Scrisoarea Feliciei Gurdiș, locul II la Concursul Național „Scrisoare Mamei”

 
       Cimitir, 10 ianuarie, 2015

Iubită mamă,

       Azi e ziua ta și eu vin la tine . Îți aduc un trandafir roșu . E floarea ta preferată. E dulce amintirea ta, mamă. Privesc la fotografia de pe piatra rece și tu zâmbești mereu. Ai doi ochi veșnic tineri și fericiți. De-i frig sau plouă, tu mă privești cu dor și cu nesaț...
       Pe epitaful tău stă scris: „Pământul rece mă-nvelește, / Copila, Doamne, mi-o păzește”.
       Îngenunchez la mormântul tău și-ți scriu... hârtia se udă de lacrimile mele, dar eu scriu... De ce ai plecat? De ce m-ai lasat? De ce nu te-am avut alături de mine în cele mai frumoase momente ale vieții mele? De ce am îndurat singurătatea și m-am logodit cu ea, cu durerea?
       Cum aș putea să uit ziua ceea blestemată de toamnă? Un tablou înfricoșător se contura în fața mea: unii alergau , alții strigau în toate părțile , iar alții plângeau... Doamne, cât de mult plângeau! Își smulgeau părul din cap. Parcă și azi văd cum tata arunca tot ce-i stătea în cale. Era de nestăpânit. Atunci eu m-am apropiat de el și i-am zis: „Te voi spune mamei că plângi”.
       Eu te căutam pe tine, mamă. Te strigam, dar nu te vedeam. Iar te strigam, după care plângeam și eu cu toți ceilalți. Mă spingea cineva din spate și auzeam într-una: „Hai, vino încoace”. Unde? Îmi apărea întrebarea. De ce? Și de ce nu o găsesc pe mama? De ce toți mă strâng în brațele lor ?
       A doua zi, tu, mamă, erai așezată într-un sicriu acoperită cu flori, multe flori...Plângea lumea, pângeam și eu... Dar mamă, să fi știut cât îmi vei lipsi, te-aș fi plâns mai mult, ți-aș fi sărutat ochii încă o dată și te-aș fi ținut de mâna ta rece în speranță că poate te întorci....la ea, la mult iubita ta fiică.
        Unde erai tu, măicuța mea, în prima zi de școală, atunci când toți copii veneau cu mamele lor? Unde erai, măicuță , când aveam o mulțime de întrebări ce-mi frământau sufletul? Atunci unde erai? Mă doare, mamă, și ea, durerea, devine un fel de stăpână pentru cugetul meu. Mă învăluie cu umbrele ei și uneori nu mai pot nici respira...Mă sufoc de durere, mamă. Lumea nu mă înțelege. Lumea e pasivă la suferința mea... Trec ușor pe lângă lacrimile mele. Nu mă vor înțelege niciodată. Niciodată, mamă! Aș vrea să strig ca să mă auzi. Să dai la o parte bolovanii grei cu care te-a învelit și să te ridici...
       Când sunt slăbită de puteri, mă gândesc cum ar fi fost viața dacă... m-ai fi ținut de mână când mergeam prin parc, dacă mi-ai fi sărutat fruntea și ochii obosiți, dacă mi-ai fi citit povești înainte de somn, dacă m-ai fi privit și mi-ai fi spus doar atât: „Ești minunată, iubita mea copilă”!

       Noaptea trecută te-am visat, măicuță, știi?

       Erai tânără și frumoasă... precum ai fost mereu. Eu eram în brațele tale. Îmi mângâiai chipul și ceva îmi șopteai... nu reușeam să înțeleg. Mă străduiam. Eram prea agitată. Mă mângâiai în continuare. Eu luptam să înțeleg cuvintele... Aveau o muzicalitate frumoasă... Plăceau auzului... Eram fericită... Am închis ochii să dorm, dar tocmai în sublimul momet, visul meu a luat sfârșit...
       Din cameră, privesc adesea pe geam cum luna strălucește chiar deasupra mea și nu înțeleg de ce. Într-o altă zi, soarele își întindea razele într-un mod zguduitor de frumos și nu am înțeles nici acum de ce. Într-o altă zi, ploaia care m-a udat era caldă.... atunci mi-am ridicat privirea către Dumnezeu și am zis: „Iartă-mi orbeala minții”. De atunci am început să te găsesc în natură, în poezie, în cântec, în... viață.
       Mamă , oare acolo unde ești mă vezi? Îmi vezi ochii care plâng pe piatra rece de la „noua ta locuință”? Mamă, când lumea îmi spune că mă asemăn cu tine, nu ai ideea cât îmi pare de bine...
       Mamă, deși nu-mi vorbești, eu te aud.. Deși nu vezi, tu mă privești... Deși nu auzi, eu îți cer sfatul... Tu, mamă , vei trăi în sufletul meu mereu. Nu-ți voi da voie să pleci de aicea. Te voi îngrădi și vei râmâne cu mine...tu, îngerul meu și eu copila ta.
       În ziua nunții mele, voi veni la tine, „acasă ”. Îmbrăcată în cea mai frumoasă rochie de mireasă, mă voi așeza la piatra rece de mormânt și aici te voi invita la nunta mea. Vei veni?
       Mamă, te aștept să-mi pășești pragul casei, să mai alergăm ca și acum mulți ani în urmă... să-mi mai citești o carte și să-ți privesc ochii, frumoșii tăi ochi. Nu întârzia, mamă!
       Mi-e dor și doare...

       Autor: Gurdiș Felicia. Cl. a XI-a „D”, Liceul Teoretic „Ioan Vodă”, Cahul;
       Profesor îndrumător: Alexandra Hanganu, profesoară de limba și literatura română.

Gurdiș Felicia,Alexandra Hanganu

 
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate