CONSTANTIN ERETESCU
Etnolog, antropolog, prozator, eseist, publicist

 
CONSTANTIN ERETESCU

       Constantin Eretescu s-a născut pe 21 mai 1937, la Cetatea Alba, Basarabia, (Ucraina de azi), fiul lui Petre, grefier şi al Alexandrei (născută Cuharschi), bibliotecară.
       A absolvit liceul „Mihai Eminescu” din Bucureşti (1954). Urmează Facultatea de Filosofie, din cadrul Universităţii Bucureşti (1955-1959), de unde este exmatriculat în anul IV, pentru ca a susţinut că „Basarabia e România”. Îşi încheie studiile la Facultatea de Filologie (1961).
       A funcţionat ca profesor la Copăceni, jud. Ilfov (1961-1964), cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice din Bucureşti (1964-1980), redactor la Revista de etnografie şi folclor, visiting profesor la Indiana University, Bloomington, Indiana, membru în comitetul de conducere al Muzeului Satului (1974-1979).
       Susţine doctoratul în folclor cu teza „Elemente mitologice în literatura orală românească” la Universitatea din Bucureşti (1976).
       În 1980 emigrează în Statele Unite împreună cu soţia Sanda Golopenţia-Eretescu. Aici este angajat ca prof. asociat la Brown University Providence (1981-1983), prof. la Rhode Island Schole of Design. Este redactor pentru Statele Unite al revistei „Lupta” din Paris, membru în comitetul de redacţie al revistei „ARA Journal”.
       Colaborări: în ţară la „Revista de Etnografie şi folclor”, „România Literară”, „Jurnal literar”, „Limbă şi literatură”, „Viaţa românească”, „Orizont”, „Secolul 20”; în exil la „Drum”, „ARA Journal”, „Micromagazin”, „Lupta”, Providence Journal”, „Cuvântul românesc”, „Luceafărul Românesc”, „Litterae”, „Etudes et documents, Balkaniques et Mediterrannes”, „Originii”.
       Opera: „Party cu un ceas mai devreme” (apărut în „Lupta” din Paris 1983-1984) / „A doua naştere” (apărut în „Lupta” din Paris 1986) / „Mat în două mutări” (apărut în „Lupta” din Paris 1987) / romanul „Noaptea” (Providence, 1988) / „Feţele Lui Ianus: America Văzută De Aproape (Ed. Fundaţiei Culturale Române, 2001) / „În căutarea Alexandrei”, Roman (Ed. Cartea Românească, 1999) / Pasărea de Fier şi fluturii (Ed. Cartea Românească, 2001) / Pensiunea Dina: Jurnal de Emigratie (Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1995) / Periscop: Mărturiile Unui Venetic memorialistică, Bucureşti 2003) / „Vrajitoarea familiei şi alte legende ale lumii de azi”, Compania, Bucureşti, 2003) / Visul lui Owen. Întâmplări, superstiţii, poveşti vechi şi noi (Paideia, 2009) / Cerbul din Cadillac: folclor urban contemporan, Editura: (Etnologica, 2010).

„Vin ruşii!”

       Era în august 1968, când am auzit pentru prima dată strigătul „Vin ruşii!”. Ameninţarea părea reală. Tancurile „Armatei Roşii” tocmai zdrobiseră scurta „Primăvară de la Praga”. România care îl susţinuse pe Dubcek şi care refuzase să participe la invazia Cehoslovaciei, se profila ca următoarea ţintă a tăvălugului sovietic. Toţi cei care atunci au strigat „Vin ruşii!” erau cu adevărat speriaţi de perspectiva unei noi perioade de ocupaţie. Cu atât mai speriaţi cu cât aceasta luase sfârşit cu câţiva ani în urmă. Atunci când pe neaşteptate, au început să fie date în vileag planurile sistemului CAER, care vizau transformarea ţării noastre, într-o semi-colonie rusească. Conform acestora, României i se rezerva privilegiul de a creşte raţele blocului răsăritean şi de a găzdui undeva între Constanţa şi Mangalia leprozeria lagărului socialist. Revolta Românilor fusese sinceră şi dusese la o înăsprire a relaţiilor cu ruşii. Deveniseră cunoscute atunci, în interminabile şedinţe, umilinţe pe care le suportaseră români, vreme de douăzeci de ani. Supravieţuise astfel, un muncitor, care în timpul cumplitei secete din 1946, recepţionase vagoane cu grâu care veneau din URSS, ca ajutoare pentru populaţia flămândă a României. Deschizând un asemenea vagon, muncitorul şi-a scos haina, şi a uitat-o în trenul care a plecat mai departe spre satele înfometate. Peste o vreme a sosit un nou transport de cereale, şi din nou muncitorul a început inspecţia vagoanelor, iar într-unul din ele a găsit - aşa cum o uitase – propria sa haină. Garnitura de tren nu făcuse altceva decât să se plimbe în cerc şi să reintre în ţară cine ştie de câte ori cu aceeaşi încărcătură, care nu a mai ajuns niciodată la cei către care se îndrepta. Dar ajutorul „dezinteresat şi tovărăşesc” luase forme dintre cele mai neaşteptate. Uneori a luat înfăţişarea crimei, cum fuse în cazul unui ţăran care făcuse cu mâna la tren. Decât că trenul ducea soldaţi sovietici care se înapoiau în ţara lor după ce Hruşciov devenise sigur de fidelitatea satelitului român, atât de sigur încât prezenţa militară rusească în această ţară, nu se mai justifica. Iar soldaţii au considerat salutul drept ofensă: români nu aveau dreptul să se bucure de plecarea ocupantului. Drept care unul dintr militari, a scos puşca şi a ochit lung. Ţăranul a rămas mort în urma trenului care se îndepărta.
       Este evident că această perioadă de reevaluare a relaţiilor cu URSS a născut speranţă că dominaţia sovietică asupra României aparţine trecutului. De aceea în 1968, când s-a auzit pentru prima dată strigătul „Vin ruşii!”, românii au fost convinşi că primejdia invaziei este reală. Reală concretă şi imediată. Mai ales că informaţii provenite de la surse militare, arătau că un număr de divizii sovietice aşteptau la graniţa cu România pretextul intervenţiei.
       În cazul în care acesta s-ar fi produs atunci, Ceauşescu ar fi căzut nevinovat. În definitiv, nu el era autorul proastelor relaţii cu ruşii. El moştenise deopotrivă postul lui Dej şi politica lui.
       Într-o fază iniţială, poziţia lui fusese fragilă, şi chiar asigurându-şi secretariatul partidului, ceea ce s-a produs la câteva luni după moartea lui Gheorghiu-Dej, el nu-şi putea consolida situaţia decât continuând politica de ultima oră a predecesorului. O schimbare de atitudine către URSS, ar fi echivalat în acel moment cu pierderea sprijinului celorlalţi membri ai echipei, pentru a nu mai vorbi despre atitudinea populaţiei. Ceauşescu şi-a dat seama de acest lucru. Nimic nu se putea schimba înainte de a fi devenit stăpân pe situaţie în interiorul ţării. Iar procesul acumulării puterii se desfăşura relativ lent. El şi-a asigurat preşedenţia Consiliului de Stat abia în 1967. Aceasta i-a deschis accesul la toate celelalte posturi. Totuşi un prim plan de împăcare cu ruşii s-a săvârşit cu mult înainte: îndată după preluarea puterii, Ceauşescu pune cap campaniei antisovietice iniţiate de Dej, omul unei singure fapte meritorii. Evenimentele din Cehoslovacia l-au surprins în vreme ce efortul de asigurarea puterii încă nu luase sfârşit, iar sprijinul maselor era încă încert. În acel moment sentimentele antiruseşti ale românilor şi teama lor de o invazie militară i-au facilitat accesul la puterea mult dorită. Primejdia generală a fost convertită într-un avantaj personal. Pentru a nu îngădui aşa cum s-a întâmplat în Cehoslovacia, ca secretarul general al partidului să poată fi înlocuit printr-o manevră la nivelul conducerii, este trecută o lege prin care acesta nu poate fi schimbat decât cu acordul majorităţii absolute a deputaţilor Marii Adunări Generale, cerinţă greu de îndeplinit în condiţiile unei invazii militare străine. Deasemenea pentru a arăta că în jurul său se raliază toate forţele ţării, Ceauşescu se auto-alege Preşedintele Frontului Unităţii Socialiste. În fervoarea revoluţionară a momentului, acelaşi Ceauşescu este reales secretar general al partidului, preşedinte al Consiliului de Stat şi comandant suprem al forţelor armate. Toate acestea s-au petrecut într-un singur an, 1969. Ameninţarea „Vin ruşii!” se dovedise extrem de fertilă.

Constantin Eretescu, din cărţile sale

Constantin Eretescu, din cărţile sale

       Privind retrospectiv îmi dau seama, că foarte mulţi români au dovedit o neglijenţă condamnabilă în aprecierea situaţiei. Mă mir astfel de ce nu ne-am întrebat, cum se explică faptul că „Vin ruşii!” era o ameninţare actuală în 1968, dar nu fusese actuală în 1964, un moment în care toată lumea vorbea făţiş şi violent împotriva ruşilor. Din nefericire mulţi oameni, nu au stabilit nici până astăzi o relaţie între difuzarea zvonului „Vin ruşii!” şi accesul lui Ceauşescu la toate poziţiile în partid şi în stat.
       În tot acest timp relaţiile cu Uniunea Sovietică se refac până la situaţia de dinaintea demascărilor începute de Gheorghiu-Dej. Desigur că nu în formele nedemne de dinainte, dar în definitiv, acele aspecte nedemne ale relaţiilor se dovediseră dezavantajoase chiar sovieticilor. Politica rebelă românească pe plan extern se vădeşte şi ea folositoare Uniunii Sovietice. Unele amănunte ale acestor bune raporturi devin treptat cunoscute. Astfel în recentul apărut volum de memorii politice H. Kissinger, fostul ministru de externe al Statelor Unite în timpul administraţiei Nixon, menţionează că Nicolae Ceauşescu şi-a oferit serviciile de mediator al relaţiilor din Statele Unite şi China. Oferta românească a fost refuzată de ambele ţări. Convingerea anonimă era aceea că Moscova urma să fie prima informată asupra stadiului tratativelor. Cultivând bunele relaţii cu URSS, Ceauşescu manipulează în acelaşi timp zvonul că ruşii se afla pe punctul de a ocupa ţara. Aceasta îi îngăduie să reprime orice nemulţumire internă în numele unei cauze mai mari, îi acordă drepturile excepţionale pe care şi le poate asuma un conducător în împrejurări ieşite din comun, drepturi pe care şi sovieticii, sunt mulţumiţi ca el să le deţină, pentru că în acest fel este menţinută liniştea unei ţări, de către o mână de fier cu care se colaborează foarte bine.

Revista 'Lupta'

Revista "Lupta": prima pagină, suplimentul pentru America redactat de Constantin Eretescu, partea unde s-a publicat romanul foileton „Party cu un ceas mai devreme”

       Zvonul „Vin ruşii!” a fost o pârghie care a dus sigur, aşa cum s-a dovedit, la absolutism. În 1974 zvonul circula din nou, insistent, prin toată ţara. Oamenii serioşi duceau degetul la buze, ca şi cum ruşii nu ar fi stat decât să le pândească şoaptele, pentru a putea avea un pretext să invadeze. Ameninţarea era îndejuns de abstractă. Pentru a-i da mai multă greutate se publice câteva articole în care este pomenit cuvântul Basarabia. Totul se petrece într-o revistă tipărită în tiraj confidenţial pentru uzul activităţilor de partid. Însemnătatea acelor articole este exacerbată, până devine o ameninţare la adresa „independenţei” româneşti. La adăpostul acestei ameninţări fantomă, Ceauşescu îşi consolidează puterea. Paralel cu acumularea tuturor funcţiilor, el izbuteşte să taie drumul către putere al potentaţilor săi contra-candidaţi. Gheorghe Apostol un alt membru al echipei lui Dej, candidat abil şi deci primejdios, fusese alungat încă dinainte. Câţiva alţi printre care Virgil Trofin şi Paul Niculescu-Mizil au fost rotiţi în posturi aparent importante, cu o asemenea viteză, încât întrebaţi prin surprindere, ce funcţie ocupă, nici nu ar fi fost capabili să răspundă. De altfel unul dintre ei a fost obligat să renunţe la coşmarul trecerii de pe un fotoliu pe altul, în urma unui „accident de automobil”. Într-un ultim efort Ion Gheorghe Maurer, şeful guvernului şi Alexandru Bârlădeanu, vicepreşedinte al guvernului, au fost şi ei îndepărtaţi. Motivul invocat ar fi fost opoziţia pe care ar fi manifestat-o faţă de proiectul industrializării rapide a României, proiect susţinut de Ceauşescu. Pentru a celebra victoria asupra guvernului, care începând de acum devine un fel de slujnică a partidului, Ceauşescu intentă o funcţie nouă, perfectează un scenariu şi se proclamă primul preşedinte al României.
       De acum inainte nu mai este nimic de cucerit în materie de funcţii. Singurul obiectiv rămâne acela de a păzi poziţiile câştigate. Şi de a le extinde la nivelul familiei. Noul preşedinte se va dovedi magnanim, deşi capricios, cu nemetul de pe Olt şi Dâmboviţa. Cum nemulţumirile devin tot mai manifeste se recurge iar şi la primejdia rusească. Zvonul „Vin ruşii!” se pune în circulaţie pentru motive tot mai triviale, tot mai puţin credibile. Ceea ce a fost considerat odinioară primejdie, chiar dacă nu a fost adevărată a devenit manierism.
       Prin difuzarea iresponsabilă a acestui zvon României i s-a adus însă, nenorociri. Cea de a doua este că poporul a rămas expus pericolului sovietic. Dacă o intervenţie rusească ar fi să se producă, în viitor, români nu vor mai putea fi niciodată mobilizaţi în faţa primejdiei. Ei vor rămâne convinşi că sunt în continuare, manipulaţi de conducerea de partid.
       Poate că actualitatea acestui truc, nu mi s-ar fi relevat cu toată forţa dacă nu aş fi aflat că polonezii sunt astăzi intimidaţi cu acelaşi zvon. „Vin ruşii!” s-a demonetizat în România dar este foarte actual în Polonia. Formula lui Ceauşescu a devenit un bun „teoretic” al CAER-ului. Jaruzelski speră să adune toate avantajele care le-a dobândit şi înaintaşul său de la Scorniceşti.

***

 
 
Când luna...

Cănd luna proastă o s-adoarmă în cireş
şi când valul mic de frunze
în desiş are s-o-nece,
pe acoperiş călare şi pe streşini,
la geamul tău şi-al tău iubită,
voi desena mici inimi, cum îţi plac,
din hârtie poleită.
Nu mişca înguste şolduri
nopţii geamurilor tale.
Somnambulul, vezi, nu strică patul fetelor curate,
Dar cum ele nu ştiu asta,
rând pe rând or să m-arunce
îndemnându-mă să intru,
ca pe-un om, de la fereastră.

Şi iar, ghicindu-le în vise, mi se pare,
voi fi gonit de ele prin chemare.

 
În fiecare filă

În fiecare filă îngrop câte un ceas...
S-au îngropat în juru-mi hârtiile şi anii
şi sunt zidit în ele.
Iar foaia asta albă, ca cerul, şi senină,
neîntinată încă,
mi-o zăbreiesc eu însumi.
Mă-nconjoară celula,
îmi dă ocoale besna.
Scrutez prin ferestruica ce mi-arata seninul
cu doar un ceas în urmă.
Pereţii groşi se-ngroapă de ani şi de hârtie,
iar gândul evadării
aude
cum calcă păzitorul cu pasul după ceas.

 

Coca Eretescu  

***
Sanda_Golopentia_si_Constantin-Eretescu

Sanda Golopenţia şi Constantin Eretescu (fotografie: stelapopa.unimedia.md/ 2011)


Despre Constantin Eretescu:

       Am avut norocul să obtin trei cărti publicate în ultimii ani de Profesorul Constantin Eretescu de la Rhode Island School of Design din Providence. Vrăjitoarea familiei şi alte legende ale oraşelor lumii de azi (Bucureşti, 2003) este o culegere de istorioare povestite de studenţii de diferite etnii ai profesorului, aducând în pagină un farmec cu totul deosebit. Anulînd vechea prejudecată potrivit căreia un folclorist se ocupă de literatura populară păstrată din timpuri imemoriale, autorul demonstrază că folclorul este viu astăzi, că nu s-a sfîrşit odată cu invenţia televizorului.
       In Folclorul literar al românilor, o privire contemporană (Bucureşti, 2004) Coca Eretescu oferă o scurtă trecere în revistă a culturii populare româneşti. Este o carte adresată în egală măsură specialiştilor cît şi publicului larg interesat de folclor. In cele 12 pagini ale introducerii intitulate "Cîteva clarificări şi reaşezări, multe repere şi căi deschise", autorul face o sinteză a folcloristicii românesti, insistînd asupra unor personalităţi importante din acest domeniu, cum ar fi Moses Gaster. In încercarea de a prezenta "traseul studierii literaturii populare romanesti" profesorul Eretescu enumeră folclorişti, lucrări, tendinţe, într-o formă foarte succintă, justificată poate de abundenţa de material existent deja pe această temă.
       Uriaşul Guguza şi alte poveşti actuale (Cluj-Napoca, 2007) parodiază stilul poveştilor tradiţionale, satirizează prejudecăţile, prostia, răutatea, şi în final poate chiar povestea populară. In ‘visul de aur’ al împaratului cu urechi de măgar (Statuia împăratului) despre care nimeni nu are voie să vorbească sub pedeapsa cu moartea, stăpîn cu mult mai crud decît clasicul Midas, care şi le ascundea în căciulă, sesizăm batjocura ‘epocii de aur’ ceauşiste, dar şi reamintirea dramaticei soarte a artiştilor în acel timp...
       Folclorist nedezminţit, Eretescu foloseşte cu iscusinţă tehnica de povestitor realizînd un volum care invită la meditaţie în marginea absurdului existenţei.

Ana R. CHELARIU
       Constantin Eretescu îşi propune să contribuie, cu talentul său scriitoricesc şi experienţa sa personală de viaţă, la umplerea acestui gol (n.n. literatura de ficţiune în exil). El este autorul unui “jurnal de emigraţie” (Pensiunea Dina, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1995) care descrie episodul şederii în lagăr a celui fugit dincolo de sârma ghimpată a graniţelor patriei. Acum, el abordează, prin tulburătorul său roman epistolar, Dragă Maria (Criterion, 2009), scurta dar zbuciumata perioadă de acomodare oficială (în carte, de aproape cinci luni), petrecută imediat după intrarea în ţara de adopţiune ca refugiat politic. Aceste două perioade, prin care au trecut zeci de mii de oameni fugiţi în Vest, asumându-şi atâtea riscuri, inclusiv pe cel al vieţii, de dragul libertăţii, au intrat în istorie şi trebuie făcute cunoscute.
       Evadarea din lagărul comunist a implicat întotdeauna un sacrificiu datorită ruperii definitive de locurile şi oamenii dragi, precum şi părăsirii unui serviciu stabil şi a unui minim confort economic. Ea a adus angoasa nesiguranţei acceptării în noua societate şi a constituit un test dur al tăriei speranţei şi caracterului în condiţiile unor mari sfâşieri sufleteşti, mai ales datorită imposibilităţii răzgândirii, inexistenţei unei căi de întoarcere. Imigrantul politic se găsea, în primele luni petrecute în noua ţară, exact pe mijlocul drumului, între două lumi, tras de una înapoi şi trăgându-se de alta înainte. Eroul cărţii Dragă Mariadeclară cu emfază şi, în acelaşi timp, cu subînţeles în epistola către iubita sa din România: “Am trecut pe partea cealaltă a lumii. De acolo îţi scriu. Corespondenţă de pe lumea cealaltă”.
Horia Ion GROZA
       Constantin Eretescu prin scrierile şi activitatea sa a reprezentat valenţele supreme ale culturii exilului românesc.
       Viată lui, ca un adevărat roman; perioada din România cu restricţiile dictaturii comuniste, înstrăinarea plină de încerări şi suferinţe. Înzestrat cu darul scrisului, cu o deosebită capacitate de adaptare la noile condiţii de viaţă în „lumea nouă” şi-a continuat profesia la nivelul pe care din plin şi-l merita.
       A cunoscut de aproape exponenţii exilului românesc, care l-au apreciat foarte mult. La rândul lui în articole, conferinţe, volume memoriale a vorbit despre ei.
       Personajele cărţilor sale trăiesc nostalgia unor vremuri trecute: în multe din ele se regăseşte autorul.
Alexandru TOMESCU
Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate