CAMILIAN DEMETRESCU

Pictor, sculptor, scriitor

 
CAMILIAN DEMETRESCU

       Camilian (numele la botez, Paul Constantin) Demetrescu s-a născut la 18 noiembrie 1924 în Buşteni, Jud. Prahova, în locuinţa bunicului său, din partea mamei, care era şeful gării.
       A urmat clasele elementare la Miercurea Ciuc, unde tatăl său, ofiţer de geniu, fusese transferat.
       După moartea prematură a tatălui, urmează Liceul militar "Mihai Viteazul" din Tîrgu Mures.
Este absolvent al Academiei de Belle Arte din Bucureşti, cu studii în paralel de medicină şi filosofie.
       Timp de zece ani a colaborat la presa timpului, cum ar fi revista „Contemporanul”, cu eseuri de estetică şi cronici de artă, precum şi la radio-televiziune. Creează o serie de opere, din care amintim pictura „Înmormântarea lui Bălcescu”, peisaje lirice de pe Dunăre, compoziţia „Familie de pescari”, „Columna”. Este membru fondator al UAP.
       În 1966 ii apare volumul „Culoarea - suflet şi retină”, care va fi scos din biblioteci după plecarea sa din ţară.
       Neputând accepta cenzura şi directivele dictaturii comuniste, părăseşte ţara în 1969, stabilindu-se în Italia.
       Expune lucrari la Bienala de la Venetia (1971), la Festivalul Dei due mondi, din Spoletto (1972), la retrospectivele organizate de Universitatea din Parma (1975) si de comuna Viterbo (1977).
       După zece ani de artă abstractă, descoperind o biserică romanică, din secolul al XII-lea, pe care a restaurat-o împreună cu soţia sa, a trecut la arta inspirată din sacru.
       Astfel în 1981 expune la Calcografia Naţională din Roma suita simbolică sub titlul ,,Pentru a înfrange Dragonul“. În 1983 prezinta, la Rimini, expozitia ,,Dragonul si Utopia“ (desene si litografii). în 1985 expune a treia opera ,,Via crucis atomicae“. În 1987 prezintă in Italia expoziţia dedicată ,,Paradiselor“, o elaborare plastică a intinerariilor celor patru categorii umane de azi în cautarea paradisului: nihilistul, hedonistul, agentul utopiei (omul politic) şi omul de credinţă.
       Primeşte Premiul Internaţional "Labirintul de argint" (1990), iar Fundatia Adenauer şi Parlamentul italian îi conferă Premiul Internaţional "La Pleyade" (1991).
       După 1989, constituie Comitetul ProRomania în Italia, organizează transporturi de ajutoare, tipăreşte Biblia tradusă de Gala Galaction şi Vasile Radu, pe care o distribuie în ţară.
       A vizitat prima dată ţara după 22 de ani de exil, cu cei doi băieţi, în iunie 1990, fiind surprinşi de mineriadă. Au primit recomandarea să se reîntoarcă în Italia.
       Pe 16 decembrie 2004 a deschis o expozitie cu opera sa figurativă din ultimii 20 de ani, intitulata „Hierofanie – forta simbolului – intre sperantã şi nihilism” la Basilica Santa Maria degli Angeli, în Piata Esedra din Roma, iar alta, „Omagiu pământului natal”, la Accademia di Romania.
       A depus la Vatican în ianuarie 2008, o serie de 10 tapiserii, cu intenţia de a fi accesibile publicului larg, dar Papa încântat de valoarea şi simbolul lor a dispus să fie expuse în încăperile sale.
       S-a stins din viaţă la 6 mai 2012, în vila sa de la Gallese, provincia Viterbo, din Italia.

Înmormântarea revoluţiei

       În 1952 se împlineau o sută de ani de la moartea lui Nicolae Bălcescu. „Partidul” a decretat aniversarea eroului de la 1848 în stilul iacobin al utopiilor totalitare. Evident, înainte de toate, Bălcescu a fost înscris postmortem în partid, cum se cuvine pentru orice personaj destinat a ocupa un loc de prim ordin în ierarhia supremă a revoluţiei. Declarat precursor, deschizător de drum, înaintaş al noii geneze comuniste, corpul lui Nicolae Bălcescu pierdut în groapa comună a cimitirului din Palermo, e purtat simbolic în triumf pe lespezile de granit roşu ale panteonului comunist. Toată presa de regim a participat la acest faraonic cortegiu funerar. S-a scris tot ce era permis să se scrie despre Bălcescu. Evident, nu s-a scris nimic despre ultima dramă pe care a trăit-o în anul morţii sale. În dorinţa de a-şi îmbrăţişa mama şi de a muri pe pământul ţării, Bălcescu se îmbarcă la Constantinopol pe un vapor şi ajunge la Galaţi. Mama şi prietenii îl aşteptau pe chei, dar poliţia nu i-a permis să coboare de pe vapor. Domnitorul ţării, Bibescu, precum şi reprezentantul Porţii fuseseră de acord cu întoarcerea lui Bălcescu, dar în faţa categoricului „niet” al consulului a trebuit să cedeze. Şi astfel Bălcescu a fost nevoit să plece fără a-şi îmbrăţişa mama şi prietenii, fără a pune piciorul pe pământul ţării. S-a stins în toamna aceluiaşi an la Palermo, singur, într-o mizeră locandă. Nu se poate scrie despre aşa ceva la Bucureşti; după cum nu se poate scrie despre proiectul său din 1849 pentru o alianţă româno-ungară, negociată la Pesta şi Debreţin, fiind convins că „unirea româno-ungară este singura stavilă posibilă împotriva cotropirii ruseşti” (Cartojan, „N. Bălcescu, Scrieri istorice”, pag 11). Kossuth, alt „erou” înscris în partid astăzi, refuză propunerea lui Bălcescu şi astfel este zdrobit de ruşi. Pentru a nu fi prins de „cotropitorii ruşi” Bălcescu se refugiează în munţii Apuseni la Avram Iancu, în mijlocul ţăranilor.
       Aniversarea morţii lui Bălcescu s-a consumat la Bucureşti cu risipă de adjective şi de fonduri consumate unor comenzi propagandistice, în timp ce mormântul lui era literalmente lăsat în părăsire. M-am dus la Palermo în 1975 pentru a-l căuta. Cu mare greutate, după cercetări în arhivele cimitirului am reuşit să dau de urma lui. L-am găsit aşa cum fusese făcut de români înainte de război, dar neîngrijit, fără o candelă aprinsă nici măcar de ziua morţilor. După ce puţinele coroane oficiale depuse de ambasadă timp de treizeci de ani se ofiliseră de mult, nu rămânea din lăcăşul lui de veci decât un număr de inventar în dosarele prăfuite. Materialismul istoric nu cunoaşte cultul morţilor pe care îl consideră obscurantism; practică în schimb tehnica conservării cadavrelor ilustre, ca în lugrubul mausoleum a lui Lenin din Piaţa Roşie. Dar şi acolo corpul defunctului există munai în partea sa vizibilă pentru public, de la brâu în sus, partea inferioară a cadravului fiind înlocuită sub faldurile drapelului bolşevic de mecanismul refrigerant modernizat astăzi.
       Partidul a tansmis Comitetului pentru Cultură şi Artă directivele pentru organizarea unei ample expoziţii de artă plastică pe tema centenarului Bălcescu. Au fost convocaţi artiştii consideraţi „valizi” şi după analiza tematicii s-au semnat contractele, cu obligaţia de a prezenta în termenul stabilt proiectul de compoziţie a lucrărilor. Subiectele trebuiau să fie riguros legate de momentele „revoluţionare” ale vieţii lui Bălcescu, natural reprezentat în mijlocul muncitorilor tăbăcari şi a poporului proletar, având ca model „luminoasa artă sovietică” cu impecabilul său realist fotografic. Singura abatere stilistică tolerabilă în acea perioadă faţă de estetica sovietică era clasicismul renaşterii, în care căutau o scăpare din capcana realismului socialist, artiştii conştienţi de fundătura în care intrase arta românească. Cu acest gând, am ales o temă pe care să-mi permită abaterea de la regula oficială. Am prezentat comisiei de „îndrumare” un proiect de compoziţie legat de sfârşitul tragic al lui Bălcescu în exil, în groapa comună din vechiul cimitir din Palermo. Scena era concepută ca o „Pieta” tiţianescă: corpul lui Bălcescu în cămaşă albă, ţinut de doi oameni simpli (hamali din port angajaţi pentru acest lucru), unul în picioare aplecat de greutatea corpului, altul în genunchi, îmbrăţişându-i picioarele, în spate figura monumentală a notarului comunal şi mai jos silueta preotului ortodox al parohiei greceşti. În groapă, salahorul cu torsul ars de soare şi mâinile odihnind pe lemnul lopeţii. Ca peisaj, stâncile muntelui Pellegrino ce străjuie cimitirul (amintind Caraimanul din Buştenii naşterii mele) şi în fund, marea.

Din caricaturile lui Camilian Demetrescu

Din caricaturile lui Camilian Demetrescu

       Din întâmplare în acea zi comisia era ceva mai redusă, lipsind unii dintre îndrumătorii „vigilenţi” aşa că proiectul a fost admis (ţinând cont fără îndoială de clasicismul compoziţiei). Am început lucru pe mare, adică pe pânza definitivă, dar, din motive de sănătate a trebuit să plec din Bucureşti la munte, unde am continuat să lucrez. Comisia nu s-a putut deplasa să-mi urmărească lucrarea pe parcurs. L-au trimis pe Szoniy să o vadă, cred că nu i-a displăcut, nu a făcut obiecţii ideologice şi astfel am primit avansurile în continuare până la terminarea lucrării. În toamna au început lucrările juriului, care au durat mai mult, ivindu-se probleme complicate, mai ales cu anumiţi maeştri, care cu greu se puteau împăca cu noua „viziune” artistică a partidului (Ciucurencu, Lucian Grigorescu, Ştefan Constantinescu, etc.) S-a discutat lucrarea mea şi a fost respinsă. Am aflat de refuz doar când, la sugestia „ordinul” consilierului sovietic pentru artele plastice, s-au organizat în sălile Palatului, muzeul condus de Maxy, o expoziţie cu toate lucrările respinse, pentru a fi analizate critic. Erau, cred, peste două sute (cu sculptură şi pictură) înghesuite unele peste altele. Înainte de discuţie am fost convocat în mod special la Uniunea Artisticilor Plastici, de către organizaţia de partid. Când m-am prezentat sala era plină. Erau de faţă reprezentanţi de la comitetul central şi de la minister. Mi s-a făcut un proces pentru subversiune ideologică în lucrarea pe tema înmormântării lui Bălcescu. Acuzatorul principal, Iosif Cova, pe atunci preşedintele Fondului Plastic, m-a demascat ca un duşman al culturii socialiste, afirmând textual ca prin această lucrare am vrut să „înmormântez idealurile revoluţiei de la 1848”. Am încercat să mă apăr subliniind tragedia exilului şi a sfârşitului lui Bălcescu, dar această apărare m-a acuzat şi mai mult în ochii partidului.

Camilian Demetrescu - Hristos Pantocrator, sculptură în lemn, 1981

Camilian Demetrescu - Hristos Pantocrator, sculptură în lemn, 1981

       În comunism „pesimismul” este considerat un delict moral, un reziduu burghez, care trebuie extirpat, incompatibil cu optimismul „omului nou”. În literatura sovietică nu figurează niciun poet tragic; genul este interzis. Euforia este obligatorie în socialism. De altfel, cum ar putea sluji propaganda bolşevică un poet tragic? La Uniunea artistilor Plastici, condusă de Maxy, Perahim, Boris Caragea, Cova, etc., un artist ca Ion Andreescu, considerat iremediabil pesimist, era interzis ca model de urmat generaţiilor tinere, tot astfel cum Van Gogh, declarat „mistic” (?!), era interzis studenţilor de la Institutul de Arte Plastice (vechea Academie de Belle Arte, rebotezată în stil sovietic). Griurile rafinate din peisajele lui Lucian Grigorescu erau calificate de junele activist de partid Dorio Lazăr (fiul pictorului de gang Ghelman Lazăr) drept nişte „murdării”. Aşadar, cum ar fi putut servi în chermeza aniversării oficiale a precursorului comunist Bălcescu o ... înmormântare? Trebuia să restitui banii poporului şi să-mi iasă din cap că partidul îmi va tolera în viitor astfel de fantezii reacţionare.
       Puţin timp după proces s-au organizat în faţa lucrărilor respinse o discuţie în prezenţa consilierului sovietic. Când s-a ajuns în faţa lucrării mele, mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat pe consilier dacă vede în această lucrare (fără să precizez că este vorba de opera mea) o atitudine duşmănoasă la adresa revoluţiei. S-a scuturat ca după un pahar de votcă şi a repetat de mai multe ori, înnecându-se: „niet, niet, !”. Aşa am scăpat de mai rău. M-au lăsat în pace şi m-am întors în odaia mea bucuros de „ajutorul sovietic”. Când Maxy l-a întrebat pe rus, ce crede despre pictura mea, acesta i-a răspuns că i se pare neterminată, deşi lucrasem mai mult de un an la finisarea lucrării. Nu era destul de „realistă” după gustul oficial sovietic.

Camilian Demetrescu - Lucrarea Îmbrăţişarea cosmică, inspirată de opera lui Dante

Camilian Demetrescu - Lucrarea "Îmbrăţişarea cosmică", inspirată de opera lui Dante

       În acel timp l-am cunoscut mai bine pe sculptorul Anghel. Era hărţuit de tot felul de mizerii, nu avea un atelier, lucra în odaia în care dormea sau în curte la prieteni. Terminase un Pallady, un gips în mărime naturală aşezat, cu togă şi sandale, un fel de Socrate cu privirea interioară. Prezentat în faţa unui juriu, unul dintre membri, iritat, îşi exprimă dispreţul pentru personajul modelat de Anghel: „Ăsta e un mistic, un sfânt, nu un om sănătos, din popor”. Şi ca să-şi confirme acuzaţia se repede afară, pe stradă, apucă de mânecă un trecător, un om simplu, îl trage înăuntru, îi arata sculptura şi îl întrebă: ”Ce vezi dumneata aici!”. „Un ţăran”, răspunse trecătorul, şi înfricoşat ceru voie să plece. Şedinţa fu suspendată. Mai târziu în lipsa ideologului, lucrarea a fost admisă de juriu.
       M-am întrebat deseori de ce dictaturile iacobine se tem de sfinţi, de misticism şi de sensul tragicului. Nu am înţeles niciodată de ce un om atât de complex ca Platon admira în secret regimul Spartei bazat pe un sistem de gândire simplist, reductiv, anticultural. Cand am citit pentru prima oară „Politeia” nu-mi venea să cred că orhicul Platon putea să preconizeze „minciuna regală” ca instrument de guvernare şi să susţină etica naţionalizării nevestelor şi a copiilor; dar mai ales nu puteam înţelege dispreţul pe care îl avea pentru poeţi. Mai târziu mi-am explicat nedumerirea când am priceput că în arta greacă noţiunea de tragic şi de poet erau sinonime. Dar „optimismul obligatoriu” este fără îndoială o culme, o cucerire „revoluţionară” a epocii moderne iacobine. De ce a acceptat Guttuso să-l şteargă pe Stalin din compoziţia închinată „înmormântării lui Togliatti”, care era terminată? Pentru că după congresul al XX-lea, după ce Hruşciov a denunţat crimele lui Stalin, imaginea lui devenise incompatibilă cu aureola optimismului bolşevic. Dar, atenţie iubiţi colegi de la Bucureşti, portretişti ai „celui mai iubit fiu al ţării” care aţi umplut etajul dedicat perechii Ceauşescu în Muzeul de Artă al Republicii! Cine va mai putea şterge urma hidosului rânjet paralel, înconjurat de heruvimi şi de pionieri arificiali, din pânzele voastre odată ieşite din ateliere, când aureola partidului va fi strămutată pe alte capete şi ghilotina „greşelilor trecutului” se va abate peste ale voastre? Veţi găsi desigur culorile potrivite şi pentru obrazurile cele noi şi astfel optimismul revoluţiei va merge înainte. Dacă sensul tragic al istoriei pe care o trăim nu va vrea altfel.

*** *** ***

Camilian Demetrescu - Întâlnire cu Sanctitatea Sa Papa Benedict al XVI-lea

Camilian Demetrescu - Întâlnire cu Sanctitatea Sa Papa Benedict al XVI-lea


Despre Camilian Demetrescu şi opera sa:

       Prezenţă caldă, profund spiritualizată, Camilian Demetrescu a dăruit multora dintre noi privilegiul unei prietenii fără rezerve, care ne-a dat curaj în cele mai grele ceasuri ale istoriei recente. Absenţa lui ne e cu atât mai dureroasă nouă, celor rămaşi orfani de luminoasa lui prezenţă. Am însă convingerea că privirea lui senină şi înţeleaptă ne ocroteşte şi azi de undeva, din înaltul pe care gândul şi opera lui nu au încetat să ni-l vestească.

Emil CONSTANTINESCU
       Personalitate de frunte a exilului românesc - politic şi cultural - artistul şi scriitorul Camilian Demetrescu s-a remarcat şi printr-o susţinută activitate combativă faţă de ideologia comunistă. În anul 1983 a fondat la Paris „Internaţionala Rezistenţei fată de totalitarismul comunist".
       A colaborat la publicaţiile românesti din exil, de la Madrid, Paris, din Canada (Cuvântul Românesc), Elvetia şi Germania şi a participat la reuniuni, congrese, simpozioane.
       Sunt de remarcat articolele sale din ziarul Umanità al carei vice-director Clemente Ronconi îi era un bun şi sincer prieten.
Alexandru TOMESCU

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate