Amintiri despre un luptător

 

ALEXANDRU NEMOIANU        Condiţia de om liber este probabil una dintre cele mai fragile condiţii omeneşti. Ea durează doar atâta vreme cât libertatea este simţită ca necesitate, ca o condiţie vitala şi care dă sens şi rost existenţei.
       Pentru ca libertatea să existe este necesară înţelegerea faptului că libertatea nu este obţinută pe gratis, că obţinerea ei înseamnă vigilenţă necontenită, că este o condiţie care trăieşte în lungul multor generaţii şi că ea se câştigă prin sacrificiu. Iar sacrificiu înseamnă a dobândi un lucru pentru cei din jur cu preţul de a pierde acea izbândă, roadele ei, pentru tine. Cei care înteleg acest lucru sunt luptătorii şi eroii.
       Ţara Almajului a trăit şi existat sub semnul libertăţii, al neatârnării.
       Ȋn Evul Mediu această libertate a fost dobândită de către locuitorii care au stat mereu sub arme, păzind vadul Dunării şi vetrele lor. Mai apoi, în vremea otomană, această libertate s-a păstrat prin cei care sub pavăza pădurii, au stat ca oameni liberi, nesupuşi altcuiva decât propriei conştiinte, au stat ca “lotrii”. Mai apoi aceiaşi Almăjeni şi-au păstrat libertatea cu preţ de sânge, ca “grăniceri”, ”catane negre”.
       Setea de libertate a Almăjenilor nu s-a stins şi ea s-a manifesat glorios şi eroic în anii în care România a intrat sub stăpânire comunistă.
       Oameni din Almaj, tărani şi intelectuali, s-au retras în munţi şi, într-o încleştare de forţe în care erau copleşiţi, au luptat, au căzut şi au spus că sunt liberi şi că pentru libertatea lor sunt gata să lupte şi să moară.
       Cei care stăteau în munţi cu arma în mână au putut să o facă fiind ajutaţi de oamenii din sate: cu alimente, cu informative, cu solidaritate. Cei care îi ajutau pe oamenii sub arme se expuneau la pericole enorme: arestări, torturi, pierderea familiilor şi a bunurilor. Dar totuşi destui Almăjeni au făcut acest lucru cu fruntea sus.
       Ȋntre ei a fost şi Mihai Imbrescu (Zamela) din Borlovenii-Vechi.
Casa lui se afla chiar la ieşirea din sat spre luncă şi spre Prigor.
       Era o casă solidă, grănicerească şi îmi aduc aminte că lipit de casa era, în anii 50 ai veacului trecut, o batoză. Semn al prosperităţii şi bunei gospodăriri, al întelegerii că progresul tehnic trebuie adoptat.
       Mihai Imbrescu (şi soţia lui) au suferit arestări, iar el condamnare, tortura şi prigoana ca urmare a faptului că a ajutat pe fugarii din munţi.
       Ȋn acea vreme aceste informaţii se transmiteau în şoaptă şi în ascuns. Opresorii voiau să stingă şi amintirea luptei pentru libertate. Totuşi în 1969 am aflat despre acest luptător.
       Ȋn acel an unchiul meu Vasile Văluşescu (care a luptat ca partizan şi apoi a stat patrusprezece ani în închisoare) a făcut un drum la Semenic şi m-a luat cu el. (Era primul drum pe care l-am făcut pe Semenic.)
Un camion forestier din Prigor urma să ne ducă până spre “Poiana Begului”. Acel camion urma să ne ia la intrarea drumului de la Prigor în Borloveni, deci lângă casa lui Mihai (Mila) Imbrescu.
       Vasile Văluşescu a mers la uşă şi a fost primit cu enorma ospitaliate şi dragoste. A fost primul lucru care m-a surprins. Almăjenii sunt politicoşi dar nu sunt entuziaşti, sunt mai degrabă reţinuţi, sobrii.
       Pe gang, pe scaunul pe care l-au poftit, au pus o cergă şi l-au îmbiat la o gustare. Nu era vreme de aşa ceva şi deci au vorbit doar câteva minute, până la venirea camionului. Am reţinut o “vorbă “ a lui Mila Imbrescu: ”o să treceţi pe acolo?” Habar nu aveam ce va fi putut însemna acest “acolo”.
       Urcând spre munte, dincolo de Balta Verde, unchiul Vasile Văluşescu mi-a arătat un soi de grotă. Apoi mi-a spus ca acolo a stat ascuns ca partizan vreme de aproape un an. Mi-a spus că a putut supravieţui datorita ajutorului pe care i l-a dat Mila Imbrescu. De fapt acela nu a fost “ajutor”, a fost diferenţa dintre viaţă şi moarte.
       Apoi am aflat despre chinurile prin care toată familia lui Mila Imbrescu a trecut: tortură, prigoane, închisoare. Şi prin toate a trecut cu fruntea sus. A crescut copii vrednici, nepoti fruntaşi, a alcătuit o gospodărie prosperă şi s-a stins în pace.
       Acest luptător era un om obişnuit dar în care vibra conştiinţa unui trecut de om şi oameni liberi şi conştiinţa că sub nici o formă nu trebuie să uităm ceea ce datorăm strămoşilor.
       După închisoare viaţa lui a mers în cercuri şi extinderi tot mai largi, timpul devenea tot mai uniform şi în final acel timp a intrat în prezentul continuu, în acel “acum” care este vremea lui Dumnezeu.
       Sunt convins că a fost primit acolo cu bucurie.

       Alexandru Nemoianu

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate