BASARAB NICOLESCU
Scriitor, fizician, filosof al culturii

 
BASARAB NICOLESCU

       Basarab Nicolescu s-a născut la Ploieşti pe 25 martie 1942, în familia Anton Nicolescu (n. în 1916, m. în 1992), jurist-contabil şi Anghelicha Nicolescu (n. Anastasiadi, în 1922, m. în 2007). Cetățenia: română și franceză.
       Urmează școala primară şi gimnazială (1949-1956), apoi studiile medii în cadrul Liceului „Ion Luca Caragiale” din Ploiești (1956-1960) - șef de promoție, câștigător al olimpiadei naționale de literatură în 1959 și premiat cu Medalia de aur la prima Olimpiadă Internațională de Matematică din același an.
       Absolvent al Facultății de Fizică a Universității din București; 1960-1964 își dă licența în 1964, cu o lucrare despre „Teoria câmpurilor și particulelor elementare”, coordonată de profesorul Constantin Eftimiu Susține teza de doctorat „Câmpurile lui Yang-Mills și autointeracțiunea câmpurilor vectoriale”, coordonată de profesorul Constantin Eftimiu, (1965).
       În 1968 a părăsit România şi s-a stabilit în Franţa, fiind bursier al guvernului francez, la Universitatea Paris VI. Între 1969 şi 1970 a fost bursier al Comisariatului pentru Energie Atomică.
       Activitate profesională:1965-1968: asistent universitar la Facultatea de Fizică a Universității din București. / Din 1970 fizician teoretician la Centrul Național de Cercetare Științifică (Centre National de la Recherche Scientifique – CNRS), Institutul de Fizică Nucleară, Diviziunea de Fizică Teoretică, Orsay. Locul de muncă actual: Laboratorul de Fizică Nucleară și Energii Înalte, Universitatea Paris VI. / 1967-1977: cercetător invitat la Laboratorul Lawrence Berkeley din Statele Unite ale Americii. / 1977: cercetător invitat la Universitatea Brown din Statele Unite ale Americii. / 1979: cercetător invitat (Senior Visiting Scientist) la Universitatea din Londra. / 1996 - 2002: profesor la Școala de studii politice RANDA, Barcelona, Spania. / 2000 - 2001: Profesor invitat la Universitatea de Gerona, Spania. / 2006-prezent: profesor la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, România, unde coordonează un program de doctorat în filosofie, opțiunea „transdisciplinaritate”. / 2011- prezent: profesor extraordinar la Universitatea Stellenbosch, Africa de Sud pe perioad 1 ianuarie 2011 – 31 decembrie 2113.
       Cărţi publicate: De la Isarlîk la Valea Uimirii, Curtea Veche, Bucureşti, 2011; In oglinda destinului – Eseuri autobiografice, Ideea Europeană, Bucureşti, 2009; Ce este realitatea?, Junimea, Iaşi, 2009; Les Racines de la liberté, Éditions Accarias-L’Originel, Paris, 2001, în colaborare cu Michel Camus (trad. Rom. Rădăcinile libertăţii, Curtea Veche, Bucureşti, 2004); Ion Barbu – Cosmologia „Jocului secund”, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968; a doua ediţie: Universul Enciclopedic, Bucureşti, 2004; Nous, la particule et le monde, Éditions Le Mail, Paris, 1985 (lucrare premiată de Academia Franceză, trad. Rom. Noi, particula şi lumea, Editura Polirom, Iaşi, 2002); La Science, le sens et l’évolution – Essai sur Jakob Boehme, Éditions le Félin, 1988 (Premiul „Benjamin Franklin”, SUA, 1992; Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 1993; trad. Rom. Ştiinţa, sensul şi evoluţia – Eseu asupra lui Jakob Böhme, Editura Vitruviu, Bucureşti, 2000); La transdisciplinarité (manifeste), Éditions du Rocher, Monaco, 1996 (trad. Rom. Transdisciplinaritatea (manifest), Editura Polirom, Iaşi, 1999); Théorèmes poétiques, Éditions du Rocher, Monaco, 1994 (trad. Rom. Teoreme poetice, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1996).
       Titluri, premii, distincţii: 1959: premiat cu Medalia de aur la prima Olimpiadă Internațională de Matematică, Brașov, România. / 1986: Medalia de argint a Academiei Franceze pentru cartea Noi, particula și lumea. / 1987: Premiul Academiei Americano-Române, Statele Unite ale Americii. / 1992: Premiul Benjamin Franklin „Best History Book”, Statele Unite ale Americii pentru cartea Știința, sensul și evoluția – Eseu asupra lui Jakob Boehme. / 1993: Premiul Uniunii Scriitorilor din România. / 1998: Președinte onorific al Fundației Internaționale „Stéphane Lupasco” pentru Știință și Cultură, Iași, România. / 2001: Ales ca membru de onoare al Academiei Române. / 2004: Cetățean de Onoare al orașului Ploiești, România; Marele premiu Opera Omnia la Festivalul Internațional Lucian Blaga, Paris/ Cluj-Napoca. / 2006: Cetățean de Onoare al orașului Iași, România; Premiul Opera Omnia al Festivalului Internațional Nichita Stănescu, Ploiești, România. / 2007: Premiul „Inter-Balkan Cultural Association - Rigas' Charta”, Atena, Grecia; Cetățean de Onoare al orașului Cluj-Napoca, România. / 2008: Premiul de Excelență „Convorbiri literare”, Iași, România; Doctor Honoris Causa al Universității Tehnice din Cluj-Napoca, Roâmnia; Doctor Honoris Causa al Universității „George Bacovia”, Bacău, România. / 2009: Diploma de Excelență a Ministerului Afacerilor Externe din România „pentru promovarea culturii române și a imaginii României în străinătate”. / 2010: Distinsul Premiu ATLAS Ramamoorthy-Yeh Transdisciplinary oferit de Academia de Învațare Transdisciplinară și Studii Avansate (Academy of Transdisciplinary Learning and Advanced Studies), Southwestern University, Georgetown, Texas, Statele Unite ale Americii. / 2011: Doctor Honoris Causa al Universității Veracruzana, Xalappa, Mexico. / 2011: Doctor Honoris Causa al Universității de Vest „Vasile Goldiş” din Arad / 25 mai 2012: Doctor Honoris Causa al Universității Petrol – Gaze din Ploiești.

UNIVERSALITATE ŞI PROVINCIALISM

       Mateiu Ion Caragiale începe romanul său “Craii de Curtea-Veche” cu un citat din Raymond Poincaré : „Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de’l Orient, ou tout est pris a légère…”. Redutabile şi în acelaşi timp minunat de evocatoare cuvinte, ambigue şi în acelaşi timp pline de sens. Ambiguitatea fundamentală a afirmaţiei lui Raymond Poincaré se regăseşte prezentă în încercarea de a descifra semnificaţia istoriei noastre oscilând continuu între universalitate şi provincialism.
       Care este sensul adevărat al „lejerităţii”; o pasivă iresponsabilitate faţă de realitatea istorică, sau dinpotrivă recunoaşterea existenţei unui plan superior faţă de care faptele lumeşti sunt în mod necesar dedramatizate, reduse la justa lor proporţie? Cufundarea într-un pitoresc balcanic de bâlci sau încălţarea spirituală a Isarlîcului barbian? Închiderea în spaţiul sclerozant a unei imaginari istorii, sau deschiderea spre realităţile prezentului, plasate într-o perspectivă „ascensională”? Nu pot decât aproba afirmaţia făcută de curând de Horia Stamatu: „Al doilea sprijin al ideii româneşti în contextul civilizaţiei europene, a fost un anume sens ascensional, nu extensiv, în dezvoltarea cugetării şi sensibilităţii româneşti, pe care o găsim mai întâi în folclorul nostru”
       Întrebările formulate sunt cu atât mai acute cu cât suntem martorii „celei mai violente desacralizări din istorie”, de care vorbea Horia Stamatu.
       Dar sensul „ascensional” trebuie el însuşi elucidat. Adoptarea unei atitudini pur mistice, fondate pe un dispreţ al realităţii istorice şi pe credinţa unei „misiuni”, care oricum se va îndeplini, ar fi echivalentă unei demisii şi unei evaziuni fataliste. Într-un text capital „Pière de Jésus et experince du Saint-Esprit” (ed. Desclée De Brouer, Paris, 1981), Dumitru Stăniloaie, considerat astăzi în Occident ca cel mai mare teolog ortodox scrie: „Sfântul a trimfat asupra timpului, fiind totuşi din plin prezent în timp”. Dubla natură a omului este drept transparentă: omul aparţine unui spaţiu şi unui timp, dar finalitatea sa este în afara spaţiului şi timpului. Evoluţia sa spirituală, determină victoria asupra timpului, dar această victorie este imposibilă, fără participarea sa activă la realităţile timpului. În acceptarea acestei contradicţii rezidă toată dimensiunea veritabil umană. Cunoaşterea şi înţelegerea realităţilor timpului, determinând acţiunea eficace, asupra acestor realităţi sunt condiţii necesare ale împlinirii sensului „ascensional”, pentru ruperea „blestemului” de care pare a fi urgisită istoria noastră.
       Afirmaţia că realitatea istorică a epocii noastre este din ce în ce mai „complexă” este desigur un truism, dar care merită repetat căci „semnele” decisive ale acestei „complexităţi” sunt voit sau nevoit ocultate. Specialişţii din diverse domenii subliniează interdependenţa, interacţiunea din ce în ce mai pronunţată, (de exemplu pe plan economic) între diferitele naţiuni ale lumii. În mod ciudat, această „neseparabilitate” din ce în ce mai evidentă este asemănătoare „neseparabilităţii”, ce domneşte în scara infintului mic, la scara fenomenelor cuantice. Dar dacă particulele cuantice se supun armonios legii naturale a „neseparabilităţii”, diferite tări ale lumii luptă înverşunat împotriva ei, acumulând imense mijloace spre o distrugere reciprocă, ce va fi în fond în cel din urmă o autodistrugere a întregii specii umane.
       Dar să înlăturăm pentru moment ipoteza pesimistă a auto-distrugerii. În acest caz tendinţa spre „universalitate” va fi din ce în ce mai pronunţată, chiar dacă felul în care această „universalitate” se va realiza în mod efectiv, este astăzi aproape imposibil de imaginat. Luând din nou ca exemplu lumea fenomenelor cuantice, această „universalitate” nu va presupune nicidecum o disoluţie a omenirii într-o amorfă „unitate”, ci o realizare pe plan mondial a vechiului precept tradiţional „unitate prin diversitate şi diversitate prin unitate”. Cred că în acest fel putem interpreta cuvintele lui Horia Stamatu despre existenţa unui curent „din ce în ce mai accentuat al unui ecumenism de proporţii mondiale” în care spiritualitatea românească poate juca un rol privilegiat.
       Pe planul exilului românesc, această participare activă la „universalitate”, nu va insemna în niciun fel asimilarea totală străină firii noastre, ci dinpotrivă afirmarea pe plan universal a personalităţii intime a propriei noasre culturi, prin cooperarea armonioasă cu tot ceea ce ete astăzi modern – în bunul mers al cuvântului – şi rezistent în timp.
       În acest context putem înţelege rolul pe care îl poate juca ştiinţa în viitor. „Ştiinţa presimte cauzele divine care structurează o materie care este în ea însăşi fără nicio consistenţă – scrie Oliver Clément în prefaţa la carte citată a lui Dumitru Stăniloae. Dar aceste ‚cauze’ nu devin inteligibile din plin decât în contemplarea Sensului. Lumea este un discurs mut, la limită absurd, căruia omul nu poate să-i descifreze sensul ultim, decât recunoscându-l ca dar şi cuvânt al Logosului, Raţiunii şi Sensului. Mistica, departe de a respinge sau a diminua raţionalitatea, o salvează şi îi deschide orizonturi infinite.”
       Dialogul constructiv între Ştiinţă şi Tradiţie, este după părerea mea, un eveniment care poate avea consecinţe capitale.

Basarab Nicolescu, din cărţile sale

Basarab Nicolescu, din cărţile sale

       Societatea de astăzi confundă şiinţa şi tehnologia. Ideile contemporane economice, sociale şi politice sunt bazate pe ştiinţa secolului al XIX-lea, într-un decalaj ce conduce la suferinţă şi distrugere. Natura ne oferă modele de înţelepciune, dar pentru a fi cunoscute ca atare, „contemplarea Sensului” de care vorbea Oliver Clément este indispensabilă. Considerată ca o „muscă fără aripi” de unii istorici, ştiinţa modernă nu poate oferi un instrument preţios pentru intrarea în universalitate. „Dacă natura posedă o conformitate generală în raport cu spiritul omului – scrie Dumitru Stăniloae, acest fapt demonstrează că ea a fost creată ca un domeniu deschis, intervenţiei libertăţii, ca un domeniu al dialogului între oameni”.
       Nu cred că este întâmplător faptul că pe firmamentul tentativelor de dialog, între ştiinţă şi artă, între ştiinţă şi spiritualitate, strălucesc nume ca, Pius Sevien, Matyla Ghica şi Ştefan Lupaşcu. Sensul ascensional în cunoaştere este o constantă profund încrustată în natura spiritualităţii româneşti. Prin participarea activă la modernitate şi la universalitate, spiritualitatea românească îşi poate releva, cred, adevărata dimensiune, iar impactul pentru o construcţie viitoare poate fi considerabil.
       Această construcţie nu poate veni desigur, fără o înţelegere deplină a trecutului.
       Descifrarea locului şi rolului spiritualităţii româneşti în contextul complex contemporan nu poate fi facută prin efort solitar al istoricilor sau filosofilor, oricât de mare ar fi competenţa lor. Într-o carte recentă „Nous, la particule et le monde”, (Editions Le Mail, Paris, France, 1985), susţin ideea că numai un efort transdisciplinar, reunind competenţe deosebite, din toate domeniile poate să conducă la descifrarea enigmei „realităţii”. Cred că această idee se aplică deasemenea „realităţii româneşti”. Artişţi, poeţi, oameni de ştiinţă, filosofi, istorici, economişti, sociologi, pot împreună încerca să înţeleagă şi lumea în care ne aflăm şi rostul nostru propriu.

* * *

 
Lansare de carte la MUZEUL JUDEŢEAN DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE PRAHOVA, februarie 2012, De la Isarlîk la Valea Uimirii, Vol.I Influenţe spirituale şi Vol II Drumul fără sfârşit, Editura Curtea Veche București, 2011. De la stanga la dreapta: dl. Basarab Nicolescu, dna Cristina Poterășoiu, dl. Eugen Simion și dna Magda Cârneci

Lansare de carte la MUZEUL JUDEŢEAN DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE PRAHOVA, februarie 2012, „De la Isarlîk la Valea Uimirii”, Vol.I „Influenţe spirituale” şi Vol II „Drumul fără sfârşit”, Editura Curtea Veche București, 2011. De la stanga la dreapta: dl. Basarab Nicolescu, dna Cristina Poterășoiu, dl. Eugen Simion și dna Magda Cârneci


Despre Basarab Nicolescu:

       Nicolescu Basarab nu este un om care se mulțumește să stea între patru pereți și să scrie, are nevoie de a se afla mereu față în față cu oameni cu care să interacționeze, el este un actor care mizează pe un public pe care să-l seducă. Face acest lucru deopotrivă în Franța și în România, în Mexic și în Africa de Sud, cu savanți și cu universitari, cu studenți și cu educatoare de grădiniță, cu politicieni și cu scriitori. Tot mai mulți sunt aceia care au învățat care sunt punctele principale ale transdisciplinarității nicolesciene, iar riscul ca unii să transforme această frumoasă poveste într-o “marotă cu efect de ritual”, cum se exprima Sorin Lavric într-o recenzie la De la Isarlîk la Valea Uimirii, Editura Curtea Veche, 2011 nu poate fi evitat.

Solomon MARCUS
       Basarab Nicolescu este, pentru fizicieni, un teoretician reputat, cu o frumoasă carieră în Franța și, în genere, în lumea internațională a disciplinei sale. Pentru oamenii de litere, este autorul unui studiu eminent despre Ion Barbu. L-a publicat înainte de a pleca în Franța, (1968) și l-a reeditat cu câțiva ani în urmă. Este, de nu mă înșel, prima oară când un om de știință, înzestrat cu sensibilitate estetică, încearcă să citească poemele din „Joc secund” cu sensibilitatea și știința unui matematician familiarizat cu limbajul ermetizant al poetului algebrist…
       Un studiu care rămâne și azi un punct de referință în lumea puțin ezoterică a admiratorilor lui Dan Barbilian/ Ion Barbu. Autorul, de sorginte ploieșteană, („caragialist” ca Nichita Stănescu și subsemnatul, elev ca noi toți al neuitatului profesor Gh. V. Milca, elev la rândul lui și admirator fanatic al lui G. Ibrăileanu), autorul, zic, mic de stat și cu firea iute, a căpătat cu vârsta o fizionomie care aduce în chip izbitor cu aceea a lui Albert Einstein. Poartă, ca și acesta, o coamă bogată și rebelă și, pentru a întări imaginea, ploieșteanul nostru, adaptat stilului intelectual parizian, iese în lume însoțit de o pipă pe care o aprinde și o stinge neîncetat. Am mai observat aceste gesturi, cu multe decenii în urmă, la Mircea Eliade, când l-am vizitat la Paris, în micul lui apartament din Place Charles Doullin, din Montmartre …
       Este, probabil, un gen puțin studiat al intelectualului care n-are, totuși, vocația de fumător, căci, de ar avea, n-ar pierde atâta timp cu acest ceremonial, după mine, inutil. Este un om plin de afecțiune și, lucru rar printre diaspornicii români, nu s-a lepădat de condiția lui de român. Nu se rușinează, vreau să spun, de originea lui și, după câte mărturisește, nu a trăit drama schimbării identității de care vorbește Cioran în cărțile sale.
Eugen SIMION
       Familia Nicolescu din Păcureţi era foarte apropiată şi în vizită cu bunica mea Janeta Rădulescu din Bălţeşti, judetul Prahova. Pădurea, livada, urmată de via bunicii mele porneau de la marginea comunei, după râul Sărăţel, şi ajungeau până la poalele comunei Păcureţi, asezată pe un podiş mai inalt.
       Pe Basarab îl întâlneam la olimpiadele de matematică şi literatură care de obicei se ţineau la liceul „Ion Luca Caragiale” din Ploieşti, ce se bucura de un bun renume, prin profesorii săi Ion Grigore (profesor de matematică), Aspasia Vasiliu (profesor de limba română) şi Nicolae Simache (profesor de istorie)
       „Scoala Medie Mixtă Nr. 3”, unde eram elev, fostul, „Liceul Pedagogic de Fete” avea la rândul ei buni profesori la Limba Română: Constantin Râpeanu şi Constantin Enciu.
       Îmi amintesc cu deosebită plăcere, de o plimbare pe bulevard, după ce am ieşit de la Olimpiada de Limba Română. Eram un grup de şase elevi şi comentam subiectele abordate. Dintre toţi, Basarab a concluzionat cu un deosebit talent şi erudiţie, esenţa temei tratate. Apoi, din vorbă în vorbă am ajuns tot la subiectele de la matematică…
Alexandru TOMESCU
 
Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate