HOME
 
Seară culturală românească în Canada

-Întâlnire de suflet cu scriitorul Corneliu Florea-

Întâlnire de suflet cu scriitorul Corneliu Florea

       Sâmbătă 25 septembrie 2010, în organizarea Asociaţiei Culturale Române din Canada a avut loc o întâlnire a cititorilor cu scriitorul canadian de origine română Corneliu Florea.
       Evenimentul s-a petrecut la Câmpul Românesc din Hamilton-Ontario, un loc parcă decupat din plaiurile noastre mioritice, o mică Românie întinsă pe câteva hectare de pădure, cu o bisericuţă românească din lemn şi cu mai multe poieniţe de vis unde curge în vale “un râu mititel” care aminteşte de Ozana lui Creangă, “cea frumos curgătoare şi limpede precum cristalul”. Şi fiindcă veni vorba de Ion Creangă, la această seară literară a fost prezent ca întotdeauna când este vorba de o întâlnire românească nimeni altul decât nepotul său, scriitorul româno-canadian Ovidiu Creangă, acum în vârsta de 90 de ani. .
       Drapelul tricolor, bustul lui Mihai Eminescu şi Rotonda Scriitorilor, operele sculptorului Nicapetre sau troiţele lui Valeriu Cercel aflate în faţa Sălii Culturale, te fac să uiţi pentru o clipă că eşti pe un alt continent, la mii de kilometri depărtare de ţara natală. Gazdele, deosebit de primitoare, au fost Aneta şi Alexandru Tomescu, iar publicul, deşi nu prea numeros, s-a dovedit a fi un bun cunoscător şi un mare iubitor a tot ceea ce înseamnă istoria şi cultura poporului nostru.

Poeta Doina Popa din SUA, evocând personalitatea scriitorului Corneliu Florea

Poeta Doina Popa din SUA, evocând personalitatea scriitorului Corneliu Florea

       Corneliu Florea este un scriitor român domiciliat în Winnipeg, Canada. S-a născut la Timişoara în anul 1939 şi este de profesie medic. Numele său real este Dumitru Pădeanu, pseudonimul literar fiind format din prenumele părinţilor săi, Cornelia şi Florea, în memoria lor, ca semn de recunoştinţă şi preţuire. A emigrat peste ocean în 1980, după câteva luni petrecute într-un lagăr din Austria. În Canada a luat totul de la început, devenind până la urmă şi medic canadian. Nu a scris nimic în România, ci a început să scrie şi să publice în străinătate, unde o face numai pentru cititorii de limba română.

Constantin Groza cu soţia, Cornel si Alexandrina Veliceasa cu fetiţa Dominic, scriitorul Corneliu Florea, Aneta Tomescu, Dora si Dan Chirtu, Sanda Bedea  din SUA, Florentina Calagiu, poeta Doina Popa din SUA, familie din Cambridge, I. Pastor, jurnalistul Alexandru Tomescu, poetul Sorin Olariu din SUA.

Instantaneu cu cei de pe urmă, care nu se îndurau să se despartă, deşi ora era târzie.
(stg->dr) Constantin Groza cu soţia, Cornel si Alexandrina Veliceasa cu fetiţa Dominic, scriitorul Corneliu Florea, Aneta Tomescu, Dora si Dan Chirtu, Sanda Bedea din SUA, Florentina Calagiu, poeta Doina Popa din SUA, familie din Cambridge, I. Pastor, jurnalistul Alexandru Tomescu, poetul Sorin Olariu din SUA. (fotografie luata de Adrian Calagiu)

       Cărţile prezentate, cu titlurile "Peregrinări" şi "Note de pe drumurile lumii” sunt două jurnale de călătorie publicate anul acesta la editura Aletheia din Bistriţa, iar prezentarea lor a fost însoţită de grupaje foto proiectate, fiind expuse fotografiile făcute de autor în călătoriile şi peregrinările sale prin Insula Paştelui (Rapa Nui), într-o lume exotică, de întâlnire cu necunoscutul, dar şi de întâlnire cu sine şi de meditaţie. Toate aceste călătorii fac parte dintr-un program de viaţă al scriitorului, intitulat "Libertatea de a călători".
       “Scrisul pentru mine nu este o profesie, ci este doar libertatea mea de exprimare", spunea cu modestie autorul în timp ce ne purta pe urmele paşilor săi printre Moai, celebrele sculpturi antropomorfe cu capul exagerat de mare faţă de restul corpului, fără picioare şi cu urechi alungite, considerate de el a fi nişte zei bosumflaţi. Cum tot cu modestie a încheiat, atunci când a fost întrebat de apartenenţa sa la valorile româneşti: "Un om nu compune un popor, dar poate reprezenta un popor, naţiunea sa". .

       Sorin Olariu – Hamilton, Ontario

 

*** *** ***

 
-Întâlnirea cu scriitorul Corneliu Florea-

Alexandru Tomescu, Sanda Bedea, Aneta Tomescu, Doina Popa, Corneliu Florea, Ovidiu Creangă

Alexandru Tomescu, Sanda Bedea, Aneta Tomescu, Doina Popa, Corneliu Florea, Ovidiu Creangă în faţa Troiţei Scriitorilor Români din Exil, opera artistului Valeriu Cercel

       Corneliu Florea este un "pen name" format din numele părinţilor în semn de recunoştinţă şi preţuire, cu care Domnul Dumitru Pădeanu îşi semnează scrierile: articole politice, pamflete şi polemici, eseuri, note de călătorie, observaţii sociale, memorialistică.
       Printre scrierile domniei sale se numară: "Jurnal de lagăr liber"; "Constituţia de la 29 februarie"; "Obsevator munchenez"; "Cine tulbură liniştea Transilvaniei"; "Afacerea holocaustului"; "Note de pe drumurile lumii"; "Jurnalul unui medic" şi multe altele.
       Iată că primim o invitaţie din partea scriitorului pentru data de 25 septembrie, la Câmpul Românesc, aşezare cu rezonanţă culturală românească aflată în perimetrul Hamiltonului canadian, din dorinţa de a ne prezenta cele doua volume cu note de călătorie pe care le-a publicat în acest an la editura ALETHEIA din Bistriţa: "Peregrinări"şi "Note de pe drumurile lumii".
       Ne aşternem la drum, d-l prof. Sorin Olariu, redactorul cultural al revistei "Curentul Internaţional" din Michigan, d-na inv. Sanda Bedea din Alba-Iulia şi subsemnata. D-l Olariu soseşte din Clinton Township, MI. cu portbagajul plin cu exemplare proaspete din Curentul Internaţional pe care directorul mensualului Ştefan Străjer l-a trimis în dar românilor din Hamilton şi participanţilor la eveniment.

Alexandru Tomescu, Valeriu Cercel, Sanda Bedea, Sorin Olariu

Alexandru Tomescu, Valeriu Cercel, Sanda Bedea, Sorin Olariu

       Câmpul Românesc ne întâmpină cu o după-amiază răcoroasă de septembrie, cu frunze foşnitoare sub paşii tremurânzi de emoţia primei intâlniri, cu capela singuratică în aer liber si lacul liniştit, cu Eminul nostru drag, imagine blândă şi răbdătoare aşteptându-şi oaspeţii la fiecare eveniment. Căldura cu care suntem întâmpinaţi chiar de la intrarea în vechea clădire, sediu al intâlnirilor, de către D-l si D-na Tomescu, D-l Dumitru Padeanu, D-nii Ovidiu Creangă si Valeriu Cercel mă învăluie cu senzaţia că nu mă aflu pentru prima oară in acest loc simbolic.
       Scriitorul Corneliu Florea ne conduce, insoţit de grupaje foto proiectate, în călătoriile şi peregrinările sale în Insula Paştelui- "Rapa Nui", într-o lume de întâlniri şi meditaţii, călătorii ce fac parte dintr-un program de viaţă al scriitorului: "libertatea de a călători". D-l Alexandru Tomescu ne-a condus spre întrebări/răspunsuri la care au participat invitaţii. Reţin o frază aparţinând scriitorului Corneliu Florea:" Scrisul pentru mine nu este o profesie, este doar libertatea mea de exprimare". Frumoasă, incitantă exprimare, căci medicul Dumitru Padeanu ne uimeşte cu neastâmpărul scrisului său, caracteristic unui scriitor perseverent de înaltă ţinută, care comunică contemporanilor şi urmaşilor tot ceea ce simte si gândeşte despre evenimentele secolului nostru. Scriitorul ne poartă pe trasee memorabile cu o abilitate compoziţională bine gândită, într-o ordine narativă în care memoria prodigioasă si disciplinată este impresionantă. Ne indeamnă să călătorim, să călătorim în şi spre noi înşine cu convingerea că oamenii trebuie să-şi reorienteze viziunile, concepţiile despre lume si viaţă. Scriitorul ne marturiseşte, parcă spre a-şi justifica neastâmpărul: " Continui să simt trebuinţa de a scrie”. Pentru că am plecat cu rădăcinile româneşti de acasă şi-mi stau neclintite în suflet de aproape trei decenii".
       Plecăm de la întâlnire cu mulţumirea si bucuria că aşa trebuie să fie. În noapte, pe drumul de întoarcere derulez filmul. Da! Aşa e! "Un om nu compune un popor, dar poate reprezenta un popor, naţiunea sa".

       Dexter 26 sept. 2010 - Doina Popa

*** *** ***

TOAMNA LA CÂMPUL ROMÂNESC

Publicistul Alexandru Tomescu, scriitorul Ovidiu Creangă, din Toronto, scriitorul Corneliu Florea din Winnipeg, poeta Doina Popa, poetul Sorin Olariu, Sanda Bedea  toti trei din SUA

Instantaneu în faţa bustului Mihai Eminescu
Publicistul Alexandru Tomescu, scriitorul Ovidiu Creangă, din Toronto, scriitorul Corneliu Florea din Winnipeg, poeta Doina Popa, poetul Sorin Olariu, Sanda Bedea toti trei din SUA

       Când avionul s-a desprins de pe pistă, cu vreo 300 de kilometri pe ora, părea ca o săgeata plecată din arc şi îndreptată spre cer, acoperit în întregime de un plafon compact de nori negri, acum. Turbinele avionului trageau din greu să căştige înalţime, să treacă prin acel zid cenuşiu, întunecat de vapori de apa ce ne despărţea de cerul soarelui al acestei zile de început de toamă. Deasupra norilor, cerul e albastru de Ioranna iar nori sunt albi, imaculaţi, strălucitori ca zăpezile Nordului, unde trăiesc de atâţia ani. Ajunşi sus, sus la hotarul dintre atmosferă şi stratosferă suntem in orizonturile cele înalte, unde, cu mult înaintea avioanelor erau numai teritoriile închipuirilor supranaturale, de la zei şi divinităţi la mesageri cu aripioare şi Sfântului Ilie cu trăsura lui! Ce minunate vremuri cu basme şi mitologii pe care, mai apoi tot oamenii, ale altor generaţii, le-au spulberat cu navele lor zburătoare şi filmele lor proaste de pe ecranele puse şi aici în faţă noastra, vădit între gândirea fiecăruia şi orizonturile cele înalte. Tehnologia de azi a atins vremurile în care ecranul tv vrea să pună stăpânire pe mintea noastra, tot mai mult, să gândească el în locul bătrânului creier natural.
       Toate câte le-am clădit, cu mintea şi mâinile, le vom demola şi altele vom înălţa.
       De la aceste înălţimi comunicaţiile sufletelor şi a minţilor se fac mai uşor, bine, mai rapid privind linia orizonturilor celor înalte, uşor arcuită să fie paralelă cu curbura pămantului, lăsat acolo jos în învârtirea lui neobosită încă. Las totul deoparte, închid ochii fiindcă vreau, telepatic gândind, sa fac legatura cu Ioranna din Călimani, care a formulat, înaintea tuturor marilor matematicieni şi fiziceni, combătndu-l şi pe Einstein, ca nu viteza luminii este cea mai mare ci a gândului. Ce idee originală, inteligentă în continuarea cucerii universului, mă aplec în faţa Iorannei, şi de data aceasta a gândit mai departe decât mine, decât mulţi alţii.
       Mai vreau, apoi, să-i spun ceva creatorului, vreau eu. Cineva a scris ‘’când, tu stai de vorbă cu Dumnezeu se spune, în general, că îl rogi, te rogi. Când spui că Dumnezeu stă de vorbă cu tine se etichetează halucinatii auditive, schizofrenie’’ Fie oricum, oricum cum vrea fiecare, dar io îl rog ceva, direct. M-a ascultat şi a spus bine, dar tonul mi s-a părut apatic, neconvingător şi atunci am insistat. A schimbat tonul, cu unul poruncitor, imperativ mi-a spus să tac din gură, că de nu mă aruncă din avion.
        Am tăcut şi am aterizat cu bine la Toronto. Mă aştepta scriitorul Alexandru Tomescu şi de bucurie revederii ne-am îmbraţişat. M-a întrebat cum am călătorit. Am zis bine, numai că, acolo sus, in orizonturile cele înalte, am traversat printr-o zonă atmosferică puternic pertubată, turbulentă, in care aripile avionului fâlfăiau, gata gata să se frângă în timp ce fuselajul era zguduit dîn toate încheieturile şi niturile lui, de aveam impresia iminentei dezintegrarii.
       Aşa-s furtunile în orizonturilor inalte, la fel ca cele sufleteşti; nu te sfârşesc doar te perpelesc.
       De la aeroportul toronton am plecat în Nord, la Lake Simcoe, unde ne aştepta nonagenarul Constantin Roman. Pe drum, Alexandru Tomescu imi povesteşte odiseea acestui legendar basarabean. S-a născut de mult, la Chişinau în Basarabia ţaristă, dar când a ajuns la grădiniţă Basarabia se unise deja cu România. A fost un eminent elev şi apoi student la Chisinau, Bucuresti şi Paris, desi se specializa numai în veterinară !! Ca medic veterinar a făcut campania de dezrobire a Basarabiei de sub armata şi dictatura sovietică şi mai departe, cu caii şi căruţele, până în Cuban de unde a început retragerea. Au mai opus o rezistenţă la Nistru, la Prut dar obosiseră, se împuţinară, se descuajară în faţa puternicilor aliaţi, în faţa nesecatului puhoi rus. Eram o naţiune prea mică pentru un război atât de mare! Apoi ‘’întorcând armele’’ au luat-o prin pustă spre Budapesta, prin Tatra spre Praga. La ferit Dumnezeu de răni şi moarte, dar nu de ai lui, de ‘’aliaţii’’ ruşi ce spionau diabolic armata româna. Comandamentul Armatei Roşii din Munţii Tatra, care ordona şi Armata Română a fost informat ca ofiţerul Constantin Roman de la români este născut la Chişinau în 1917, deci era cetaţeanul lor, de două ori: rus şi sovietic. Pe cel mai obisnuit ton militar a fost chemat la comandamentul ‘’înfraţit’’ cu Armata Română, unde a aflat că este trădător de patrie, a fost degradat şi arestat imediat, trimis să fie judecat şi condamnat în URSS. A fost un şoc, o năpastă ce i-a schimbat dintr-odată viaţa, o nenorocire din care nu ştia ce se va mai alege cu viaţa lui. Profesia l-a scăpat, a fost reţinut ca medic veterinar în armată rusă, departe în spatele frontului în Crimeea. Războiul se terminase de mult şi el se săturase de victorioasa Armata Roşie şi generalissimul ei de la Kremlin. Fără însă să dea cel mai mic semn de nemulţumire, de infidelitate, tainic şi-a pregatit evadarea. Haine civile, o mică busolă, o harta învaţată pe dinafară, nişte hârtii, rusa nu era problemă şi a luat-o spre Prut. În Basarabia, acum republică în marea familie a republicilor sovietice, a fost reperat de filtrul armatei şi în ultimul moment a apucat să scape aruncându-se în Prut şi a scăpat. Cu aceiaşi teamă, pe drumuri laterale şi noaptea a ajuns la Bucureşti şi abia, aici, a realizat, cu adevărat, ce se întâmplase după ‘’eliberarea României’’ După câteva lunii, în care se lămurise deplin de realitatea comunistă, a luat-o spre vest. A trecut frontiera la sârbi care l-au prins, l-au bătut sârbeşte, l-au înfometat conform ortodoxiei sârbeşti şi apoi l-au luat la interogatoriu. Din nou l-a scăpat profesia, sârbii aveau mari probleme cu epizootiile, aveau antrax, dar nu aveau veterinari specialişti şi cu experienţa în epizootii. Şi l-au şantajat: ori veterinar la noi ori te dăm înapoi la români şi românii la ruşi. A ales caii sârbilor şi a făcut o treabă foarte bună, a fost remarcat, felicitat, promovat. Practic era liber şi aşa şi-a aranjat trecerea mai departea spre vest. A ajuns la Paris, apoi în Canada. Se făcuse deja 1955, ani grei de supravieţuire pe un fir subţire, ani în care singura bucurie i-a fost speranţa că odată şi odată va fi liber. Când, în sfârşit a ajuns în Canada,a ieşit de pe pista aeroportului şi a pupat pământul libertaţii, canadienii s-au mirat şi apoi după lungi ‘’interviuri’’ - aşa numesc ei interogatoriile la Immigration Offices - l-au trimis în Nord, Nord, că aveau şi canadienii acolo o epizootie, de care nu mai scăpu. I-a scapat basarabeanul Constantin Roman, după care a coborât la Toronto. S-a lăsat de profesia sa salvatoare de la năpaste şi s-a apucat de construcţii. Inteligent şi norocos a facut o avere. O avere, din care a ajutat comunitatea românească din Ontario, de la cei noi veniţi, scăpaţi şi ei ca vai şi amar prin urechea acului, până la bani, mulţi, cu care a contribuit la cumpărarea biserici Sfântul Gheorge din Toronto. Constantin Roman a fost şi este încă un mare binefăcător al românilor emigranţii, el care a sosit în Canada doar cu o valiză veche.

Nonagenarul Constantin Roman din Keswick - legendar basarabean, binefăcător al românilor emigranţii

Nonagenarul Constantin Roman din Keswick - legendar basarabean, binefăcător al românilor emigranţii

       Legendarul erou de odisee, nu după un război troian socotit de zei olimpici, ci după un război mondial nesocotit de nişte bolnavi pământeni, ne-a îmbrăţişat şi am simţit cât de fragil îi este trupul şi cât de mare şi puternic îi este sufletul. Sufletul, dacă îl ai, e nemuritor şi deci nu îmbătrâneşte niciodată, am spus-o de la mine, multora, de multe ori. O spun şi acum amfitrionului nostru. Nu are multă energie în trupul care i s-a micşorat dar are vioiciune şi bucurie în ochii lui albaştri. E un mare povestitor, are de unde în peste nouăzeci de ani, şi mai are înţelepciune pentru a-şi înţeasa trecutul atât de tumultos, tulburător, învolburat cu vorbe de duh.
       Stam pe terasa casei sale, de la etaj, ce este deschisă catre valurile Lacului Simcoe până la orizont, iar deasupra pe cer trec aiurea niste zdrenţe de nori. Îl las să vorbească, vorbeşte foarte frumos romaneşte şi impresionant de cursiv şi raţional în ceea ce expune. Îi reţin mulţumirile şi frământarile. Mă încurc să-l desluşesc când, la un moment dat îmi spune: nu vreau să mor înaintea soţiei, Doamne fereşte, şi face o pauză lungă, privind în golul dintre lac şi cer, iar eu sunt încurcat în sensul acestei vreri, până ce revine la mine cu privirea şi continuă: îmi este foarte dragă şi nimeni nu o va îngriji ca mine. Am înţeles şi sunt impresionat Tace din nou, într-un târziu, îl aud stins: după aceia cu mine facă ce vor, nu mă mai interesează decât să o ajung, cât mai repede, din urmă.
       Despărţirea a fost cu alean românesc: să mai poftiţi pe la noi.

*****

       Amfitrionii mei, Aneta şi Alexandru Tomescu, mă copleşesc in casa lor cu firescul comportamentului de sinceră prietenie aducându-mă până la numitorul comun al celor din familia lor. Astfel se stabileşte între noi o relaţia deschisă şi francă, în care povestirile şi discuţiile decurg fluid, înţelegându-ne, acceptand sau contestând părerile şi ideile dialogate. Pe Alexandru îl cunosc de mult, de cand colabora la Cuvântul Românesc din Canada, dar şi mai bine după ce i-am citit romanul autobiografic ‘’SĂ ŞTII SĂ PRIVEŞTI’’, care pe mine, cititorul, m-a interesat, cucerit prin situaţiile şi personaje descrise şi captivat prin adevărurile enunţate. Astfel volumul său se alatură celor mai valoroase scrieri memorialistice de după al Doilea Război Mondial, ce redă veridic tragedia poporului român sub şenilele tancurilor ‘’eliberatoare’’ Citind acest volum ce cuprinde pe rând fresce dramatice de familie după abominabila cotropire a ‘’eliberatorilor’’ din 1944, când tatal sau, avocat, era închis politic şi multe alte fresce sociale elocvente de mizerie, sărăcie şi teroare, am ajuns să-mi pun, pentru prima data întrebarea, deşi citisem deja atâtea şi atâtea alte volume de memorialistică despre România secolului XX, ce fel de eliberare s-a trâmbiţat atâţia şi atâţia ani cand, de fapt, Armata Rosie invadase Romania şi nu mai pleca? De cine ne-au eliberat ruşii patrusprezece ani după terminarea războiului? De românii patrioţi pe care i-a bagat în închisori? Ce farsă tragica această ‘’eliberare’’ prin care, pe lângă despăgubirile de razboi, plătite înzecit, ne-au spoliat de toate bogaţiile! Şi nu le-a fost destul, ‘’eliberatorii’’ ne-au revizuit istoria şi cultura, intrând cu ciubotele lor împuţite în ele, au distrus tradiţiile neamului şi creştinismul. Şi pentru aproape jumatate de secol ne-au încătuşat într-o dictatură comunistă, supraveghindu-ne zi şi noapte de o securitatea de tip KGB, care a şi condus securitatea din Romania timp de 20 de ani. Familia lui Alexandru Tomescu, alaturi de sute de mii de familii româneşti au avut de suferit cumplit de pe urma ‘’eliberatorilor’’ Cum au supravieţuit? Prin speranţă şi credinţă, prin învăţătură şi muncă asiduă.
       Din Decembrie 1989, când totul a început ca o revoluţie la Timişoara şi s-a terminat la Bucureşti cu o lovitură de comitet central şi până curăţarea Pieţii Universităţii de către mineri pentru Aneta şi Alexandru a fost un şoc traumatic datorită evenimentelor şi a parveniţiilor, o cumplită stare confuză de idei şi direcţii disociate, o discrepanţa dintre propaganda democratica şi faptele oportuniştilor de tot soiul, români şi alogeni, ceea ce i-a determinat să părăsească Romania, ca pe foarte, foarte multi romani. În această stare, mulţi romani nu au perceput situaţia ca pe o reală eliberare ci doar ca pe o deschidere largă a porţilor lagărului spre Europa Occidentală, să scape, să evadeze, încurajaţi de o ingnorantă mass medie şi pseudoelite oportuniste ce s-au lasat manipulate din exterior pe nişte dolari!! Şi, pentru prima dată în istoria noastră, am devenit un popor migrator. Nu din motive de săracie, nu din persecuţii religioase, asuprire sau tiranie, ci datorita incapacitaţii noastre de repersonalizare rapidă şi corectă, de emancipare prin noi înşine pentru o nouă formă sociala. Înaintea de a concepe raţional o nouă ordine socială şi randamentul necesar, total dezorientaţi la fel ca cei ce iasă dintr-un cheson fără să fie depresorizaţi corect, s-au văzut scăpaţi şi au luat-o la fugă spre lumea liberă …
       Stam confortabil, vorbim liber despre toate câte le-am trăit în aceşti douăzeci de ani de mari surprize neplacute, de nemulţumiri şi degradare morală si economică româneasca. Şi nu vedem în ei, în urma noastră, decât un drum bătătorit de mari greşeli ideologice şi politice Nimic nu se mai poate face în trecut. Ba da: trebuiesc consemnaţi aceşti ani aşa cum au fost, to bear record cum zic englezii, adică să depunem mărturie, la care adug eu să se afle şi să se ştie adevarul istoric cum a fost, pe lângă atâta propagandă ordinară ce ni se infuzează zilnic.
       Şi scriitori obişnuiţi, la fel ca si cei mari, dar, care nu s-au momit la curul puterii, pot scrie adevărul istoric, pot să-l analizeze şi interpreteze, pot da soluţi de viitor. Mă gândesc şi îi spun lui Alexandru Tomescu, ca a sosit vremea să continue SĂ ŞTII SĂ PRIVEŞTI cu un nou volum …

*****

       Autostrada 401, cea mai mare, alglomerată şi pretenţioasă autostradă canadiană, cu patru benzi expres si patru colectoare pe un sens, pe care se circulă cu peste o sută kilometri pe oră, iar distanţa dintre autovehicole fiind numai una în curul celeilalte, ne scoate din Toronto spre Sud, spre London-Ontario. Treptat traficul pe autostradă se răreşte până ce o părăsim si noi intand pe o şosea liniştită şi apoi pe drumuri şi mai liniştite într-un areal colinar păduros de o frumuseţe tranchilizantă atât de necesară după autostrada înghesuţilor zoriţi de civilizaţia locală, torontonă. Apoi trecem pe drumuri inguste foarte bune, asfaltate pe care străbatem un labirint păduros printre frunzele copacilor ce prind culoarea toamnei instalate deja, până ce ajungem la Câmpul Romanesc .
       Alexandru Tomescu a strâns material documentar pentru o istorie a Campului Romanesc, din care eu am reţinut anul 1957 în care la Hamilton, un oras aşezat pe malul Lacului Ontario la vreo 50 de kilometri de Toronto, românii de atunci au format Asociaţia Culturală Română, ‘’Cu gândul de a ajuta la eliberarea României, de a păstra viu în inimile noastre sentimentul naţional, de-a ajuta la închegarea unităţii romaneşti, de a promova cultura neamului nostru’’ au spus şi semnat atunci fondatori asociaţiei. Asociaţia a sporit şi s-a împlinit când a cumpărat acest teren mare, împădurit şi cu o colină mică pe care au ridicat o biserică cu clopotniţă , apoi au construit un centru cultural foarte spaţios, modern cu multe dependinţe dar şi o mare bibliotecă. În timp au ridicat troiţe romaneşti, cruci de piatra, busturi de patrioţi cărturari ce au ridicat şi menţinut flacăra culturală aici şi în toată românimea împrăştiată prin lumea liberă. Această asociaţie culturală a avut o generaţie de aur cunoscută în toată Nord America şi Europa prin activitatea patriotica şi culturală desfăşurată an de an la Câmpul Românesc, dar mai ales prin publicaţia lor Cuvântul Românesc, care între 1980 – 1990 a fost cea mai apreciată publicaţie romanească din exil la care au colaborat cu dăruire : cărturari ce au aparţinut diferitelor partide istorice, naţionalişti fervenţi, intelectuali de tot felul, absolut voluntar, după ce au scapat din lagărul comunist.

Prezentare la Câmpul Românesc din volumul de călătorii PEREGRINĂRI,  Rapa Nui

Prezentare la Câmpul Românesc din volumul de călătorii PEREGRINĂRI, Rapa Nui

       În seara aceasta, organizată de Asociaţie Culturală, prin Aneta şi Alexandru Tomescu, am prezentat din volumul de călatorii PEREGRINĂRI, Rapa Nui cunoscută sub numele de Insula Paştelui. Nu am fost mai multi de o clasă, dar ce clasă, ce atmosferă placută, parca eram colegi de clasă de ani şi ani de zile. Decanul clasei a fost scriitorul nonagenar Ovidiu Creangă, basarabeanul binefăcător al basarabenilor din Ontario veniţi de curând, de care mă leagă un deosebit respect şi o colaborare. Din Statele Unite, din partea publicaţiei Curentul Internaţional a venit poeta Doina Popa, o doamnă care întruchipează gingăşie originală în volumul ei Coarda curcubeului şi Sorin Olariu, poet bănăţean, publicist şi epigramist, care pe volumul donat, Poeme Apocrife, mi-a scris o zisă de la noi din Banat: Cine n-are duşmani, Nu-i face pielea doi bani, asta ca să mă consoleze că cel puţin piele mea face doi bani, atât şi nimic mai mult! După ce mi-am spus lectia la tablă, toată clasa a zis ca merit, cât de cât, o notă de trecere şi apoi în jurul unui bufet ne-am simţit şi mai bine, ca în receaţia mare... Târziu ne-am despărţit.

*****

Conferinţă - Sala Dacia a Bisericii Sfântul Gheorghe din Toronto

Conferinţă - Sala "Dacia" a Bisericii „Sfântul Gheorghe” din Toronto

       Niciodată nu am ‘’predicat’’ despre polinezienii rapanui, despre forţa lor pe care o numesc mana şi moai monoliţi într-un lacaş ce aparţine bisericii, dar, tot Aneta şi Alexandru Tomescu a aranjat-o şi pe asta la Biserica „Sfântul Gheorghe” din Toronto. Este cea mai veche şi mare biserică ortodoxă româna din Toronto. Iniţial a fost o biserică anglicană, dar românii au cumpărat-o şi au modificat-o, punându-i trei turnuri, cele ale Sfintei Treimi, iar în interior au pictat-o şi au instalat catapeteasma şi iconostase. Printre cei ce au donat şi contribuit la toate acestea, mă repet acum, cu un scop anume, se află şi legendarul basarabean Roman Constantin.
       După slujbă, jos, în sala cea mare a bisericii, în faţa enoriaşilor am vorbit, liber, despre acea insulă îndepărtată, misterioasă din toate punctele de vedere, care a fost cel mai mare atelier de sculptură al lumii din toate timpurile, iar astazi este cel mai mare, uimitor şi tulburător, muzeu de monoliţi din tuf vulcanic.

Imagine cu o parte din audienţă - Sala

Imagine cu o parte din audienţă - Sala "Dacia" a Bisericii „Sfântul Gheorghe” din Toronto

       Am fost surprins de numarul celor ce m-au ascultat cu atenţie, au pus intrebări iar la urma au cumpărat volumul PEREGRINĂRI în care este un eseu extins despre această minusculă insuliţa vulcanică din Polinezia, care are o istorie unică şi o avere artistică fără asemănare. Banii cărţilor vândute i-am donat Bisericii Ortodoxe Române, „Sfântul Gheorghe”.
       Multumesc celor care m-au ascultat şi întrebat, mulţumesc amfitrionilor mei.

******

       Am decolat spre Winnipeg şi de la înalţime, prin hublou, văd metropola torontonă ca pe o vastitate cu tot felul de construcţii încadrate între străzi şi şosele, pe care autovehicolele par nişte furnici cu motor. Acolo jos viaţa torontonilor fierbe sub presiunea programelor calculate riguros în timp şi viteză, monitorizate cu vigilenţă capitalistă: mai mult, mai repede, mai competitiv !
       Când am ajuns în orizonturile cele înalte, linia de la capatul lor era între albastru marin dat de Marele Lac Superior si de albastru ceresc, de Ioranna, şi mi-a venit din nou ideia să-l întreb pe Creator ce părere are şi el despre omenirea lui pământeană, dar nu am îndrăznit, fiindcă aveam impresia ca îl doare capul când o priveşte.
       Am închis ochii să retrăiesc bucuria de la fântâna cu laiţă de la Strâmba Bârgăului …

CORNELIU FLOREA             OCTOMBRIE 2010              WINNIPEG - CANADA

Pentru arhiva COMUNITATE apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate