CONSTANTIN SPOREA

Economist, cercetător, publicist, redactor

 
CONSTANTIN SPOREA

       Constantin Sporea s-a născut la Iaşi, pe 30 noiembrie 1910. Primele trei clase primare le-a urmat în oraşul natal şi apoi la Deva unde tatăl său a fost numit director la Şcoala Normală de Băieţi. După absolvirea Liceului „Decebal” în 1928, urmează cursurile „Academiei Comerciale” din Bucureşti.
       Deţine funcţiile de profesor secundar, funcţionar la Banca Naţională, expert contabil. În această perioadă se licenţieză în Drept la Universitatea din Bucureşti.
       În 1941 este trimis de Banca Naţională la specializare în Germania. În timp ce era asistent la Universitatea din Leipzig (1942-1945) îşi dă doctoratul în Ştiinţe Economice (1944).
       Ca urmare a ocupării părţii de Est a Germaniei de trupele sovietice, Constantin Sporea este arestat şi trimis în lagărul de concentrare din Bautzen, Saxonia. Eliberat după patru ani şi jumătate, reuşeste să ajungă în Germania de Vest.
       A trecut prin toate greutătile de început ale existenţei ca emigrant. Împreună cu soţia sa Adele Sporea, de origină germană, din Cehoslovacia a cultivat relaţii de colaborare pe linie socială, culturală şi civică cu celelalte comunităţi.
       A colaborat la postul de radio Europa Liberă, până la vârsta de pensionare.
       O parte din activitatea lui a dedicat-o cercetării în multiple domenii: bibliografie, istorie, sociologie, economie sau politică. Din temele abordate amintim: Învăţământul Superior în România, Falsificarea istoriei în România comunistă, Cronica Evenimentelor din România (1959-1964).
       A deţinut funcţia de preşedinte al „Societăţii Academice Române” din Germania.
       A condus până în ultima clipă, colectivul redacţional al “Revistei Scriitorilor Români”.
       În urma unui tragic accident, al numai două luni de la aniversarea a frumoasei vârste de 80 ani, la începutul anului 1991, îşi pierde viaţa.
       Se odihneşte pe veci la Nordfriedhof, Munchen, Germania.

Răsfoind colecţia
“Revistei Scriitorilor Români”

       Nu este în tradiţia “Revistei Scriitorilor Români” a se publica material care a mai apărut cândva în paginile acestei publicaţii. Socotim însă că din mai multe considerente, este recomandabil a reda fragmentar, anumite texte din caietele anterioare, în măsura care acestea reprezintă o oarercare importanţă pentru trecutul culturii noastre în general şi mai ales pentru cel al revistei. Considerăm că după un sfert de veac de activitate, este potrivit a arunca câte o privire retrospectivă asupra realizărilor înfăptuite, cu atât mai mult, cu cât este greu, aproape imposibil, ca cititorii revistei să aibă la îndemână pentru consultare întreaga colecţie; şi chiar cel mai entuziast lector ar putea doar greu să cunoască tot ceea ce a apărut în decursul timpului, în cele peste patru mii de pagini. Vom reda astfel imagini din viaţa unor personalităţi de vază ale culturii româneşti, frânturi din gânduri şi preocupări ale unora dintre aceia care, cum scria Mircea Popescu: „nu s-au clătinat nici în cea mai grea împrejurare de la dreapta credinţă strămoşească şi creştină, şi au continuat, după îndemnul imperativ al predecesorului Bălcescu, de acum mai bine de un veac, „să se lupte cu cuvântul”, chiar departe de ţară, pentru libertatea de azi şi de mâine a poporului român, şi pentru afirmarea la nivel înalt a poeziei, literaturii, ştiinţei, a spiritualităţii şi a permanenţelor neamului nostru oropsit, dar credincios misiunii şi tradiţiilor sale nemuritoare.
       Două note dominante, caracterizează primul număr apărut în 1962 al “Revistei Scriitorilor Români”: pe de o parte s-au fixat liniile de orientare ale acestei publicaţii; pe de altă parte s-au evidenţiat meritele unor prestigioşi reprezentanţi, ai culturii româneşti decedaţi în lunile anterioare.
„Cuvânt înainte”, titlul cu care începe întâiul număr, al revistei are ca motto îndemnul imperativ al lui Nicolae Bălcescu, pe cănd se afla departe de ţară: „Noi aici ne vom lupta cu cuvântul în Exil”. Se precizează că în paginile Revistei Scriitorilor Români „se va afirma prezent şi viu spiritul literaturii româneşti - adevăratul spirit - cu rădăcini adânci înfipte în trecut şi ramuri larg deschise spre viitor”.
       „Operele din această revistă” - se menţionează în continuare – „sunt roade ale trecutului românesc”, dat fiind faptul că nu ester posibilă, „ruperea legăturilor sufleteşti cu trecutul, cu istoria”. Se precizează totodată că al doilea element, care dă viaţă acestei reviste îl constituie sinteza dintre trecutul ţării de origină şi influenţe din prezentul pe care fiecare îl trăieşte în ţara de libertate”. Autorii textelor ce vor apare adaptând efortul lor, la nivelul înaltelor culturi occidentale, bazându-se pe elemente filtrate din atmosfera culturii în care trăiesc, îmbogăţesc, luminează şi dau un nou suflu comoarei istoriei proprii. Revista vrea deci să fie în primul rând „legătura vitală între trecut şi viitor”.

*

       Conţinutul revistei este dominat de condeiul rutinat şi redactarea sistematică a profesorului Mircea Popescu, acela care a fost sufletul publicaţiei, cel ce până la moarte a îngrijit permanent cu pricepere şi entuziasm, apariţia ei regulată. În primul număr el a semnat un mişcător omagiu adus memoriei a trei cărturari de elită stinşi din viaţă chiar în timpul când se pregătea scoaterea revistei. Ester vorba de Nicolae Herescu, Alexandru Busuioceanu şi Aron Cotruş.
       Nicolae Herescu fost preşedinte în ţară al Societăţii Scriitorilor Români, „ales în trei rânduri şi nu impus”, apreciat unanim ca poet, critic literar, filolog, latinist, fusese unul dintre promotorii şi fondatorii Societăţii Academice Române şi în acelaşi timp iniţiator şi susţinător al apariţiei acestei reviste. Cuvintele notate de el privitor la dezţărarea scriitorilor, caracterizează în mod elocvent condiţiile lor de existenţă şi imperativul ce trebuie să-l urmeze: „Scriitorii au ales exilul nu din calcul, ambiţie, orgoliu sau interes, ci pentru că au simţit că era o datorie. Pentru scriitor, libertatea este onoarea lui, este unealta şi arma lui. Expatrierea scriitorilor este un act voit. Au ieşit ca să poată să fie scriitori. Ţara lor a fost cotropită, străinul o stăpâneşte. Singurul tărâm solid rămâne pentru el limba. De aici din graiul lor nu-i poate exila nimeni. Aici sunt mereu acasă. Casa aceasta nu le mai poate fi cotropită, din această casă nu mai există isgonire”.
       Iar dragostea fierbinte pe care o nutrea Nicolae Herescu pentru ţara părăsită reise în mod impresionant din versurile intitulate „Testament”, apărute în acelaşi număr de revistă, în care spunea printre altele: „Tu, Ioană, ştii cât am iubit Oltenia / Pe unde tânăr mi-au zâmbit copilele, / Pe unde am strâns dulceaţa şi dârzenia / Pentru viaţa cea de toate zilele. / Şi când mă voi usca, în toamna mea, / Eu aş fi vrut să mă întorc la ea, / Să-i dau-napoi avutul ce mi-a dat, / Să mă desfac sub ierburi, împăcat, / Aşa precum din veac toţi morţii mei, / Ce sunt ţărână din tărâna lor.”
       A fost o mare pierdere moartea lui Nicolae Herescu la vârsta de abia de 58 ani, când el îşi propunea să realizeze încă multe proiecte, dintre care câteva importante lucrări de sinteză precum: creştinismul în ţările dunărene, folclorul în poezia latină, sau originea şi natura umanismului. Volumul „Ovidiana” de 565 pagini, apărut în 1958 – editat cu sprijinul dezinteresat şi nepreţuit al Prof. Eugen Lozovan – este un minunat exemplu de modul cum ştia profesorul Herescu, să-şi ducă la bun sfârşit proiectele elaborate.
       Ca omagiu postum, Societatea Academică Română, a dedicat volumul III din seria ACTA PHILOLOGICA, celui care a fost Nicolae Herescu, tipărindu-se la începutul tomului textul următor: „Piae memoriae N I Herescu, poetae, et studiorum humanitatis cultori temporibus inhumanissimis exsuli qui nunquam patriae oblitus est eamque gloriae suae splendore collustravit discipuli et sodales dedicaverunt”.

*

       Despre Alexandru Busuioceanu „istoric şi poet al luminii” mult apreciat eseist, critic de artă, revista noastră a publicat o prezentare omagială, în numărul 19: şi în 1962 - puţin după ce el trecuse în lumea veşnică - au apărut în Nr. 1 cuvinte elogioase despre acest cărturar de elită, subliniindu-se mai ales meritele lui privind documentarea în legătură cu continuitatea poporului român în Dacia, precum şi cultivarea legăturilor culturale româno-spaniole, fiind chiar întemeietorul Institului Român din Madrid, în 1943. Descriind soarta tragică a scriitorilor ce trăiesc astăzi în ţară, Busuioceanu scria: „Cuvântul a murit în România. Cuvântul în libertate nu mai există. Literatura românească de azi e, în patria mea, un imens cimitir, in care abia mai răsare câte un spectru tremurător, temător de lumina zilei. Scriitorii din ţară câti au acceptat căderea, nu mai sunt zai decât nişte suflete moarte, pentru care nu se va găsi vreun Cicicov răscumpere. Nu mai există altă literatură decât cea a exodului, aceea a celor care trăim risipiţi azi, în toate ţăile din lume”.

*

       Ce de a treia cinstire din revistă a fost închinată bardului transilvănean, vajnicul poet Aron Cotruş, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi, ai culturii româneşti din Spania. În noua lui patrie, Cotruş fusese mult apreciat nu numai pentru creaţia proprie, dar şi datorită traducerilor lui în limba spaniolă. Semnificativ pentru prestigiul care se bucura Cotruş în cercurile culturale spaniole, este faptul că el - înnoind performanţa lui Vasile Alexandri la Montpellier - a obţinut în 1954 la concursul internaţional lulist din Palma de Mallorca premiul întâi cu „Cântec lui Ramon Lull”. Deşi trăise mai mult de două decenii în Spania, Aron Cotruş a rămas până la moarte un mare patriot, având permanent gândul la ţara subjugată de vecinii din Răsărit despre care scria: „Că Ruşii s-au repezit ca o haită flămândă, asupra ţării, jefuind-o, pleşuvindu-i munţii, secătuindu-i rărunchii pământului, transformând naţia în milioane de robi, este în logica unui stat de pradă; dar unde tradiţia rusească a suferit o schimbare, care trebuie să ne cutremure, este că vrea să jefuiască şi sufletele. Citesc revistele, ziarele de sub ocupaţia sovietică, şi nu pot să-mi dau seama de lepra invizibilă a spiritului marxist, cum desfigurează spiritul românesc.”
       Pe lângă aceste reflexii, în primul număr de revistă a apărut şi minunatul „Psalm românesc”, o poezie evlavioasă, pe care Cotruş o încheie prin exprimarea dorinţei de a-şi trăi ultimile clipe pe plaiurile româneşti: „Din Carpaţi de-ntuneric, uşor ca un fulg, / spre Tine o Doamne, aş vrea să mă smulg, / după ce mi-oiu duce străin printre străini, / pentru-ai mei, pân-la capăt, corona de spini.”

*

       Deşi tipărită separat de rândurile dedicate celor trei cărturari amintiţi ar mai fi potrivit de menţionat şi o evocare apărută în acelaşi număr, în care pictorul Eugen Drăguţescu redă însemnări despre genialul Constantin Brâncuşi, şi reproduce unele reflecţii cu caracter de percepte de viaţă şi credinţă creştinească rostite de maestrul dăltuitor: „Trebuie să munceşti mult, mult de tot. Să arăţi ţie în primul rând, şi numai după aceea altora, că în tine e ceva, că ai ceva de spus. Suferă, suferă în tăcere, nu încerca să explici celorlalţi. Încearcă să trăieşti în linişte chiar şi cu cele mai mari nedreptăti ce ţi se fac. Să suferi, să suferi, numai suferinţa îţi va da forţă.
       Iubeşte pe Dumnezeu, să iubeşti mult pe Dumnezeu. Tu trebuie să-l iubeşti cu această credinţă că dacă cineva vreodată îţi întinde o bucată de pâine otrăvită, în clipa în care o primeşti ea este purificată de Dumnezeu şi tu ai să mănânci pâine adevărată şi bună.”

*** *** ***


Despre Constantin Sporea:

       Constantin Sporea este considerat drept unul dintre cei mai importanţi intelectuali ai exilului românesc. A făcut parte împreună cu Monseniorul Octavian Bârlea din grupul de fondatori ai „Revistei Scriitorilor Români”, având apoi responsabilitatea redactării ei. A colaborat aproape la fiecare număr cu articole, în cuprinsul general, la rubrica „Negru pe alb” sau „In memoriam”. Notele lui despre, Ioan Mirea, Petru Iroaie, Brutus Coste, Mihai Cismărescu, Nicolae Petra au rămas ca o recunoştinţă adusă personalităţilor exilului românesc.
       La aniversarea sa de 80 ani care a avut loc la Kolpinghaus, în Munchen, au participat distinse personalităţi: Erich Schosser, parlamentar, Cecilie Schosser, Elisabeth Schosser, consiliere, Emanuel Turczynski, Friedberg Ficker, profesori, precum şi reprezentanţi ai minoritătilor germane din România - bucovineni, saşi, şvabi. După slujba religioasă, oficiată de trei Preoţi au luat cuvântul: Monseniorul Octavian Bârlea, Episcopul ucrainian Platon Kornyljak, Fl. Muller, Horst Fassel, Mihnea Romalo, R. Wagner şi Paula Tiefenthaler.
       El a donat cărţi de valoare bibliotecii „Bucovina” din Augsburg.

Alexandru TOMESCU

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate