CALUL TROIAN AL LUMII, AMERICA SAU LUCEAFĂRUL

ȘTEFAN DUMITRESCU - CALUL TROIAN AL LUMII, AMERICA SAU LUCEAFĂRUL

 

       3 octombrie 2017

       „CALUL TROIAN AL LUMII, AMERICA SAU LUCEAFĂRUL” ESTE CEL MAI MARE POEM PROFETIC DIN LITERATURA ROMÂNĂ. EVENIMENTELE CARE SE PETREC ACUM ÎN EUROPA ȘI AMERICA, ÎN ÎNTREAGA LUME AU FOST PROFEȚITE ACUM 40 DE ANI CÂND A FOST SCRIS ACEST POEM. EL A FOST DESCIFRAT PRIMA DATĂ DE NICHITA STĂNESCU, CEL CARE VORBEȘTE CUTREMURAT DESPRE ACEST POEM GIGANT.

       ȘTEFAN DUMITRESCU

 
CALUL TROIAN AL LUMII SAU LUCEAFĂRUL
POEZIE PROFETICĂ

De n-aş fi fiinţa pură străină de frumoasă
în lumea asta-n care nimic nu este viu
şi-ar exista o Lege ce m-ar iubi nebună
eu aş voi în lume America să fiu

Şi primul gest pe care l-aş face-n dimineaţa
naşterii mele stranii ar fi să mă dezbrac
pe scena nesfârşită-a Oceanului Atlantic
eu aş juca-n picioare sublimul nostru veac

Când aş cădea pe ţărmuri de-atâta oboseală
aş mai voi în lume să-mi fie-o sile-adâncă
de cărnurile mele vărsate peste ţărmuri
la care viermii lumii se-ndeasă şi mănâncă

Şi mi-aş aduce-aminte apoi într-un târziu
cum că de fapt în veacuri iluzie eu sânt
metaforă pe cerul unei specii mioape
fată morgană-n veacuri străină apărând

Născut eu sânt la poarta bătrânei Europe
un Cal Troian de aur în sinea lui plângând
astfel cei din cetate în spasmele lor sumbre
mă zăreau trist pe zare lucind din când în când

Calul Troian al unei Cetăţi închisă-n sine
duhnind a hoit în lume şi-n veşnicul noian
cel apărut din mâluri cel apărut din ceţuri
spre-a se-ntrupa în forma unui alt Cal Troian

Şi se-auzea departe ca un corn tot mai stins
clinchete de podoabe şi susur de licori
pe bolta Lumii Troia răsărea trist şi straniu
ca un apus al lumii de mii şi mii de ori

Şi stârvul Europei din ce în ce mai tare
ca un vânt care bate pe-ntindere duhnea
corbii duhnirii iată din cosmos cum coboară
şi mândră e duhoarea duhnindu-se pe ea

Şi-atunci apare iată la Porţile Cetăţii
Calul Troian în forma Americii senine
mai mare decât Tatăl şi strălucind în Lună
şi nechezând prea mândru de toate şi de sine

Şi parcă s-ar petrece un fel de somn invers
cine pe cine-n lumea aceasta se visează
Calul Troian e Tatăl acestei Troi imense
sau Troia stă pe ţărmuri înnebunind de groază

Cine pe cine oare acum se sinucide
ceţoasă este lumea nedesluşit e totul
se-aude Calul tragic ca un cocoş din ape
şi iată se zăreşte că tot el este mortul

El nu nechează-n sine el însuşi este Doamne
Nechezul Europei în veacu-n care moare
el este durerea acestui hoit în spasme
durere ce se face pe sine că se doare

Iar când nechează Calul în adevăr se-aude-n
gâtlejul Europei un horcăit râzând
şi-atunci Cetatea-ţi pare creierul de girafă
al acestui Monstru venind din când în când

Iar de departe totul şi mai fantast se vede
ca sub un clar de lună de pe altă vecie
parc-ar veni din neguri un fel de arătare
un călăreţ de calu-i călărit pe câmpie

Şi în lumina lunii şi-a straniei vedenii
unul un sunet pare celălalt o stafie
că te întrebi de nu sânt o fiinţă laolaltă
dintr-o lume mai moartă ca lumea asta vie

Şi când se-arată-n lume străinul Inorog
dacă nu sfârşitul acestei lumi l-aduce
el care e călăul îţi pare-n zarea vremii
că ar fi hoitul lumii ducându-şi a sa cruce

Şi iată-l el nechează maiestuos la porţi
şi lumea se trezește din nopţile serbări
din visuri par ca morţii ieşind din catacombe
pe morţile lor înseşi ei nechezând călări

Şi se deschide poarta cea Mare a Cetăţii
şi toţi minunea Lumii s-o pipăie ar vrea
şi-ncearcă în Cetate ca hoţii s-o momească
şi pe scările-ntinse se caţără pe ea

Şi li se-arată lumea de pe coamele albe
ale straniei schele care nechează-n soare
şi-n loc să-nchidă Calul Cetatea se trezeşte
printr-o pustie-a lumii dusă de Cal călare

Şi totul se petrece ca într-un vis divin
şi cei care aleargă să prindă Calu-n vânt
ei se trezesc singuri iată într-un alt veac se pare
şi într-o altă lume străină ca şi când

Şi Calul care-o dată le minunase ochii
cum s-a topit ca visul pe-o stranie pustie
şi ei se trezesc singuri atât de singuri, Doamne,
că nu mai ştiu în lume c-ar mai putea să fie

Şi iată că trec veacuri şi că Cetatea-ntinsă
începe iar în lume ca hoitul să duhnească
se-aud într-însa viermii hohotindu-i prin găuri
şi cosmosul se umple de-o substanţă lumească

Şi din adâncuri pare un nechezat că vine
şi ochii ies pe ziduri privind în zarea-adâncă
însă nimeni nu vede Calul Troian să vină
adânc se-aud în lume doar viermii cum mănâncă

E-o aşteptare albă ca şi cum ar ninge
golul ce spre centru-i viscoleşte urlând
pietrele aşteaptă-n sine marginile luminii
un Cal Troian visează în golu-i orice gând

America ce fuse Calul Troian al lumii
Columb şi astăzi pare ochiul acestui Cal
America ea însăşi îşi inventează-n sine
în clipa asta Calul şi scopul lui troian

Dar Idealul nu e în lumea asta tristă
Calul Troian ce vine în orice fiinţă-n zori
el străluceşte sumbru şi-l ducem în Cetate
de la-nceputul lumii de mii si mii de ori

Şi iată trec milenii şi Calul nu mai vine
de acum ştim cu groază că nevenirea lui
este însăşi moartea acestei lumi de-a pururi
acestei lumi ce fuse numai a nimănui

Şi porţile Cetăţii se deschid iar trosnind
şi toţi se-ascund în lume făcându-se ca morţi
poate că vine Calul corbul adus de hoitul
însă ei mor cu toţii şi-o moarte sânt cu toţi

Şi de atâtea veacuri cad porţile-n ruină
şi-atuncea ies din moarte parcă ar încolţi
cei ce-aşteptară-n rugă Calul Troian de-acum
înlocuiţi în rugă ei sânt de ai lor fii

Şi-aceştia ies pe câmpii-n satanicele jocuri
şi ritualuri stranii pe sub lumina lunii
pe umeri cum le joacă focurile ca zorii
pe care-i văd în visuri revenind numai unii

Şi Calul nu mai vine şi noaptea-ncet se lasă
nu într-o Europă bătrână şi pustie
ci în lumea întreagă care se subţiază
şi pare-n clarul lunii o stranie stafie

Şi-atunci s-aprinde focul asemeni unui munte
nu mai aşteaptă Calul Troian să mai apară
ci singuri inventează un Cal Troian în forma-i
şi totul se petrece ca odinioară

Şi se-aprind iarăşi torţe femeile-n lumine
se văd dement pe mese goale dansând şi stins
de undeva se pare că tropăit se-nalţă
însă visul rămâne ca vis al unui vis

Şi ei zăresc la ţărmul bătrânei Europe
osul unei Americi ce fuse Cal Troian
nu cumva mort e Calul acolo unde este
Cetatea fiind ea însăşi mormântul lui de Cal

Şi vaiete se-nalţă şi lumea se scufundă
Cetatea este burta ce-şi naşte Calul său
şi după ce Calul cântând o fecundează
ea-i devine mormântul predestinatul hău

Să răscolim cenuşa să ne-aruncăm într-însa
şi din cer ploi cu spermă să pogorâm cântând
poate asemeni unei Păsări Phoenix stranii
se va vedea pe zare şi Calul apărând

Şi vaiete se-nalţă şi lumea se scufundă
până apare Unul în mână c-o lumină
bomba atomică răcneşte glasul
acesta-i iată Calul ce trebuia să vină

El iată este fiul fostului Cal Troian
şi este luat pe braţe şi purtat prin Cetate
Calul Troian el este vai dar numai o clipă
după care şi el piere străin în moarte

Şi toţi privesc în fundul acestei lumi antice
unde numai praful se vede-n urma lui
poate că praful este Calul Troian din veacuri
pulberea aceea care visează din statui

Dat totul iată straniu se-aşează în pustie
şi se gândesc cu toţii că golul este el
în timp ce golul sapă în zidurile lumii
în timp ce golul urcă nemernic prin drapel

Şi se gândesc cu toţii ce ar putea să fie
şi filozofii lumii se-adună trişti la sfat
America e pusă pe masa de disecţii
dar ce să afli-n lumea în care nu-i de-aflat

Şi bărbile lor albe acoper lumea toată
această lume poate că nici nu este lume
şi se iveşte-o umbră pe coasta Europei
şi umbra fără formă se mişcă-ncet anume

Şi toți gândesc în sine c-America Există
Calul Troian al lumii se-ntoarce iar acasă
şi se-ntind iarăşi mese şi trâmbiţe răsună
însă numai o noapte şi un pustiu se lasă

Şi-n noaptea de groază universală-a lumii
doar minţile-nvăţate ca nişte lumânări
la capul unei racle a unui mare rege
mai ard ca nişte stinse-n pustietăţi chemări

Dar dacă-n vecii stinşii-n întunecimi
Calul Troian al lumii nici n-ar fi existat
o invenţie pură a poeţilor sadici
un fel de vis macabru în sufletul lor beat

Şi noi aşteptăm singuri ca nişte cucuvăi
ceva ce-n vecii lumii n-ar putea ca să vină
cum ar putea Călăul ca ceva să se-arate
când acel Ceva-n lume nu are nici o vină

Cum ar putea moartea să vină într-o ţară
când nimic în ţara aceea nu e viu
când fiecare lucru şi ţara aceea nu e
decât imensul, Doamne, propriul ei sicriu

Şi-atunci ei văd cu groază prin timp Cetatea aceea
ca ceva care-n lume a venit ca s-aştepte
un fel de buhă-n somnu-i pe stânca unui munte
un fel de piatră-n visu-i pe-ntinsul unei stepe

Şi sensul lui în lume ar fi atunci nu Calul
ci însăşi aşteptarea pân’ la sfârşit de veci
şi se aud prin cosmos atomii cum coboară
şi cum le crapă smalţul oaselor tot mai reci

Şi-un fel de umezeală de mucegai albit
crescând ca buruienile ca lichenii pe munţi
creşte în lumea asta acoperind oraşe
podişurile stinse ale acestor frunţi

Şi dacă din adâncuri de patimi şi de vremuri
Calul Troian e visul înalt din viitor
Steaua ce duce lumea prin noapte luminând-o
Idealul de care în veci de veci ţi-e dor

El numai ni se-arată în visuri şi credinţe
şi ne lumină paşii şi calea ne-o arată
în noaptea cugetării nu de atins el este
şi nici în noaptea lumii atins va fi vreodată

Materia-n Cetate crapă ca albe ziduri
şi din adâncuri iată un nechezat că vine
şi Calul iar se vede mai stins şi fantomatic
înşeuat cum trece pe-a lumilor coline

Mulţimile popoară aleargă mut pe dealuri
şi iată să-l atingă să-l pipăie ar vrea
însă el aer este o lumină stinsă
proiecţie în spaţii a unei stinse stea

Şi în genunchi pe dealuri în strania lumină
cum se zăresc popoare proiectate pe cer
şi toţi așteaptă-n sine ca umbra de jeratec
să fie lumea aceea în care cad şi pier

Şi iată Calul piere ca-n vecii cei trecuţi
blestemele se-nalţă şi-ntunecă lumina
Americă de-a pururi fii blestemată-n lume
şi umbră-a vieţii tale să-ţi fie-n veacuri vina

Iluzie obscenă chip diavolesc şi sumbru
ai înşelat popoare şi-n fruntea lor te-ai pus
Calul Troian e capul cel sfânt al sfintei Troia
Europa este-al Americii apus

Calul Troian el este moartea ieşind din sine
din chiar codul genetic al tristei Europe
ce se preface numai că de departe vine
anunţată de umbra care-i e propriul cobe

Cumplită este drama Calului Troian
de mii de ori ca Troia e mai nefericit
căci oare vrea pe lume din vrerea lui să vină
apus pe bolta lumii în loc de răsărit

Nu cumva e pretextul de a se sinucide
al unei Europe mortuară şi tristă
şi inventăm o formă ca să scuzăm o moarte
o formă fără seamăn care nici nu există

Astfel vedem că toată istoria nu este
decât magia unei Americi ce ne pare
cum c-ar fi mii de forme un fel de auroră
arzând pe cerul vieţii şi reflectată-n mare

Când vai ea nu este decât umbra lumii
ce vine dinspre moarte lungindu-se-n apus
de ce-n apusul bietei şi stinsei Europe
această umbră a dânsei nechezând s-ar fi dus

Dar fie de există fie de nu în veacuri
acea nenorocire a Europei fu
când afirmată-n Lume ea trebuia să fie
el răsări din moarte ca forma unui nu

Când trebuia în lume un Dumnezeu să vină
iată că el ca diavol se arătă în ea
şi ca de-o târfă tristă bătându-şi joc ironic
şi umilind-o mândru plecă lăsând-o grea

El trebuia-n biserici afurisit şi dus
cât mai departe-n haos din suflet şi credinţe
o, blestemată fie America în veacuri
iluzie deşartă care din veci ne minte

Dispară orice urmă a ei de pe pământ
nu că doar rău aduse în lumea asta tristă
şi că-i o rătăcire a minţilor bolnave
când de fapt în lume din veci ea nu există

Dar se-auziră glasuri izbucnind revoltate
America există şi e Calul Troian
însă El într-o luptă fără de seamăn este
şi pierit este-acolo mai mult din an în an

El este-asemeni unui înfrânt în bătălie
şi-un Cal Troian aşteaptă să vină să-l ajute
şi el îşi naşte Calul cum altă dată Troia
cum Troile murinde în veacurile multe

E un pretext că mama îşi naşte fiul ei
ea nu e decât Troia care-şi repetă drama
America adusă de-o Europă-n timp
fu prilejul dramatic de-aşi face-n lume seama

Chiar Dumnezeul nostru ce fu dacă nu Calul
ce în serbări înalte adus fu în Cetate
cu schela lui în Lume şi-n sufletele noastre
ne inventarăm groaza şi ne-aduserăm moarte

Şi sufletele noastre ce sânt dacă nu schele
ale-unui suflet cosmic ce-l închidem în noi
din care ies miasme şi izvorăsc credinţe
din care curge miere şi sânge şi puroi

Şi pe câmpia Lumii zăreşti împerecheate
oasele unei Troie şi-ale unui Cal Troian
din Egipet la Roma strania formă-n spume
coboară şi nechează în fiecare an

Din Legile antice şi tainele zidirii
fiecare Imperiu are la Porţi un Cal
şi pentru orice fiinţă din viitor tot vine
călare pe lumină un fel de Ideal

Calul Troian există e undeva departe
ca noi în agonie şi el un Cal aşteaptă
de-ar putea fi Cetatea Calul Troian cel care
vine din zări să-l scape ca singura răsplată

Datoare e Cetatea ca să-şi salveze visul
ea laşă e în neagra a vremilor tăcere
până în veci se-aude memoria Cetăţii
cum n-a-ncetat în sine să creadă şi să spere

Judecătorul iată apare în Cetate
o fantomă străină pe turle luminând
cine va fi damnatul Calul Troian sau Troia
dar iată Calul este Judecătoru-n vânt

De sus de pe Cetate Calul judecă lumea
dar se întâmplă iată că lumea se revoltă
dacă noi ca popoare fiinţăm pe-ntinsul humei
tu eşti inexistenţa răstignită pe boltă

Şi-atunci se-aude Vocea din cosmos bubuind
nu să salvez lumea sau s-o distrug eu vin
un alt chip al Conştiinţei oglindă-a voastră sânt
a ce e rău în lume când cerul e senin

Acel urlet de Fiară din beznele fiinţei
ce instinctul îl strigă ca presimţind neantul
oglindă-n care moartea din veci vi se arată
ca şi cum ar fi moartea ce se petrece-n altul

Voi să-nvățați cu groază-n a istoriei clipă
de hâd eu vin în lume sufletul vostru sânt
când voi pieri de-apururi voi înşivă pieri-veţi
când voi veţi fi cenuşă eu vă voi fi pământ

Şi izgonit fu Cobea de pe Turlele Lumii
şi-atuncea inventară ce nu e de gândit
nu Calul fără seamăn ci golul lui aevea
golul urcând pe boltă în loc de răsărit

Golul purtat pe umeri şi-n lume înălţat
golul din care iată soldaţi de gol răsar
şi golul bate-n lume ca un alt vânt sălbatic
amintind stins şi palid vestitul armăsar

Dar iată şi el piere şi lumea iar rămâne
mai pustie şi stinsă şi ea ca niciodată
şi dârdâind asemeni săracilor în geruri
fără speranţă-n sine şi mai înfricoşată

Şi rugile se-nalţă ca fumurile-n iarnă
ca arbori goi pe cerul atât de orb şi stins
şi-atunci se naşte-n lume ce nici n-ai crede-ţi pare
un dor adânc de forma tristă-a acelui vis

De Calul ce din vecii îndepărtaţi apare
le e un dor ca moartea cutremurând în ei
cum dor ţi-ar fi de focul lucind pe orizonturi
cum dor ţi-ar fi de cerul cel născător de zei

Cum ţi-ar fi dor de mama ce te născu în lume
un dor de care nu poţi decât să mori cântând
şi cum se sting în lume popoarele ca facle
de dorul fără seamăn se trec agonizând

Cum creşte dorul, Doamne, ca un ocean Fiinţă
şi Europa-ncepe în hohote să plângă
şi urlete se-nalţă în golul ce se-ntinde
după-acel vis pe care în veci n-o să-l atingă

Si iată nu pe urma acelui Cal Troian
nu Calul e cel care spre undeva i-ar duce
ci dorul fără seamăn durerea ancestrală
după-acea formă pură a lumilor antice

Popoarele-n pustie pierdute în apusuri
rătăcite în lume şi-n sine aiurând
după atâtea veacuri iată-le tot în lume
într-un apus de soare mai triste ajungând

Un fel de isterie urlete de hiene
se-nalţă-n lumea care străină le priveşte
durerea fără margini de-a nu putea fi-n lume
doar urletul din veacuri al principiului Este

Şi ceea ce se-ntâmplă e straniu şi barbar
popoare ce se schimbă şi-n cai troieni se fac
sinucigaşi ce-n forma unor Cai se preumblă
într-o lume atroce şi-ntr-un haos sărac

Şi drama este-n lume nu a Europei
sau a Calului sumbru ce trebuia să vină
una pe alta-n lipsă dramatic se distruge
cosmos în care piere şi beznă şi lumină

Privită de pe altă planetă totul pare
nu drama unei fiinţe şi-a unei lumi înfrânte
ci spectacolul cosmic al unui circ ecvestru
ce vine-n lumea Lumii regnurile să-ncânte

Şi drama fără margini spectacol comic pare
ce poate fi în lume mai dureros decât
ce e mai sfânt în lume să-ţi pară un ridicul
ridiculile toate să-ţi pară lucru sfânt

Calul Troian al Lumii de-ar putea să-nţeleagă
cumplita dramă care după ce că există
şi e-o durere-adâncă iată mai e nemernic
prin ea însăşi vulgară în forma cea mai tristă

De-ar putea să priceapă Calul Troian de-acolo
el ar veni în spume Cetăţii să se-nchine
de n-ar putea-o lumea salva din decădere
cu ea în moarte simplu s-ar duce pe coline

Şi-atunci începu dorul straniu şi ancestral
după Calul nemernic care nici nu există
dorinţa fără margini de-a mă-ntrupa în golul
în arătarea albă în forma-aceea mixtă

Dorul poetului venind din veacuri
târându-l ca o forţă pe lume prin pustie
ca un Cal fără seamăn ce-l duce şi-l tot duce
şi nimeni nu mai este şi nimeni nu mai ştie

De n-aş fi fiinţa pură străină de frumoasă
în lumea asta-n care nimic nu este viu
şi-ar exista o lege ce m-ar iubi nebună
eu aş voi în lume America să fiu

Şi primul gest pe care l-aş face-n dimineaţa
naşterii mele stranii ar fi să mă dezbrac
pe scena nesfârşită a oceanului Atlantic
eu aş juca-n picioare sublimul nostru veac

Când aş cădea pe ţărmuri de-atâta oboseală
aş mai voi în lume să-mi fie-o silă-adâncă
de cărnurile mele vărsate peste ţărmuri
la care viermii Lumii se-ndeasă şi mănâncă.

 

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate