"CEL MAI MARE NĂSCUT DIN FEMEIE"

ALEXANDRU NEMOIANU        Ȋn veacul I d.Chr. spaţiul euro-mediteranian ajunge la apogeul dezvoltării sale.
       Imperiul Roman, armata, instituţiile şi legile sale stăpâneau practic toata lumea cunoscută şi o controlau cu o mână de fier. Rezistenţa în faţa puterii Romei era un act de sinucidere. Nici un popor nu putea să adune forţe care să aibă o minimă şansă de victorie în confruntarea cu legiunile Romei. Ȋn orice moment şi în orice parte a spaţiului geografic pomenit, Roma putea aduce trupe mai multe şi infinit mai bine instruite şi înzestrate. Se părea ca istoria a ajuns la zenit şi la sfârşitul ei. Nimeni nu putea măcar să imagineze un sfârşit al puterii Romei.
       Ȋn veacul I d.Chr. Roma se reorganizase şi, de la Republică, devenise Imperiu. Vechile forme, Senatul şi organizatiile Republicii încă existau, dar golite de conţinut şi fără nici o putere efectivă. Puterea era concentrată în mâna Ȋmpăratului şi atâta. Aceasta situaţie politică a permis iniţierea unor mari campanii militare, în Britania, la Rin şi în alte părţi. Chiar şi confruntaţi cu înfrângeri locale (cum au fost cele din Pădurea Neagră) soldaţii Romei reveneau si restabileau raportul de forţe favorabil Romei.
       Pe plan cultural atunci a fost vremea în care au trăit împaraţii Augustus, Tiberiu şi urmaşii lor; atunci au scris Tacitus, Tit Liviu, Plutarch, Strabo; atunci au compus versuri Virgiliu, Horaţiu, Ovidiu. Atunci a fost “veacul de aur” al Imperiului Roman. Oricum aşa au înfăţisat acel veac scriitorii Romei, care şi ei ştiau bine ce înseamna “propaganda”, şi cam toţi istoricii. Formal ei aveau dreptate. Dar în spatele acestor forme glorioase aveau loc lucruri care cu adevărat aveau să zguduie lumea, odată pentru totdeauna.
       Lumea era ameţită şi asurzită de propria-I măreţie. Conducătorii Romei controlau lumea. Legea Romei ţinea în gheară de fier tot universul. Dar din punct de vedere al stării morale lucrurile stăteau rău. Petronius, ”arbiter elegantiarum”, în “Satyricon” ne arăta o lume ale cărei moravuri erau putrede, o lume în care până şi cele mai fundamentale asezăminte erau, literalmente, invertite. Din punctul de vedere al credinţelor lumea Romei era epuizată. Oamenii ei nu mai aveau puterea să “creadă” şi deci acceptau toţi “zeii”, un syncretism, un “ecumenism” morbid în care era adorat şi “zeul necunoscut”. Legile Romei, teoretic, aşezau stările între “bine” şi “rău”, dar, confruntat cu afirmaţia ”am venit să marturisesc despre adevăr”, reprezentantul acestor “legi ale Romei”, nu a fost în stare decât să murmure ”ce este adevărul?". Lumea Romei era la apogeul ei, dăduse tot ce avea mai bun şi în interiorul ei se vădea un gol şi un vid de înţelegere şi motivaţie distrugător. Oamenii singuri făcuseră tot ce puteau şi rezultatul era mai rău decât insuficient. Ȋn acest climat, în mijlocul unei societăţi şi ale unui sistem omenesc ale cărui standarde lumea nu le-a mai cunoscut, în mijlocul acestui Imperiu mondial aparea, undeva în pustiul Iudeeii, ”cel mai mare născut din femeie”; apărea Ioan Botezătorul. Care vestea ca în lume se coboară, pentru a aşeza rânduiala, însuşi Dumnezeu. Nu vom vorbi aici despre asta, vom vorbi doar despre “cel mai mare născut din femeie”.
       Ioan Botezătorul este cel care l-a făcut cunoscut lumii pe Mântuitorul şi cel care se va numi “prietenul Mirelui”. După cel al Maicii Domnului, rolul său a fost cel mai de seamă la venirea lui Hristos. De aceea Biserica Dreptmăritoare îl şi înfăţisează, dimpreună cu Maica Domnului, în cea mai mişcătoare dintre icoane, ”Deisis”, a intervenţiei, rugăciunii lor în sprijinul oamenilor, fără de care nimeni nu se poate mântui.
       Aşa cum am spus, însuşi Mantuitorul l-a numit pe Ioan ”cel mai mare născut din femeie”. (Este nevoie ca aici să fim cu mare băgare de seamă. TOATE cuvintele Evangheliilor au un înţeles profund şi exact. Ȋn acest context ”cel mai mare născut din femeie” este un masculin, deci cel mai mare BĂRBAT născut din femeie. Nu poate exista confuzie privind rolul unic, ”mai mărită decât Heruvimii şi mai cinstită decât Serafimii” care este al Maicii Domnului.
       Dar totuşi ne întrebăm ce a determinat ca Mântuitorul să îl numească pe Ioan, ”cel mai mare”.
       Suntem obişnuiţi a numi oameni “mari” pe cei din lume, pe Napoleon, pe Caesar, pe Mozart, etc. Dar Mânuitorul nu putea să greşească şi deci asta ne obligă sa conchidem că în Faţa lui Dumnezeu nu “realizările” omeneşti au importanţă şi dovedesc “mărimea”, ci altceva.
       Ȋn ochii lui Dumnezeu “mare” este cel care s-a apropiat mai mult de adevărata măreţie omenească: chipul lui Dumnezeu aşezat în om. Este măreţia purităţii, a sfinţeniei şi a integrităţii spirituale. Nu este o “măreţie” lumească, constând din acele realizări ambigue şi amestecate care sunt lucrările oamenilor.
       Mareţia în ochii lui Dumnezeu este a acelora care înving starea de păcat şi se apropie mai mult de chipul lui Dumnezeu care ne-a fost dat la Facere.

       Alexandru Nemoianu
       Istoric
       The Romanian American Heritage Center

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate