DESPRE TRANSNISTRIA

DESPRE TRANSNISTRIA

Între 19 august 1941 și 29 ianuarie 1944, România a avut sub administrație temporară regiunea de la Nistru (Vest) până la Bug (Est) și de la râul Niomjîi (Nord) până la Marea Neagră (Sud), care a purtat de asemenea numele de Transnistria

       Cucerind sau anexând câteva cetăţi din Moldova şi Muntenia: Chilia şi Cetatea Albă, Brăila Tighina şi Hotin, turcii pentru a-şi asigura aprovizionarea, adăugaseră la ele şi teritoriile din jur, pline de sate creştine, formând aşa-zisele "raiale". Cele de pe Nistru, ca toate de altfel, nu erau altceva, decât insule administrative străine în mijlocul unei compacte populaţii române, care în naturala ei expasiune se întindea până departe de ţărmul stâng al fluviului. Româna era limba de circulaţie a locuitorilor; se păstrează acte de hirotoniri de preoţi de peste Nistru, ba chiar o scrisoare a beiului de Tighina, către guvernatorul polon din Raşcov (1580), în limba română. Ioan Vodă cel Cumplit, domn al Moldovei, reţinea că acele locuri fără stăpân precis, îi aparţineau când, la 1574, făcu o danie în "ţara noastră", dincolo de Nistru. Cu 50 de ani mai înainte la 1527, Petru Rareş dăruise Mănăstirii Neamţ "tot pământul de la Copanca, cu Chiţcani, câmpul, Pădurea şi dincolo de Nistru".
       Istoria acestei regiuni are puncte identice cu a Moldovei. Când marele Burebista învinse pe Sarmaţi la Olbia, pe Bug, graniţa răsăriteană a Daciei se întinse până la Nipru. Năvălirile barbare trebuiau să străbată Transnistria pentru a ajunge în Dacia părăsită. Păstorii coborâţi din Carpaţi, în căutare de păşuni pentru turme, nu se opreau desigur la Nistru. Marele drum comercial, care lega Suceava de Caffa: drumul tătărăsc trece Nistrul pe la Tighina pentru a continua în Transnistria.
       Cu pacea de la Andrusov, 1667, Rusia atinge Niprul; dincoace rămâneau polonii, care cu pacea de la Juravna, 27 octombrie 1676, cedară regiunea Turcilor. Ruşii recunosc şi ei, la Pacea din Bacci Sarai, 1681, drepturile turcilor asupra Ucrainiei de Sud de Kiev şi între fluviile Nipru şi Nistru. Ȋn această regiune turcii numiră ca hatman pe Gheorghe Duca, Domnul Moldovei, care deveni astfel "Domn al Ţării Moldovei şi Ucrainei". El construi reşedinţe domneşti la Ţiganovka şi Nemirova şi o fortăreaţă la Kanev pe Nipru. Ȋn capitala locală Nemirova era reprezentat de un boier. Domnia lui Duca favorizează expansiunea moldovenească spre Răsărit. Observatorul rus Andrei Constantinov, trimis de ruşi în 1766, în regiunea dintre Bug şi Nistru, raportează că n-a găsit acolo niciun rus, şi că nu a auzit decât limbile moldovenească şi tătară. Alt grup de moldoveni a însoţit pe Dimitrie Cantemir, după înfrângerea de la Stănileşti, 1711, când acesta s-a retras în Rusia. Un oarecare Vasile Lupu zis Zveroff, face propagandă în Moldova şi mulţi se înrolează în regimentele de cazaci din Rusia de Sud: în 1783, ei aveau deja acolo 1500 case, cu 15 biserici şi 2000 familii; 500 se înrolaseră printre cazaci, alţii formau regimente întregi de husari, în armata rusă.
       Sosirea ruşilor la Nistru, 1792, este o nouă ocazie de emigraţie moldoveanească; mitul pravoslavnic era atunci la apogeu: mase de moldoveni invadară oraşele Ovidiopol, Maiaki, Dubăsari, Tiraspol, Slobozia Manului, Anaiev, Dobrineţu, Balta.
       La 9 noiembrie 1792, Ecaterina a II-a poruncea generalului Cehovschi să dea imigraţilor români "destulă suprafaţă de pământ pentru colonizarea lor în regiunea recucerită". 26 de boieri moldoveni deveniră astfel proprietari de pământ în districtele Ananiev şi Tiraspol, unde aduseseră atât de mulţi moldoveni încât formară 20 de sate.
       Alţi moldoveni din Basarabia de Nord, coboară în stepa Ocekov, formând satele Taşina, Berezina, Boldana şi Cantacuzovca; ultimul, proprietate a boierilor Ioan şi Nicolae Cantacuzino.
       Statistica rusească din 1898 găseşte 26.574 moldoveni în gubernia Ecaterinoslav, 42.481 în Podolia şi 210.146 în Kerson, fără a mai vorbi de regiunile vecine, mai ales Odesa, unde românii erau în mare număr, iar o suburbie se chiamă şi astăzi "Moldovanca". Numele satelor române din Transnistria: Lunca, Coşniţa, Butur, Mălăieşti, Ciubărci, Valea Muţului, Doibani, Cucu, Bârza, Creţeşti, Pârâta, Florea, Gradiniţa, Valea Adâncă, Târla, Ştirba, se întâlnesc şi în România.
Ţinutul era atât de românesc, încât influentul Potemkin, dorind să înfiinţeze o eparhie între Bug şi Nistru pentru vărul său, Iov Potemkin, nu găsea motiv mai temeinic pentru această numire decât faptul că acesta "ştia moldoveneşte". Ȋnsăşi Enciclopedia Rusă, recunoaşte în 1897, că numai 8 din locuitorii acestei regiuni înţelegeau limba rusă. Şi când în 1940, Basarabia fu anexată la "Republica Moldovenească", preşedintele "republicii", Constantinov, afirmă în faţa Sovietului suprem din Moscova, după "Basarabia Sovietică" din 6 august 1940, că procentul românilor de acolo trecea de 70%.
       Cât timp regiunea aparţinea Poloniei, jurisdicţia bisericească asupra ei o avea Episcopul de Huşi. După pacea de la Juravna, turcii care nu permiteau ca ramuri administrative ale imperiului lor să fie condusă de cetăţeni neturci, sau rezidenţi în ţările vasale lor, o încredinţară Mitropoliei de Proilavia (Brăila), de supuşenie turcă, înfiinţată de Patriarhul din Constantinopol, pentru creştinii din "raiale". Totuşi, când la 1716 se iveşte o ceartă între Iorest de Huşi şi Ioachim de Proilavia pentru jurisdicţia Dubăsarilor din Transnistria şi a localităţilor Sultan-Câşla din Bugeac, mitropolitul din Proilavia, nu se adresează nici sultanului, nici hanului tătarilor, care guverna ţinutul pe seama turcilor, ci Domnului Moldovei Nicolae Mavrocordat.
       De la Daniel, care într-un act din 1769 se intitula "Mitropolit de Proilavia, Tamarova (Reni), Hotin, al întregului ţărm al Dunării şi Nistrului şi al întregei Ucraine tătărăşti" şi rezida în Izmail, se păstrează diploma de hirotonie, în limba română a preotului Timotei Muzikievici, pentru satul Holm, în Transnistria; alte trei diplome, de la acelaşi ierarh, traduse în ruseşte, se află în arhiva din Odesa.
       Ȋn timp ocupaţiei ruseşti din 1771, Episcopul de Huşi îşi întinde din nou autoritatea asupra Transnistriei. Există actul de hirotonire a preotului Teodor Chirilov, 28 martie 1775, pentru satul Iasinova lângă Balta, în limba română; de asemenea tot în română, permisul din 23 iulie 1780 de a-şi căuta altă parohire, "întrucăt armatele ruseşti, retrăgându-se în patrie, la 22 aprilie 1775, după războiul dintre Rusia şi turci, au luat cu ele şi oamenii ce erau parohienii săi" ... Ȋn acelaşi timp lucra acolo şi un mitropolit de Proilavia, Ioakimos; între altele acesta hirotoni la 24 iunie 1776 pe Gherasim Tocovski pentru satul Păsiţel - de unde însă trebui să plece însă " pentru că nu ştia limba română". Dincolo de Nistru erau, acum, două protopopiate: la Dubăsari, pentru Nord, la Mălăieşti pentru Sud.
       Cu pacea de la Iaşi, 1792, întreaga Ucraină fu atribuită Rusiei. Câteva luni, Biserica fu administrată de Episcopul de Teodosia şi Mariupol, Iov Potemkin, acela care ştia "moldoveneşte". Când însă la 10 mai 1793, Gabriel Bănulescu-Bodoni fu numit Mitropolit de Ecaterinoslav, Kerson şi Taurida, eparhia sa cuprindea şi Transnistria. Bodoni fixă centrul administraţiei regionale bisericeşti la Dubăsari, punând în cap pe protopopul de la biserica "Adormirea Maicii Domnului"; el transferă aici şi tipografia înfiinţată cu trei ani înainte la Moghilău de protopopul moldovean Mihai Strielbiţchi. Pentru Transnistria, înfiinţă patru protopopiate. Ȋmpărăteasa Ecaterina a II-a porunci să se dea "protopopului moldovean" pământuri, 300 de ruble pe an cu obligaţia de a tipări cărţi în greacă, rusă, română şi în alte limbi. Mihai Strielbiţchi tipări în româneşte un ceaslov, Istoria lui Alexandru Macedon şi Psaltirea proorocului David. La Dubăsari exista şi o Şcoală de cântăreţi bisericeşti. Bodoni autoriză construirea Bisericii "Sfântul Nicolae" la Tiraspol, suburbia Sucleia pe locul unei biserici româneşti din lemn.

-va urma-

       Petre Vălimăreanu

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate