BASIL (VASILE) MUNTEANU

Critic, istoric literar şi comparatist

 
BASIL (VASILE) MUNTEANU

       Basil (Vasile) Munteanu s-a născut la Brăila în 9 noiembrie 1897. Obţine bacalaureatul în 1916 şi un an mai târziu devine sublocotenent. Absolvă în cadrul Universităţii din Bucureşti filologia modernă (franceza) cu „magna cum laude” (1920). Este bibliotecar la Biblioteca Academiei şi apoi membru al Şcolii Române din Fontenay-aux-Roses, condusă de Nicolae Iorga (1923-1925).
       Întors în ţară, (1939) îşi ia doctoratul în litere la Universitatea din Bucureşti, devine membru corespondent al Academiei Române şi titularul Catedrei de Limbă şi Literatură Franceză (după moartea lui Charles Drouhet).
       Pleacă pentru totdeauna, la Paris (1946), împreună cu soţia Emanuela (Episcopescu). Ocupă funcţia de director adjunct al Şcolii Române din Fontenay-aux-Roses, devenind şi membru al Centre National de la Recherche Scientifique. Din 1952 este secretar de redacţie al Revue de Littérature Comparée.
       Se stinge din viaţă la 1 iulie 1972, Paris.
OPERA: A debutat ca poet (anii primului război mondial), în publicaţiile Letopiseţi, Flacăra, Viaţa Nouă, Cuget Românesc. A publicat: Le problme du retour a la nature dans les premiers ouvrages de Senancour, Paris, 1924; Panorama de la litterature roumaine contemporaine, Paris, 1938 (trad. engleza, germana, italiana, română şi portugheză); De la metodă la cunoaştere literară, Bucureşti, 1941; Un vizionar al latinităţii. Latinitatea, Franţa şi sufletul autohton în concepţia lui Ovid Densusianu, Bucureşti, 1945; Permanenţe franceze, Bucureşti, 1946; Constantes dialectiques en litterature et en histoire: problemes, recherches, perspectives, Paris, 1967; Solitude et contradictions de Jean-Jacques Rousseau, Paris, 1975; Corespondenţe, Ed. Ethos, Paris, (sub îngrijirea soţiei) 1979; Ante saeculum. Fantezii panteiste, (ed. de E. Lozovan şi Ruxandra D. Shelden), Cleveland, 1993; Permanenţe româneşti. Discursuri şi portrete, (ed. de E. Lozovan şi Ruxandra D. Shelden), Cleveland, 1994.

CULMILE LITERATURII ROMÂNEŞTI MODERNE

       Rareori destinul unei literaturi a coincis aşa de perfect cu destinul naţiunii sale. Transformările literaturii şi naţiunii române în secolul XX au fost determinate de aceleaşi evenimente istorice: cele două razboaie mondiale, cu implicaţiile lor complexe şi consecinţele lor adânci. Este sigur că în Romania se gândea, se simţea, se scria altfel înainte şi după 1920, înainte şi după 1944. De două ori în decursul unei jumătăţi de secol, literatura românească şi-a modificat stilul, orientarea, finalitatea şi, în mare măsură, conţinutul, conform cu exigentele unor noi condiţii politice şi sociale. S-au întâmplat atunci două fundamentale răsturnări de poziţii, cu atât mai determinante, cu cât interesau o literatură în plin proces de formaţie.
       Tratatul de la Trianon încheia, în 1919, epoca eroică a neamului şi literaturii romaneşti. Se împlineau atunci aproape două milenii de când Daco-Românii de la gurile Dunării luptau să-şi asigure continuitatea, să-şi păstreze limba şi identitatea ereditară. Se ştie asprimea condiţiilor în care poporul român s-a străduit să dureze la porţile orientale ale Europei, la răscrucea tuturor căilor de migraţie şi de invazie. A fost, precum s-a spus, un "miracol" istoric. Deşi aceste adevăruri au devenit locuri comune, ele trebuiesc repetate aici, fiindcă pun în evidenţă anumite particularităţi de mare preţ.
       În primul rând, excepţionala vitalitate a unei rase dotate cu o necrezută putere de asimilare. Începând din secolul VI, massele slave au asaltat-o dar n-au putut-o înstrăina. Când se vorbeşte de România ca de o ţară "balcanică", se comite un abuz de cuvinte. Ea şi-a păstrat originalitatea sa proprie, legată de Carpaţi, nu de Balcani, de câmpiile Dunării, nu de stepele Donului. Incapacitatea de aderenţă a românului la slavism, reiese clar din faptul că el reacţionează altfel decât slavul în faţa marilor împrejurări, ca gândeşte după norme raţionale, evident latine, că nu cunoaşte anumite dezlănţuiri, beţii, risipiri şi contradicţii funciare, aşa de caracteristice masselor ruse şi eroilor lui Dostoievski.
       Totuşi anumite "valori" de ordin autohton au temperat raţionalismul latin al românului, la care se percepe, într-adevăr, un sens al misterului şi al nemărginirii greu de afat în temperamentul latinului clasic. Aceste nuanţe i-au colorat întru câtva limba şi mai ales stilul. Întru cât priveşte limba, contingentul lexical slav absorbit de limba română nu prezintă, în sine, decât o semnificaţie relativă, de vreme ce i s-au impus legile unei morfologii perfect latine. Dar "stilul" românesc prezintă modulări şi armonii caracteristice, o mare capacitate de a capta concretul şi de a opera infinite fuziuni metaforice între concret şi spiritual: tendinţe şi ca¬lităţi a căror origine va trebui poate că utată, mai puţin în convieţuirea cu slavii, decât în contactul permanent al ţărănimii cu natura creatoare şi cu fenomenele cosmice. Lingvistica şi mai ales stilistica diferenţială sau comparată vor trebui într-o zi să preci¬zeze aceste izbitoare particularităţi ale limbii şi stilului românesc.
       Instinctul permanent de diferenţiere faţă de mediul slav şi oriental devenise în secolul XIX o voinţă conştientă şi militantă. Românii au trait atunci o pre-renaştere politică şi literară, care s-a înfăptuit datorită unei patetice cautări de apropiere cu Occi¬dentul latin. A fost o mişcare constantă, cu dublu sens: evadarea spirituală din mediul atâtor vechi suferinţe, şi transformarea ra¬dicală a acestui mediu, prin împământenirea condiţiilor occiden¬tale de existenţă şi de gândire. S-au importat din Occident, val-vârtej, cu sau fără discernământ, instituţii politice şi sociale, mode moravuri, moduri de viaţă, genuri şi teme literare, curente de filosofie şi de artă, forme de expresie, o întreagă viziune a lumii în contrast violent cu viziunea orientală.
       În cursul acestei pre-renaşteri, românii izbutiseră să-şi creeze concomitent un stat naţional, o literatură modernă, o limbă literară. Pentru prima oară în is¬toria lor, ei se integrau, nu în Orientul Europei, ci in Europa însăşi.
       Dar, dedesubtul importaţiilor occidentale - cu inevitabile vicisitudini, zugrăvite pe viu de Caragiale -, fondul local îşi afirma şi el virtuţile latente, ca o contrapondere. Trecutul naţional, cu nefe¬ricirile, dar şi eu eroismul său; tăranul, eu vechea sa civilizaţie şi eu tezaurul sau folcloric; natura însăşi, cu peisagiile şi particularitatile ei locale - toate aceste date se impuneau nu numai ca teme literare, dar şi ca fapte de conştiinţă. Expresia lor literară cea mai perfectă s-a cristalizat în opera de povestitor şi de memorialist a lui Ion Creangă şi in poezia lui Mihail Eminescu. Secolul XIX, prelungit oarecum până la primul razboi mondial, se caracterizează la noi printr-o constantă încercare de sinteză, mai totdeauna precară, a elementelor locale şi occidentale.
       Romania Mare, rezultat al primului război mondial, veni să modifce aproape radical premisele literaturii şi politicii româ¬neşti. Integrarea în complexul european devenea un fapt împlinit. Pentru prima oară, românii erau chemaţi să trăiască, sub toate raporturile, în condiţii de autohtonie şi de maturitate. O serie de reforme democratice îndreaptă acum către literatură un public cititor mai larg şi mai exigent. La baza ei stăruie încă ecuaţia Occident-Autohtonism de odinioară, dar termenii se modifică. Occidentul nu mai figurează idealul imperios şi abstract, mitul patetic la care visaseră atâtea generaţii. El şi trimite acum mesagerii săi cei mai buni - scriitori, conferenţiari, artişti -, ba chiar se ins¬talează la faţa locului: Franţa, Anglia, Italia, Germania, organi¬zează în Romania "Institute" permanente, dotate cu biblioteci, cu şcoli, cu profesori. Simbolismul, a cărui influenţă persistă, e con¬curat acum de expresionism, apoi de suprarealism. Devenit familiar, Occidentul îşi pierde însă unitatea şi autoritatea de odinioară Supus judecăţii critice şi selecţiunii, el nu mai oferă decât un termen de referinţă şi de comparatie, prestigios încă, desigur, dar nu determinant. Căci dincolo de occident, apar acum alte culmi: conceptele de "om", de "umanitate", devin termeni de ideologie literară şi teme de inspiraţie lirică.
       Celălalt termen al ecuaţiei, autohtonismul, suferă modificări de aceeaşi natură; se, adânceşte şi se precizează.
       Situată între aceşti doi termeni contradictorii, noua literatură românească nu se mulţumeşte exclusiv nici cu unul, nici cu celalalt. Ea nu mai operează simple transpozitii de valori occidentale şi străine. Noţiunea însăşi de "imitaţie" a devenit odioasă. În centrul criticii şi ideologiei literare, ca şi în conştiinta scriitorului, se ins¬talează acum noţiunea, opusă, aceea de "creaţie", noţiune şi cuvânt magic, pe care le vedem apărând la fiecare pas în revistele şi eseurile vremii.
       Mai caracteristic încă este modul cum se concepe aceasta crea¬ţie, şi anume ca o sinteză a polaritaţii de care vorbeam. Se petrece un proces de dublă adaptare: adaptarea unui vast material străin la optica locală; înălţarea la nivel european a fondului local de sensaţii, de instincte, de modalităţi existenţiale. Nimic mai intere¬sant de observat decât felul cum simbolismul francez se altoişte pe viziunile şi sensibilităţile locale în desperările unul Bacovia, în fanteziile acrobatice ale unui Minulescu, în tablourile unor mai tineri, încă mai aproape de noi. Aceeaşi observaţie se poate aplica altor curente contrmporane împământenite miraculos în solul nostru ţărănesc şi folcloric. Pretutindeni, la limita celor două lumi, cea locală şi cea universală, se petrec cele mai fantastice jocuri de muzicalitate şi de coloare. Întreg arhaismul nostru milenar capătă accente adânci şi semnificaţii eterne.
       Genurile prin care literatura româneasca se înalţă astfel, între 1920 şi 1944, la universal şi la uman, rămâneau cele care deve¬niseră tradiţionale de un secol, adică, pentru motive pe care nu le voi defini acum, nu teatrul, nici romanul, ci povestirea şi poemul liric. Întru cât priveşte povestirea, în afară de Panait Istrate, a cărui amintire stăruie încă, cel putin în străinătate, zece nume ne vin în minte, confirmând excepţionala strălucire a "nuvelei" la noi. Se poate afirma fără exagerare că România, formată de o lunga tradiţie de transmisiuni nu scrise, ci orale, este o ţară care "se povesteşte" fără încetare, ca de la ureche la ureche.
       Calitatea lirismului nostru de ieri este şi mai evidentă. Am dăruit Europei contemporane cel putin doi dintre cei mai mari lirici ai săi, demni sa figureze alături de Rilke, de Valéry, de Clau¬del. Ca orice mare lirism, cel românesc se întemeiază pe esenţial, adică pe problemele mari ale omului, probleme de ordin, nu psihologic şi sentimental, ci metafizic. Lirismul român oferă totdeauna spectacolul zguduitor al căutării de sine. El încearcă prin toate mijloacele să-şi regăsească identitatea pierdută, să-şi defineas¬că personalitatea, să se cunoască în raporturile sale cu restul universului. Lirismul său devine astfel un mod de cunoaştere, nu nu-mai al cunoaşterii de sine, ca individ încadrat în dimensiunile existenţei, iubirii şi morţii, dar al cunoaşterii cosmice. De aici îmbătătoarea ambianţă fizică în care se scaldă personalitatea poe¬tului. În poezia sa, natura şi peisagiul îşi desfăsoară cele mai somp¬tuoase prestigii, printr-o extraordinară profuziune sensorială de colori, de sunete, şi printr-o infinită simfonie de corespondenţe psiho¬fizice, unde sufletul şi, natura ambiantă şi cosmică au fuzionat aşa de perfect, încât limitele care le separă nu se mai pot distinge. To¬tul suferă astfel fantastice transfigurări: sufletul şi personalitatea sunt interpretate în termeni cosmici, iar cosmosul se transpune şi se transfigurează în uman. Dramele sufleteşti ale poetului se desfăsoară astfel în cadrul unui fabulos monism care-i împrumută sensuri şi rezonanţe capabile să reînoiască integral viziunea modernă a existenţei. Iar toate aceste înalte visuri şi speculaţii lirice comportă o autenticitate, o ingenuitate, o frăgezime de geneză biblică.
       Pe căile acestui lirism metafizic, literatura României-Mari se adâncea în chiar substratul umanităţii şi se înalţa pe culmi încă neatinse la noi.
       Aşa, a fost până mai ieri. Spun aceasta cu durere, cu îngrijorare. Dar evocarea triumfului de ieri, arătându-ne cât am pierdut, tinde să devină, printr-un proces sufletesc foarte normal, un impuls mai mult către recâştigările de mâine, atunci când, odată mai mult, ora dreptăţii va suna în istoria neamului nostru oţelit în suferinţă.

*** *** ***
Despre Basil MUNTEANU şi opera sa:

       Într-adevăr, pentru puţini exilul a însemnat - ca pentru Basil Munteanu - un tărâm de suferinţă în demnitate, un cadru de reconstruire ideală a României pierdute in noaptea totalitară. Omul acesta care şi-a francizat numele - poate şi pentru faptul de a fi trăit cea mai mare parte din viaţă in Franţa - rămăsese, de fapt, un Român integral, unul dintre acei intelectuali autentici care nu s-au lepădat de România, ruşinându-se de ea, ca de o rudă săracă, de îndată ce nu le-a mai putut oferi o situaţie sau un confort sentimental. Ceea ce explică de ce, paralel cu studiile sale despre literatura franceză, care l-au pasionat de totdeauna, Basil Munteanu n-a încetat să fie obsedat de valorile spirituale româneşti. Este în acest itinerariu intelectual o destoinicie etică ce trebue subliniată pentru că ea situează o vocaţie şi defineşte un caracter.

Virgil IERUNCA
       ...Capul leonin al lui Basil se legãna a durere. Ne-am ridicat şi am plecat: cerul era închis. N-am luat ultimul vaporetto şi încet, pe jos, ne-am îmbãtat împreunã de nectarul secret al Veneţiei. Am traversat Canal Grande la Ponto del Rialto. Şi acolo silueta lui Basil a dispãrut în noaptea fãrã zori a amintirii mele. Desigur în anii ce au urmat au mai existat mesaje scurte şi multe convorbiri telefonice. Dar figura, şi glasul sãu acolo au rãmas pentru mine în cetatea Dogilor care ne-au dispretuit şi pe care totuşi nu putem sã n-o învãluim în patima inimii noastre.
Eugen LOZOVAN
       Impozantul volum apărut în 1979 la Editura ETHOS, Ioan Cuşa, Paris, sub îngrijirea Doamnei Emanuela Munteanu, cuprinde în 675 pp. 673 scrisori de proporţii diferite, cele mai multe (116) dela Vasile Băncilă, fost coleg de şcoală şi de studii, amândoi brăileni, la care se adaugă, numai in cazul lui Băncilă, 61 din partea lui Munteanu, după care urmează, în ordine cantitativă: 79 dela Grigore Nandriş, 67 dela Charles Drouhet, fostul profesor de limba şi literatura franceză la Universitatea din Bucureşti, care şi-l dorea pe Munteanu succesor la catedră, cum s-a şi întâlmplat în ianuarie 1940; apoi: 61 dela Nicolae Cartojan, câte 57 de la C. C. Giurescu şi Scarlat Lambrino, 50 de la AI. Busuioceanu. Lucian Blaga e prezent cu 39 scrisori, Sextil Puşcariu cu 17, Nichifor Crainic şi C. Rădulescu-Motru cu câte 8, Tudor Vianu Cu 3. În total numărul corespondenţilor se ridică la 29, avându-l, oarecum ca numitor comun, pe Basil ca al treizecilea...
       Cele 30 de corespondenţe sunt o adevărată comoară de informaţii despre autorii lor şi, ca atare, un preţios izvor de documentare pentru istoria culturii române dintre cele două, războaie mondiale.
       Problemele ştiinţifice priveau în primul rând, critica literară şi literatura în genere, precum şi filosofia, pe care Munteanu o includea în studiile şi lucrările sale de „literatură comparată”
D. C. AMZĂR
       Timp de şase luni, în 1965, îi telefonam săptămânal şi ne vedeam cel puţin o dată pe lună, seara, în apartamentul soţilor Munteanu. După cină, unde avusesem prilejul să admir talentul culinar al distinsei amfitrioane, discutam cu Basil Munteanu chestiuni relative la antologie şi, fireşte, despre problemele exilului...
       Ştiam că, în tinereţe, profesorul publicase poezii şi l-am întrebat dacă nu i se face dor să mai scrie. "Ba da", mi-a răspuns, ,,aş tot scrie uneori zile întregi” - şi mi-a arătat, oftând, două teancuri de cărţi, pe birou: "Uite, toate acestea trebuie să le trimit, pentru a fi recenzate, unor colaboratori ai revistei, potrivit cu specialitatea fiecăruia - şi cu câte o scrisoare de recomandare, ca să-i stimulez"... E ultima întâlnire la Paris, cu Basil Munteanu, de care mi-aduc aminte. La înapoiere, în metrou, mi-a venit în gând epitaful pe care şi-l făcuse Paul Valéry: "Ci-gît moi, mangé par les autres". Era preţul celebrităţii, pe care a fost nevoit să-l plătească poetul solicitat să scrie tot felul de prefeţe şi introduceri.
Mihai NICULESCU

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate