ALEXANDRU IONESCU-LUNGU
Poet, sculptor, jurnalist şi caligraf

 
ALEXANDRU IONESCU-LUNGU

       Alexandru Ionescu-Lungu s-a născut pe 26 iulie 1921, la Constanţa, fiul lui Alexandru şi Ecaterina, funcţionari.
       Absolvent al Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Drept şi Filosofie. A lucrat în Bucureşti ca economist, desenator proiectant. Căsătorit cu Maria-Nina; au un băiat.
       A fost arestat politic, socotit fiind de origină „mic burgheză”. A cunoscut tortura închisorilor şi a coloniilor de muncă forţată: Văcăreşti, Periprava şi altele.
       După eliberare în 1964, cu ocazia amnistiei generale, se hotăteşte să emigreze.
       În 1973 se stabileşte la Chicago, Statele Unite.
       Aici fondează „American Academy of Calligraphy and Lettering Art”, unde ocupă şi funcţia de preşedinte. Obţine masteratul în învăţământ la Universitatea Roosevelt.
       Lucrează ca profesor la Universitatea Roosevelt, Colegiul Truman şi la New Trier High School.
       Editează publicaţia caligrafiată ABCD.
       Colaborează cu poezii, proză şi critică la presa exilului.
       A deţinut funcţia de vicepreşedinte al organizaţiei „Uniunea şi Liga”.
       S-a stins din viaţă, sâmbătă, 26 septembrie 1992, la St. Mary of Nazareth Hospital Center, Chicago, Illinois.

CRONICA LITERARĂ

       Mulţi îşi lasă casele şi drumuiesc dincolo de zare. Exilaţi sunt numai aceia, care o fac siliţi, care oriunde şi oricum trăiesc despărţirea de plaiurile dragi. Pe exilaţi îi macină dorul, îi otrăveşte însingurarea. Ei nu-şi pot găsi aleanul. Depărtarea e un blestem, le stă în gât, în cârcă, îi sufocă, îi cocoşează.
       Când exilatul simte nevoia să-şi spună oful, să împărtăşească drama, care-i roade măruntaiele, situaţia lui se îngreunează prin răspunderea pe care şi-o asumă şi prin truda depusă pentru întruchiparea acestui ţel.
       Da! E cumplit să fii scriitor în exil. Nu-i numai lupta cu verbul, proprie tuturor condeierilor. E lupta cu propria ta stare, cu asigurarea vieţii de fiecare zi şi cu jertfirea unei părţi din acest minimum, pentru stabilirea comunicării cu semenii, care vibrează cu tine în dor şi suferinţă.
       În ţară scriitorul poate să-şi asigure, zălogindu-şi libertatea de exprimare, o existenţă mulţumitoare. În exil scriitorul care-i simte veninul, trebuie, de cele mai multe ori, la început, să-şi deapăne cadenţa verbului, să-şi şlefuiească fraza, în ritmul maşinii la care lucrează, al macaralei pe care o conduce, al cifrelor pe care le adună sau scade, al gunoiului pe care îl cară. El are însă libertatea să-şi spună răspicat durerea şi are posibilitatea să se rostuiască după talentul şi osteneala lui.
       Când scriitorul nu se mărgineşte să reflecteze o suferinţă, ci îşi ia răspunderi mesianice, faţă de neamul din mijlocul căruia a trebuit să plece, faţă de fraţii care-i împărtăşesc suferinţa în exil, atunci sarcina lui capătă proporţii făgăratice.
       În literatura românească din exil, au strălucit luceferi, ca Aron Cotruş, Vasile Posteucă, etc. Ea îşi continuă dezvoltarea, nume noi apărând în revistele exilului, iar cele cunoscute, desfăşurându-şi rodnic activitatea.
       Faţă de literatura exilului românesc trebuie să ne apropiem cu dragoste şi înţelegere, cu admiraţie. În acelaşi timp trebuie să fim atenţi, la buna credinţă dezvăluită, pentru că sub aripi de fluture poate să se ascundă omida parşivă.
       Însemnând realizările literaturii româneşti din exil, DRUM-ul îşi face în continuare, datoria faţă de crezul iniţial, fără să uite să semnaleze, valorile, încercările, eşecurile. Procedând aşa răspundem nu nu numai de neamul căruia îi aparţinem, dar şi faţă de criteriile universal recunoscute. Neostenit vom încerca să luptăm pentru superiorizarea literaturii româneşti şi în special a celei din exil, pentru dinamizarea ei.

Alexandru Lungu, CRONICA LITERARĂ, in publicaţia DRUM

Alexandru Ionescu-Lungu, CRONICA LITERARĂ, in publicaţia "DRUM"

Nicolae Novac, poeme, „Ultimul Învins” - Colecţia Culturală a Uniunii şi Ligii Societăţilor Româno-Americane, 1965, cu o prefaţă de Vasile Posteucă.

       În fiecare ciclu de poezii din acest volum se simt notele literaturii de exil. De la constatarea realităţii amare care apare în „Generaţie”

„Bucurii prea multe n-am avut
Fiindcă sfârşeam unde ar fi trebuit să fi început
Căci moaşa rea a istoriei,
Ne-a tăiat prea devreme buricul afirmării şi al gloriei”

       În „Colind”

„Acolo în ţara-n care
Neamul nostru astăzi moare,
Nu vin crai nu sunt colinde,
Nu-s bucurii, nici merinde.
Numai focul numai chinul
Ce l-a semănat străinul,
Numai foame de dreptate
Şi setea de libertate...

       Şi în „De departe”

„O pribegie pâine amară şi grea,
Te port ca pe-o rană deschisă în inima mea”

poetul îşi exprimă durerea imposibilităţii întoarcerii acasă

„Nu, niciodată nu ne-om mai întoarce
În ţara cu dumbrăvi şi poveşti,
Uitat e drumul anilor copilăreşti
Căci viaţa acolo astăzi alte visuri toarce” (Tristeţe)

       Novac nu se opreşte aici. El nu este un resemnat. Revoltat împotriva nedreptăţii, a asupririi ţării, o spune răspicat:

„De ani blestem îmi este, orice cuvânt scot din gură,
Că muscalii haini, ţara mi-o schingiuiesc şi mi-o fură.
Privirile mele iatagan de foc sunt,
Cât mi-oi purta umbra sub soare şi vânt. (Testament)

       De peste mări şi munţi, el aude chemarea neamului şi-i dă glas în versuri, care pot intra în orice antologie a poeziei de exil:

„De departe,
De foarte departe,
Din ţara de care, oceane şi munţi ne desparte,
N-auziţi chemarea la luptă, pe viaţă şi moarte?
Chemarea neamului sătul de obidă şi chin,
De inimă rea şi-atâta venin” (De departe, de foarte departe)

       Adresându-se străinilor, poetul are accente profetice:

„Ci eu scriu, cu pana inimii pe-o geană de cer,
Durerea mea de zbuciumat condeier,
De om fără pace, bântuit de alean,
Că ţara boceşte, că neamul meu plânge.
Şi inima românilor în bucăţi se frânge,
În blesteme grele şi fără de şir...
Străine,
Toate acestea le scriu pentru ziua de mâine,
Ca să le ştii şi să-nţelegi şi tu
Că s-ar putea întâmpla şi-n casă la tine” (Răvaş)

       Hotărât, el cere imperativ restituirea, reîmplinirea:

„Dă-mi înapoi cerul Patriei, dă-mi-l înapoi,
Dă-mi munţii, pădurile, grădinile,
Turmele de mioare şi bacii care cântau din cimpoi,
Florile de pe câmpii şi albinele,
Grânele, porumbiştile, livezile.
Bisericile al căror altar l-ai spurcat,
Sufletul neamului meu şi tot ce-ai furat” (Dă-mi înapoi)

       În cele mai frumoase poezii ale lui, Novac are suflet de tribun. Poezia lui trebuie citită tare, merge la suflet. Versul liber are ritm, cadenţă prin punctuaţie. Cuvântul nu este sofisticat. Este pus acolo unde trebuie...

***

 
Unde eşti Românie!

 
Vorba nu pătrunde,
Scrisoarea se pierde,
Telefonul nu răspunde.

Unde eşti Românie,
Ţară de basm şi veche haiducie?
În ce galaxie
Pe care planetă.
Zgripţori
Ţi-au ascuns plaiurile
Casele
Primitoarele,
Ilenele
Cosânzenele,
Şi toţi Mărinii,
Costicii
Cu inimile,
Calde
Ca pâinile
Sub ţăst coapte.

 
Departe eşti Românie!

Ce vânt rău
Ce blestem cumplit
S-a abătut peste pântecele
Femeilor tale
Care au înmulţit
În ţara lui Alexandru Cel Bun
Numărul răilor,
Al mişeilor,
Al celor ce au făcut din omenie,
Sinistră şmecherie,
Din dragoste,
Curvăsărie,
Din cinste,
Ipocrizie.

Cruntă urgie
Îţi sângerează sufletul tău Românie!

Alexandru Ionescu-Lungu  


***
Alexandru Ionescu-Lungu membru in Comitetul Executiv al Uniunii şi Ligii, fotografie din 1992

Alexandru Ionescu-Lungu membru in Comitetul Executiv al Uniunii şi Ligii, fotografie din 1992
(Rând I, stg-dr), Wayne M. Wright, Georgianne Bailey, Virginia Tekushan, secretară, Alexandru Ionescu-Lungu, vicepreşedinte pentru Middle West, Gedeon Cook, Adriana Trimbitas, Alexander Suba, John Mogos. (Rând II, stg-dr), John Dendiu, Victor Boldiş, George Maxim, John Diakoniak, vecepreşedinte pentru Canda, Peter Lucaci, preşedinte, George Blebea, John Tipa, Eugene S. Raica, James Crucian, Tiberius Humita.


Despre Alexandru Lungu:

       Alexandru Ionescu-Lungu, poet, publicist, artist al peniţei, ce scrie caligrafic cuvântul, şi-a schimbat prin exil numai fizic locul existenţei, sufletul lui rămânând pentru totdeauna, acasă, în România.
       Ajuns în America a trudit la presa exilului, cum a fost revista „DRUM”, a activat în asociaţiile româneşti, cea mai importanta a fost „Uniunea şi Liga”, unde a deţinut funcţia de vice president Midlle West.
       În fiecare vers al lui, apare direct sau indirect, imaginea sau numai gândul locurilor natale, aşteptarea unei veşti, dorinţa arzătoare de a comunica cu cei dragi rămaşi în ţară: „Nicio veste de la ei / Nu mai merg scrisorile? / Au stat trenurile? / Sau zmeii / Au ridicat / Între noi şi ei / Ziduri de nemăsurat? / Nu ştiu./ Aş vrea să-i strâng la piept / Să le spun cât îi aştept”(poezia „Martie”,1974)
       Suferinţele îndurate în închisorile comuniste din ţară îl urmăresc şi aici în exil: „Lungi-s nopţile în puşcării, / Nopţile de insomnii, / Pritoc de gânduri şi vedenii, / Nebănuite trepte / Ale răbdării, / Omeniei / Şi sfinţeniei. /Lungi-s nopţile în puşcării.”(poezia „Amar”).
       Prin „Cronica Literară” din revista „Drum”, deschide o nouă cale de cunoaştere a creaţiei exilului, ce ar trebui să constituie parte integrantă a culturii naţionale româneşti.

Alexandru TOMESCU
Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate