AUGUSTIN ALEXANDRU BIDIAN

Teolog, filosof, poet, scriitor, jurnalist

 
AUGUSTIN ALEXANDRU BIDIAN

       Augustin Alexandru Bidian s-a născut pe 28 iunie 1930 la Sibiu.
       În 1950 absolvă la fără frecvenţă liceul "Gheorghe Lazãr". Între timp a fost arestat şi condamnat ca aparţinând unei organizaţii subversive.
       După eliberare urmează Institutul Teologic din Sibiu, obţinând diploma de licentiat în teologie (1954). Continuă patru ani cursurile de doctorat în teologie la Bucureşti. Pentru că nu a putut obţine un post conform pregătirii, a lucrat ca hamal în gară, muncitor necalificat pe şantiere, achizitor de reclame, figurant la teatru şi în filme.
       Frecventează cenaclul literar "George Bacovia" din Bucuresti, unde îşi prezintă primele poezii. Practică literatura de sertar, constând în poezii, traduceri, teatru, nuvele. Îi apare totuşi la Editura de Stat traducerea romanului scriitorului german A. Andersch "Sansibar oder der letze Grund".
Susţine doctoratul în teologie cu teza "Revelaţia divină după concepţia protestantă contemporană" (1971). Publică articole în revistele teologice "Studii Teologice", „Ortodoxia", „Biserica Ortodoxă Română".
       Predă limba germană şi funcţionează ca lector de limba germană la Institutul de Teologie din Bucuresti. Este student la facultatea de Filologie din Bucuresti (1974-1975).
       În toamna lui 1975, părăseşte ţara, fugind în străinătate. S-a stabilit în Germania.
Anul următor se înscrie la facultatea de Filosofie a Universităţii Gutenberg din Main. Din 1977 deţine postul de lector de limba românã la aceeaşi universitate, iar în 1979 poziţia de asistent cu contract la Facultatea de Filosofie.
       În februarie 1986 obţine titlul de doctor în filosofie cu "magna cum laude" cu teza ""Das Negative und die Philosophie - Eine geschichtlich -fundamentale Untersuchung angelehnt an die griechiesche Philosophie, an Hegel und Heidegger".
       Este co-fondator al "Consiliul Naţional Român" (CNR), înfiinţat la Paris în 1968, unde deţine functia de preşedinte al secţiei "Europa Centrală şi de Nord", iar ulterior este ales membru în Grupul de Conducere.
       Publicã în "Buletinul Bibibliotecii Române" din Freiburg, vol. X (XIV) studiul "Der Einfluss Schopenhauers auf das lyrische Schaffen Eminescus" (1983).
       Iniţiază şi conduce prima publicaţie a CNR-ului într-o limbã strãinã, "Blick in die Zukunft", trimisă personalităţilor politice şi cititorilor de limbã germană.
       Colaborează, - uneori sub pseudonimul Nicolae Alexandru Hortopan - , cu proză şi versuri la publicaţiile exilului, dintre care amintim: "Stindardul", „Cuvântul Românesc" Hamilton, Canada, „Blick in die Zukunft", "Azi spre Mîine" din Freiburg, „Buletin Informativ" al CNR-Secţia Europa Centralã şi de Nord, "Revista Scriitorilor Români" din München, „Foaie” Centereach, New York, „Finis mundi”, „Vatra" din Freiburg.
După decembrie ’89, publică şi în presa din ţară, la "Jurnalul literar".
       Predă cursuri de filosofie şi de yoga.
       Se stinge din viaţă la Wiesbaden pe 1 decembrie 2013.
       Opera: "Picături într-o lume fără soare" - poezii, (Freiburg, 1984) / "Yoga fur Anfänger - Gesundheit fur Körper und Seele" (la editura "Englisch", Wiesbaden, 1986, 1988) / "Tezeu sau destinul puterii" (editura "Lumina", Oradea 1993) / "Iuda sau destinul adevărului" (editura "Vremea" Bucureşti. 2002) / „Lumini încleştate de umbre -vibraţii pentru inima şi minte”- versuri (Editura Psihomedia Sibiu 2003) / "Revelaţia divină după concepţia protestantă actuală" – poezie (Arhiepiscopia Timişoarei, Timişoara, 2005) / „A fi sau a nu fi” (Editura Jurnalul Literar, Bucureşti, 2010) / Theseus Oder Das Schicksal Der Macht (Novum Publishing, 2011) / „Sokrates oder das Schicksal des Lebens” (Centaurus Verlag & Media, 2012)

Libertatea; sensul şi imperativele ei

       "Libertate", unul din puţinele cuvinte ale vocabularului uman investit cu puteri nelimitate şi calităţi magice, paradoxale, cuvânt care poate face din rob stăpân iar din om liber sclav, care poate transforma un popor subjugat în popor liber iar o naţie liberă într-una subjugată ori înrobitoare, cuvânt pentru care zeci de mii de oameni au mers cu fruntea sus la moarte, pentru care generaţii şi-au jertfit tot ceea ce au avut mai scump, pentru care de zeci de ani de zile milioane de oameni îşi lasă ţara şi căminul, acest cuvânt vechi de când omenirea rămâne şi azi unul din cele mai controversate şi mai greşit înţelese cuvinte. Şi dacă problematica creată de această noţiune fundamentală, care caracterizează însăşi rasa umană, s-ar limita doar la domeniul teoretic atunci ea ar rămâne un simplu obiect interesant de studiu pentru filosofi. Cum însă ea are repercursiuni asupra vieţii individuale sociale şi politice, repercursiuni care pot transforma radical individul, societatea şi configuraţia politică mondială aducând fericire sau nefericire şi groază, distrugere sau avânt, lumină sau întuneric în toate colţişoarele vieţii este necesar ca gândul să zăbovească mai îndelungat asupra acestei noţiuni de bază.
       Ce înseamnă însă libertatea? Când se vorbeşte de libertate se are în vedere libertatea voinţei. Ca atare libertatea este posibilitatea de a acţiona conform voinţei proprii. Probema care se pune ar părea să fie următoarea: este voinţa în esenţă liberă, adică acţionează ea în virtutea ei însăşi sau aşa zisa voinţă liberă este o iluzie? Determinismul, fie acesta teologic preconizând prin învăţătura despre predestinaţie determinarea cursului vieţii omeneşti de către Dumnezeu, fie el cosmilogic - susţinând că fiecare lucru sau acţiune decurge dintr-o cauză naturală-, fie el antropologico-etic nu mai lasă niciun loc libertăţii şi responsabilităţii umane. Omul nu mai este după aceste concepţii decât o maşinărie care funcţionează după legi bine determinate, cunoscute sau mai puţin cunoscute de om. Voinţa lui nu face altceva decăt să acţioneze conform unor determinări externe ei. Aceste teze desfiinţează în consecinţă libertatea.
       Societatea umană a demonstrat însă atât teoretic, prin existenţa moralei şi dreptului, cât şi practic prin rezonanţa pe care noţiunea de libertate, deci ideea voinţei libere,a avut-o în viaţa de totdeauna a individului şi popoarelor că libertatea nu este iluzie ci o noţiune care corespunde unei realităţi umane fundamentale. Problema care se pune nu este deci dacă există sau nu voinţa liberă ci cum trebuie înţeleasă libertatea umană. Care este în consecinţă semnificaţia noţiunii formale de libertate? După cum afirmă filozoful german Heidegger libertatea propriu zisă sau noţiunea formală de libertate se poate defini ca "autodeterminare din legea fiinţei proprii". Heidegger extinde astfel noţiunea kantiană a libertăţii după care libertatea reprezintă autonomia raţiunii pure. Kant limitează noţiunea de libertate la domeniul raţiunii pure, care reprezintă după el omul însuşi. Restrângerea esenţei umane la raţiunea pură face ca aceasta să fie considerată nu numai deosebită de natură, adică de senzorialitate şi sensibilitate, ci chiar ca separată de aceasta, mai precis spus ca ceva cu totul altul. Natura reprezintă deci la Kant ceva negativ pe care raţiunea trebuie să o depăşească.
       Filozofia modernă nu acceptă însă această teză kantiană. Ea consideră ca esenţă a omului nu raţiunea pură, care propriu zis a fost pe undeva detronată chiar de Kant prin raţiunea practică, ci complexitatea plină de contradicţii, de lumini şi umbre, de frică, dorinţi şi speranţe a sufletului uman. Libertatea se va raporta în consecinţă la această plinătate a eului iar înţelesul pe care ea îi va primi va deveni extrem de variat, contradictoriu chiar, după cum se accentuează una sau alts din aceste laturi multiple ale sufletului sau dacă se încearcă raportarea libertăţii la ansamblul paradoxal care este omul. Nu vom face aici o trecere în revistă a diverselor înţelesuri pe care noţiunea de libertate le-a primit în filosofia modernă ci ne vom restrănge la analizarea aspectuluyi ei formal, care propriu zis o şi defineşte în esenţă.
       Pentru a ne putea apropia de înţelesul noţiunii de libertate e nevoie mai întâi de diferenţierea libertăţii de capriciu şi de bunul plac iar apoi trebuie schiţată problema libertate-dependenţă, adică dacă în cadrul libertătii mai are sens legarea de ceva, cu alte cuvinte spus dacă, prin libertate este de conceput preluarea unei dependenţe.
       A fi liber nu înseamnă a acţiona conform unui capriciu momentan. Aceasta deoarece acţionarea din capriciu elimină tocmai o caracteristică specifică libertăţii şi anume alegerea şi ridică în acelaşi timp capriciul la rangul de principiu determinant care se impune autoritar prin negarea oricărei alternative. La fel se întâmplă şi cu bunul plac. Libertatea nu înseamnă însă nici contrariul şi anume evitarea oricărei acţiuni numai şi numai de frica de a se lega de ceva care ar duce la o determinare. Libertatea presupune o decizie, presupune luarea unei hotărâri, deci o judecată. Şi aici a fost meritul lui Kant de a arăta rolul raţiunii în actul libertăţii. Libertate fără decizie proprie nu există. Iar decizia presupune judecarea situaţiei şi alegerea dintr-o sumă de determinări posibile a uneia singure, şi anume a celei care corespunde cel mai mult "legei fiinţei mele proprii", cum zice Heidegger. E vorba în actul libertăţii de o alegere; şi anume de a mă alege pe mine însumi. În acest sens foarte nimerit se exprimă Heidegger când afirmă că "de fiinţa libertăţii aparţine a-fi-la-sine-însuşi".

Augustin Alexandru Bidian, din cărţile publicate

Augustin Alexandru Bidian, din cărţile publicate

       Libertatea presupune în consecinţă nu numai judecarea situaţiei şi luarea unei decizii conform alegerii făcute ci şi cunoaşterea esenţei mele, cunoaşterea identităţii celui care alege. În forma aceasta libertatea se leagă indisolubil de ontologie, adică de cunoaşterea fiinţei mele proprii. Adevărata libertate este alegerea esenţei proprii. Ca atare libertatea e în acelaşi timp o determinare, mai precis spus o autodeterminare: ea e libertatea de a se determina pe sine însăşi (libertas determinationis), de a se determina conform fiinţei proprii. Prin aceasta am răspuns şi problemei libertate-determinare.
       Libertatea presupune cunoaşterea proprie. Aceasta înseamnă: cunoaşterea mea ca om, adică în ceea ce am eu comun cu ceilalţi oameni, şi în acelaşi timp a mea ca individ, adică a particularităţilor specifice mie. Libertatea nu are însă în vedere particularităţile antagoniste, cu originea în egoism, şi care se opun celorlalţi oameni.
       Această dublă cunoaştere, a eului propriu, ca individ specific, şi a specificului omenesc, ca membru egal al comunităţii umane, pune la dispoziţia libertăţii esenţa umană - sinteză a particularului şi generalului -, dând posibilitatea alegerii ei. Prin aceasta, adevărata libertate nu poate fi antagonică, libertatea unuia nu limitează sau nu desfiinţează libertatea altuia, ci ea este eminamente complementară, libertatea mea potentează libertatea celorlalţi.
       Cunoaşterea esnţei mele umane, cunoaşterea pretinsă de adevărata libertate, permite totodată recunoaşterea şi preţuirea omului va om, a naţiunii ca mediu lingvistic şi tradiţional al omului, şi a omenirii ca comunitate a tuturor oamenilor, permite identificarea eului meu nu cu senzualitatea mereu schimbătoare ci cu valorile spirituale caracteristice umane, adică cu adevărul, iubirea, frumosul, şi descoperă mediul caractewristic uman care este societatea, cultura, creaţia şi religia. Omul, naţiunea, omenirea, societatea, cultura, creaţia, religia, adevărul, iubirea şi frumosul, aceste valori primesc prin strânsa lor legătură cu libertatea un plus de valoare. Iar prin alegerea acestor valori, alegere efectuată datorită libertăţii, libertatea îşi dovedeşte dominaţia ei asupra non-valorii. Putem spune deci prin cuvintele lui Heidegger că prin libertate "omul îşi dă el însuşi legea, că sigur îşi alege obligativitatea şi de bună voie se leagă de acestea".
       Libertatea ne pune în consecinţă faţă în faţă cu noi înşine, ea îndepărtează de noi tot ce nu ne aparţine fiinţial, ea desparte, pentru a vorbi în termeni biblici, grâul de neghină. Acesta e şi motivul pentru care libertatea e atât de mult urâtă de comunism, ca şi de orice ideologie totalitară de altfel, căci acesra tinde spre crearea unui om-număr, fără personalitate, fără identitate personală, spre a-i imprima propria-i concepţie uniformizatoare în scopul manipulării lui căt mau facile, iar libertatea tinde tocmai spre revelarea individualităţii specifice a fiecăruia. Libertatea se opune oricărei manipulări externe fie aceasta venită din partea vreunei ideologii, fie din partea unei mode oarecare - la fel de tiranică şi desumanizantă ca şi o ideologie -, fie din partea unei greşite şi trunchiate înţelegeri a sensului libertăţii - care vede în libertate domnia capriciului, plăcerii sau a banului şi prin aceasta perverteşte sensul înalt al libertăţii-.
       Numai cunoscând acestea putem înţelege greşeala care se face prin punerea în legătură cu libertatea a o mulţime de rele atât de răspâdite in lumea zisă liberă ca de pildă răspândirea drogurilor, dominaţia sexualităţii şi a perversiunilor sexuale, goana după bani, escalarea imoralităţii în toate domeniile vieţii politice şi sociale, negarea valorilor etc. etc. Căci trebuie ţinut cont de faptul că prin garantarea libertăţii de către constituţiile ţărilor democratice libertatea nu este automat încetăţenită printre oameni.
       Aceasta, deoarece libertatea pe lângă garantarea prin lege a exercitării ei necesită spre a deveni efectivă şi improprierea ei de către fiecare individ în parte. Numai în forma aceasta ea poate fi realizată. Iar improprierea libertăţii de către individ se realizează prin cunoaşterea caracteristicilor libertăţii enumerate mai sus şi prin punerea lor în practică. Şi aşa precum a fost nevoie de foarte mult timp şi de lupte acerbe cu forţele opresiunii până când libertatea a prins formă concreta şi s-a exteriorizat în litera legii tot aşa şi până la improprierea ei subiectivă se cer fiecărui om în parte eforturi enorme spre a sew detaşa de robia banului, model, senzualităţii şi practicilor încete, până la ajungerea ls conştiinţa esenţei sale proprii şi la alegerea acesteia, cu un cuvănt până la atingerea adevăratei libertăţi.
       Cât se poate de elocvente sunt în acest sens cuvintele filozofului german Karl Jaspers. El spune astfel în lucrarea sa fundamentală "Despre adevar": "Căci liber sunt numai atunci când ating în mine o independenţă faţă de orice lucru al lumii şi faţă de însăşi existenţa mea proprie şi faţă de necesităţile ei, adică atunci cănd trecănd peste tot ce-mi oferă existenţa stau faţă în faţă cu transcendentul ca adevărata existenţă. Căci numai transcendentului mă pot oferi total, fără reticenţe", rămânând, am zice noi, liberi faţă de tot ceea ce ne-ar putea limita prin identificarea cu o latură a existenţei mele, deschişi în acelaşi timp spre posibilităţile infinite şi spre adevăratele valori pe care sigur transcendentul ni le oferă.
       Libertate fără acest orizont al valorii, fără tendinţa şi activitatea axată pe acest transcendent de care vorbeşte Jaspers nu poate exista oricâte legi care să garanteze libertatea s-ar da şi oricât s-ar strădui statele să le aplice.
       Acest concept al libertăţii este mai apropriat de înţelegerea celor care au cunoscut atât modelul comunist cât şi cel democrat al libertăţii. Orice refugiat a avut astfel posibilitatea să cunoască atât desfiinţarea libertăţii prin dominaţia ideologiei, ateismului şi inculturii, desfiinţare practicată de modelul totalitsr comunist al libertăţii cât şi denaturarea libertăţii prin dominaţia banului, modei, sexuluyi şi bunului plac, denaturartea existentă în lumea occidentală. Şi dacă libertatea pentru care refugiatul politic şi-a părăsit familia şi patria n-a fost numai un cuvânt gol sau un paravan sub carw şi-a ascuns setea de bani şi goana după bunăstare ci un cuvânt plin de sens înalt şi greu de semnificaţii, şi dacă vrea să trăiască cu adevărat într-o lume liberă atunci e nevoie să continue o luptă pentru libertate şi aceasta să o facă începând mai întâi cu obţinerea libertăţii proprii. Iar aceasta se obţine urmănd imperativele pe care noţiunea de libertate le cuprinde în sine şi anume:

       1. câştigarea posibilităţii de a dispune singur;
       2. eliberartea şi distanţarea de determinările existente;
       3. stăpânirea senzualităţii;
       4. cunoaşterea aprofundată a determinărilor posibile;
       5. cunoaşterea esenţei proprii;
       6. analizarea determinanţilor existenţi din punctul de vedere al valorii;
       7. alegerea şi legarea voinţei proprii de determinarea cerută de situaţia şi momentul respectiv în conformitate cu esenţa proprie şi în perspectiva transcendentului.

       Aceste imperative sunt în acelaşi timp şi treptele şi condiţiile indispensabile câştigării adevăratei libertăti. Lipsa chiar a unui singur imperativ aduce cu sine ratarea alegerii libere şi persistenţa intr-o determinare străină de eul propriu. Prin aceasta se ratează şi găsirea identităţii proprii, cauză a tuturor dezechilibrelor şi nefericirilor umane.

*** *** ***

POEZII din volumul „Picuri dintr’o lume fără soare”

 
Insula

Val urmat de val
isbeşte insula
cu stânci de opal.
Ocean tuciuriu
mumă
oarbă genună
născătoare de guri flămânde
smulge
mal luminat.
Din cer ferecat
de nori grei de apă
nicio rază nu străbate.
Încet se topeşte lumina
în noapte.

 
Târzie

Pierdut în noapte aleargă gândul
şi vântul adie şoptind
porumbul.

Obosit
şi ultimul greer uitatu-şi-a cântu;
totu-i adormit,
doar trează-n negrură-i frica.

O lumină apare în zare,
e un foc pribeag?
e lumina mea?
.......................
Oare-i un nou
soare!?


Despre Augustin Alexandru Bidian:

       Augustin Alexandru Bidian în bogata sa activitate publicistică, a avut nenumărate subiecte legate de exilul românesc. Numai dintre cele publicate în revista Secţiei Europa Centralã şi de Nord a CNR-lui, "Azi spre Mîine" din Freiburg se pot cita: „Liniile luptei politice de exil”, septembrie 1981 / „Exilatul - făuritor sau distrugător al propriei sale naţiuni”, octombrie 1981 / „Nicolae Penescu şi spiritul închisorilor”, aprilie 1982 / „Discuţie cu un amic pe tema exilului”, mai-iulie 1982 / Alegeri în Consiliul National Român, decembrie 1983 / „Pana lui Mihai Fotin Enescu a încetat să mai scrie”, septembrie 1986. Sunt eseuri bine documentate, unde uneori speranţa este învinsă de incertitudinea viitorului.
       Poezia lui este simbolul suferinţei pe pământ. Tema instrăinării apare ca un laitmotiv. Volumul de versuri „Picuri dintr’o lume fără soare” este grupat în două mănunchiuri de poezii cu titluri pline de semnificaţie: „Din Ţara în cătuşe” şi „Din exilul fără suflet”. Deschidem cartea la întâmplare: „Stau singur pe creasta muşcată-n prăpăstii / stau singur sub cortul pustiu de stele / stau singur cu ochii aţintiţi spre Golgota” (Ireversibil I).

Alexandru TOMESCU

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate