CRISTIAN PETRU BĂLAN

Prozator, poet, dramaturg, publicist, editor, artist plastic

 
CRISTIAN PETRU BĂLAN

       Cristian Petru Bălan s-a născut pe 27 iunie 1936, a Sibiu, fiul lui Tănase Bălan, profesor, și al Margaretei Bălan, învățătoare (născută Vasilescu).
       Este căsătorit cu Dorina (născută Chivulescu), și are două fiice: Codrina, profesoară de limbile italiană-franceză, și Ozana, directoarea „Muzeului apelor” din Chicago.
       În 1954, a absolvit liceul "Ion Luca Caragiale" din Ploiești, unde a fost coleg de clasă cu pictorul Vladimir Zamfirescu și cu scriitorii Bujor Nedelcovici, Alexandru Sincu, Mihai Negulescu și Corneliu Șerban.
       A urmat "Facultatea de Zootehnie" din București din 1956. Și-a continuat studiile, absolvind Universitatea din București, "Facultatea de română-istorie" (1964).
       A fost profesor de limba română, limba latină și istorie, la diferite școli generale și licee din județul Prahova și a fost directorul celei mai vechi școli din Ploiești (Școala nr. 3).
       Debutează cu poezii în ziarul „Flamura Prahovei” (1955), apoi a continuat să publice versuri și proză în „România literară”, „România liberă”, „Flacăra”, „Magazin”, „Magazin istoric” și „Telegraful român”.
       A purtat o bogată corespondență cu Dumitru Panaitescu-Perpessicius, cu poeta Otilia Cazimir și cu Gheorghe Eminescu, nepotul poetului Mihai Eminescu.
       În 1967, Studioul Cinematografic București i-a achiziționat scenariul de film „Geniu sublim”, conceput cu doi ani înainte, care descrie viața zbuciumată a lui Mihai Eminescu, de la naștere până la tragica lui moarte, proiectându-se realizarea unui film după el.
       În 1968 prezintă o documentată recenzie a cărții savantului ploieştean Basarab Nicolescu, „Ion Barbu - Cosmologia Jocului secund“, ", în „Flamura Prahovei”, nr. 5096, 7 iulie 1968.
       În anul 1971, împreună cu ufologul Călin Turcu, a înființat "Univers-Clubul" de pe lângă "Casa de cultură a sindicatelor" din Ploiești.
       Clubul devenise cunoscut în toată țara, prin studierea amănunțită a fenomenelor OZN și paranormale, prin simpozioanele lui cu publicul. În organizarea activităților acestui club, CPB a fost ajutat de scriitorul Ion Hobana, de cosmonautul Dumitru Dorin Prunariu, de inventatorul Justin Capră, de acad. prof. dr. Eugen Macovski, de antropologul Cantemir Rișcuția, de prof. univ. dr. Ion Mânzatu ș.a. Clubul respectiv s-a desființat în 1990.
       Cristian Petru Bălan, ca artist plastic este reprezentat de numeroase icoane, de portretul „Eminescu“, aflat pe frontispiciul Casei de cultură din Boldești-Scăieni din județul Prahova, de statuia (aproape 2 m înălțime), intitulată „Îngerul judecății“, și postată sus, pe acoperișul unei capele din centrul orașului; de bustul lui Teodor Diamant, creatorul Falansterului de la Scăieni, de Lupoaica Romană („Lupa Capitolina“), cu Romulus și Remus (bustul, îngerul și lupoaica, din păcate, au fost distruse de cutremurul din 1977); de marii statuie de oțel inox „Rupătorul de geam“ (6-7 m), înălțată la intrarea principală a Fabricii de Geamuri Scăieni.
       Datorită persecuțiilor și amenințărilor organelor române de securitate, din perioada dictaturii comuniste, scriitorul s-a văzut silit să emigreze ilegal, în 1985, mai întâi în Austria, apoi în Statele Unite (1986).
       Ȋn străinătate, continuă arta șevaletului cu picturile religioase de pe fațada cimitirului din aceeași localitate; portretul primului președinte austriac Karl Renner (1870-1950), de pe fațada bibliotecii din orașul austriac Gloggnitz, Nieder Õsterreich; două mari portrete religioase, în același oraș, pe fațada vilei compozitorului austriac Gustav Mahler, reprezentându-i pe Iisus și pe Fecioare Maria cu Pruncul, lucrări dedicate soldaților austrieci căzuți în cel de al doilea război mondial.
       În America, a urmat "Colegiul Harry S. Truman" din Chicago (1989), cu bursă Pell Grant, pentru cursuri de artă.
       S-a înrolat în lupta generală a intelectualilor români din lumea liberă împotriva comunismului, prin intermediul presei libere românească din exil, dar mai cu seamă prin emisiuni și interviuri acordate posturilor de radio „Vocea Americii“ și „Europa liberă“.
       Cu o inspiraţie profetică prin articolele din ziarul „Micro Magazin“ din New York, „În România, condițiile pentru o revoluție populară sau pentru o schimbare deosebită sunt mai coapte ca oricând!“ (2 aprilie 1989) şi „Domnule Ceaușescu, nu rămâne decât să demisionați!“ (25 noiembrie 1989) a prezis evenimentele din decembrie '89.
       Cristian Petru Bălan a înființat prima emisiune de televiziune în limba română pentru românii din Chicago, intitulată „Suflet românesc“, bogată în informații politice și cultural-artistice. Tot la Chicago, în 1996, împreună cu Nicolae N. Manolescu, a editat ziarul „Datoria românească“, unde este redactor-șef adjunct. Face parte din colectivul redacţional al ziarelor „Meridianul românesc”, din California, și „Romanian Tribune”, din Chicago.
       La Chicago a funcționat ca asistent la Truman College, ca profesor de limba română la Institutul de limbi străine „Berlitz“. Pentru acest colegiu a sculptat portretul președinelui Truman și un bust al lui Mihai Eminescu.
       S-a stabilit la Wheaton, Illinois, unde a fost mai mulți ani editor la „Societatea Misionară Română-SMR“.
       A lucrat ca traducător pentru limbile franceză, spaniolă, portugheză, italiană și rusă la marea companie americană „Floral Transworld Delivery“ din Downers Grove, Illinois și la Societatea Americană de Telefoane Internaționale „FoneTel“, din Chicago.
       A continuat să publice articole politice, proză și versuri în diferite reviste („Lumea liberă“, „Universul“, „Cuvântul românesc“, „Meridianul românesc“, „Luceafărul românesc“, „Romanian Tribune“, „Datoria românească“, „Transilvania“ (din Mǘnchen), „Telegraful român“ (din Sibiu), almanahul „Femeia”, pe anul 1999, din București, „Revista de parapsihologie”, București, „Curentul internațional“, „Solia“, „Impact“, „ARA Journal“, „Ziua“, „Lumină lină“, „ZUM“, „Arcada“, „Exodus“, „Orizont creștin“ şi altele)
       După decembrie 1989, şi ca urmare a pensionării, a locuit succesiv, la Sibiu, Râu de Mori, Hunedoara (lângă Hațeg), Ceptura, Prahova, Scăieni, Prahova, București, Ploiești, orașul Boldești-Scăieni, în județul Prahova (unde și-a recăpătat locuința ce-i fusese confiscată de regimul comunist), în orașul Gloggnitz-Nieder Österreich (Austria), apoi la Chicago și Wheaton. S-a stabilit cu familia la Glen Ellyn, statul Illinois, într-o casă proprie.
       Fondează la Scăieni-Prahova, unde i-a fost acordat titlul de cetățean de onoare al localității, gazeta "Armonia" (2007). Este prezent la Ploieşti unde ca invitat organizează întâlniri şi activităţi culturale.
       Cărţi Publicate: "Dincolo de curcubeu" (Roman politic și religios, 406 pag.; Ed. North America, Chicago, 1992) / "Amplificările tăcerii" (Poeme, Ed. Liberty, New York, 1993) / "Viața lui Iisus" (Prezentată în secvențe istorice și cronologice; Ed. Holy Cross, San Francisco, 1993) / "Dicționarul partidelor politice din România" (Ed. Yellow Bird, Chicago, 1993) / "Dicționarul criminalilor politici comuniști din România" (Ed. White Wings, Glen Ellyn, Illinois, USA, 1995) / Un dicționar al eroilor căzuți victime ale comunismului în România (Ed. Yellow Bird, Chicago, 1993) / "Nestinsa lumină" (Ed. Atlantic World, Washington D.C., 1993) / "Stropi de rouă" (Colecție de poezii pentru copii. Volum colectiv, editat de A.B.R., USA, Chicago, 1987) / "Visuri cosmice" (Poeme cosmice; Ed. California, Hollywood, USA, 1994) / "Cioburi de cristal" (4000 de maxime și cugetări, scrise între 1955-1981, cu prefețe de Acad. D. Panaitescu-Perpessicius și M.N. Rusu. Ed. Phoenix, Glen Ellyn, Illinois, USA, 1996) / "Vagabond pe mapamond" (Jurnal de călătorii în Hong Kong, Noua Zeelandă și Australia; Ed. Windows, Glen Ellyn, Illinois, 2003) / "Zborul destinului", (roman; Ed. Eminescu, București, 2003) / "Oaspeții din Elizeu", (roman; Ed. Eminescu, 2004) / "Monografia orașului Boldești-Scăieni", (Monografia unui oraș prahovean; Ed. Premier, Ploiești, 2007) / "Ghid de conversație român-latin - Latinum Romanicumque colloquii enchiridion, (Primul ghid românesc de acest fel; Ed. Premier, Ploiești, 2007) / "Tridirame" (3D - un album color cu figuri grafice plane computerizate, care, privite dintr-un anumit unghi, apar în relief; Ed. White Fox, Glen Ellyn, 2008) / "Enciclopedia imnurilor de stat ale țărilor lumii", Editura Ploiești, Mileniul III, 2008 / "Imnurile țărilor din Uniunea Europeană, carte editată de Consiliul județean Prahova și de Biblioteca județeană „Nicolae Iorga”, Ploiești, 2008 / "Eros-Sonete" (Sonete în stil clasic), Editura Eminescu, București, 2009 / "Răzbunătorii", (Romanul luptei împotriva corupției din România; Ed. Premier, Ploiești, 2010).

Geneza oratoriului "Mesia", compus de Georg Friedric Händel (1685-1759)

       Atât în timpul vieţii lui, dar, mai cu seamă, după dispariţia sa, Georg Friedric Händel a fost considerat unul dintre cei mai mari compozitori germani, unul din marii creatori de capodopere muzicale din lume. Ca intelect, era un om de o vastă cultură pentru vremea aceea. Fiul unui bărbier-chirurg care avea ambiţia ca odrasla lui să devină jurist, Händel absolvise Universitatea din Halle unde s-a şi născut la 23 februarie 1685. Pentru că tatăl său ştia că muzicienii nu câştigau prea bine, s-a opus oarecum ca Georg Friedric să studieze muzica sau, mai bine zis, i-a tolerat nişte studii particulare pentru care însă băiatul s-a dovedit extrem de dotat, dedicându-se mai mult clandestin vieţii muzicale. Nu dispunem de informaţii ca Händel să fi practicat vreodată avocatura. Ştim însă că la 17 ani devenise organistul principal al Catedralei Calvine din Halle, că la 18 ani era violonist la Casa Operei din Hamburg, când începe să şi compună (vezi operele Almira şi Nero, 1705); la 20 de ani îl găsim ca muzician deja consacrat în Italia, locuind, pe rând la Florenţa, Roma, Neapole şi Veneţia, unde compune canţonete în limba italiană, cantante În limba latină, opere şi un oratoriu, "La resurrezione". În Italia a stat mai bine de trei ani.
       Tânărul Händel cunoştea destul de bine latina şi putea să se exprime corect în franceză, italiană şi engleză, limbi pe care le vorbea cu un uşor accent german. Lecturile lui preferate erau Biblia, capodoperele clasicilor latini şi teatrul shakesperian. Ca fizic, era un colos: un bărbat înalt, solid, foarte prezentabil, respectat pentru forţa sa herculeeană şi recunoscut, mai ales, prin bunătatea şi blândeţea caracterului său, fiind foarte prietenos. De asemenea, se remarcase prin sonoritatea glasului său puternic, dar şi printr-o voce foarte plăcută, de bariton. Ştia să cânte la mai multe instrumente, dar în mod deosebit prefera orga, clavecinul şi vioara.
       Aproape 50 de ani din viaţa lui, Händel şi-a petrecut-o în Anglia, la Londra, unde se mută definitiv în 1712, după ce o mai vizitase înainte. Curând va căpăta cetăţenie engleză. La Londra devine directorul Teatrului local de operă (1720-1741). Rareori îşi mai vizita rudele din Germania. Lucrările sale muzicale, multiple şi diverse ca tematică, uneori şi ca stil, erau inspirate în general din subiecte luate din Biblie (30 de oratorii, peste 40 de opere lirice, care, după cum era moda, oglindesc tendinţele epocii iluminismului şi marchează trecerea de la preclasicism la clasicism). Încet, încet se debarasează de influenţele clasicismului italian, lucrările sale căpătând o puternică originalitate. Culmea artistică a creaţiilor lui o constituie fără îndoială monumentalele sale oratorii, Händel punând bazele tiparului clasic al acestui gen care, pentru prima dată în istoria muzicii, apare plin de măreţie epică, de vigoare şi de dramatism.

*

       În dimineaţa de 13 august 1737, întorcându-se la etajul casei de pe strada Brookstreet nr. 25, din Londra, unde îşi avea domiciliul compozitorul, valetul acestuia, care se întorcea de la tutungeria din colţ, are neplăcuta surpriză să-şi găsescă stăpânul prăbuşit pe podeaua dormitorului. Händel stătea nemişcat, respirând neregulat şi cu ochii larg deschişi. Gemea uşor fără să poată scoate un cuvânt. Valetul încercă imediat să-l ridice şi să-l întindă pe canapea, dar maestrul era atât de greu că nici măcar nu putea fi târât pe covor. Din fericire, tocmai atunci intră grăbit Christof Schmidt, asistentul şi ajutorul maestrului, care auzise de jos zgomotul suspect al prăbuşirii unui corp masiv la podea. Cu greu, îl urcară amândoi în pat.
       - Dezbracă-l, porunci Schmidt valetului, şi stropeşte-l continuu cu apă rece până se trezeşte. Eu dau fuga după medicul personal al domnului Händel. Spunând acestea, Christof ieşi coborând în paşi alergători scările. În mai puţin de o oră, el se întoarse, coborând dintr-o şaretă însoţit de doctorul Jenkins, un mare meloman şi admirator al maestrului.
       - O, ce om, ce geniu! şopti doctorul când l-a văzut pe Händel aproape mort. Ar fi păcat să moară acum la numai cincizeci şi doi de ani. Să vedem ce se poate face.
       Îi sumecă mâneca anteriului şi îi deschise vena bolnavului. Sângele ţâşni roşu aprins, şi după câteva minute Händel respiră adânc şi şopti greu perceptibil, cu gura strâmbată de neputinţă: S-a sfârşit... S-a sfârşit cu mine... Doamne, primeşte-mă în împărăţia Ta...
       - Staţi liniştit, maestre... Garantez că n-o să muriţi. Nu, n-o să moară, domnule Schmidt, murmură doctorul. Numai că, din păcate, văd că pacientul meu a fost atins, cred, de apoplexie. Da, da... Uite, partea dreaptă a corpului pare toată paralizată. Chiar dacă va supravieţui, adio cu creatorul din el!
       - O, asta ar fi o mare nenorocire, şopti Schimdt cu îngrijorare. Dar ştiţi cine l-a adus în această stare? Datoriile băneşti l-au adus. Numai ele, căci bietul maestru şi-a investit toate economiile să-şi poată plăti poliţele. Ajunsese aproape în sapă de lemn, iar ultima ameninţare a venit din partea judecătoriei care s-a scuzat că în curând va fi nevoită să dea ordin să fie arestat din cauză de neplată, în afară de faptul că îi va confisca totul dacă nu se achită de blestematele de datorii... În această stare de boală, cine ştie, poate că-l mai amână sau poate că-l vor lăsa în pace. Dar eu am să-l rog astăzi pe lordul Chandos, un mare meloman care-l cunoaşte pe maestru, să-l ajute a fi transportat undeva la băi, căci poate, cine ştie, îşi va reveni cumva.
       - Cam slabe speranţe, şopti medicul. Dar, oricum, totul trebuie încercat. Totul...
       Doctorul Jenkins nu a avut dreptate. Händel a fost ajutat să se trateze la băile din Aachen unde medicii îl preveniră să evite băile prea fierbinţi, Însă maestrul se încăpăţână să continue tocmai cu acest fel de băi tratamentul şi văzând că nu se întâmplă nimic rău, stătea tot mai mult în cada cu băi termale. Şi culmea! Apele fierbinţi de la Aachen, în loc să-i facă rău, l-au vindecat în mod miraculos în mai puţin de două luni, încât Händel s-a întors la Londra voios şi cu zâmbetul pe buze. Cum a ajuns în camera lui, s-a apropiat cu drag de clavecin şi a constatat că mâna dreaptă, complet paralizată, îl asculta cu fidelitate, fiind la fel de flexibilă ca şi mai înainte. Pe capacul clavecinului se strânseseră mai multe pachete cu scrisori sosite în perioada lipsei lui de acasă. Alese plicul cel mai masiv expediat de libretistul său, Charles Jennens, autorul textelor Saul şi Israel în Egipt, deja îmbrăcate în urmă cu câţiva ani în hainele nobile ale muzicii sale mai de început. Charles îi expediase două noi librete de oratorii pe care le răsfoi nervos: Phoenix musicae şi încă un libret inspirat din Biblie.
       - Jennens văd că îşi bate joc de mine trimiţându-mi texte uşurele ca pentru compozitorii începători. Nervos, îi rupse scrisoarea în două, o aruncă pe podea şi se trânti în pat să adoarmă... Totuşi maestrul nu avea somn. Nu putea dormi deloc. Pentru că se întunecase, îşi aprinse lumânarea cea mare de pe masă şi începu să răsfoiască atent libretul următor. Îi citi titlul: Messiah. Citindu-l, faţa i se lumina din ce în ce mai mult de un zâmbet larg. Apoi îi parcurse toate paginile în mai puţin de două ore.
       - Dragă Jennens, binecuvântatule ! M-ai salvat! Da, m-ai salvat... Uite că Dumnezeu te-a inspirat să-mi trimiţi aşa pagini minunate, incomparabile cu ce mă obişnuiseşi tu înainte... Iartă-mă că m-am grăbit să-ţi rup scrisoarea. Măcar să fiu eu acum în stare să-ţi găsesc armoniile potrivite pentru versurile tale. Ascultaţi ce cuvinte mari: ”Behold, darkness shall cover the earth! But rejoice, God is the Light! He was despised... And they that see Him, laugh... He trusted in God, but Thou didst not leave His soul in hell... Lift up your heads! The Lord gave the words! Aleluia! Aleluia! Aleluia!” Aşa este, dragă Jennens... Ce mare adevăr îmi spui ! Ai dreptate. Dumnezeu să-ţi dea numai bucurii pentru ce libret mi-ai trimis. Aleluia!

Cristian Petru Bălan, din cărţile sale

Cristian Petru Bălan, din cărţile sale

       Cu ochii în lacrimi, Händel se aşeză lângă clavecin. Apăsă cu toate cele zece degete pe clape. Odaia se umplu de sunetele armonioase ale instrumentului. Geamurile şi pereţii vibrau cu intensitate. O ardoare fără seamăn îi cuprinse întreaga făptură. Puse repede mâna pe pană şi nu se putu opri până a doua zi dimineaţa. Aşa îl găsiră valetul şi Christof Schmidt, ajutorul său, care voiră să-l întrebe ceva, dar maestrul le-a făcut semn să iasă.
       Trei săptămâni la rând a muncit aşa, pe brânci. Numai Mozart îşi scria atât de repede operele sale, spre deosebire de Beethoven care compunea mai încet, mai laborios şi mai degajat, de-a lungul multor luni şi chiar ani, cu destule reveniri şi îndreptări. Händel însă intrase în febrele creaţiei care îi accelerau momentele de inspiraţie. Nimeni nu cuteza să-l deranjeze pe acest compozitor devenit dintr-o dată taciturn, incomunicabil, ursuz, poate chiar nervos, deşi nu acestea erau specificul caracterului său. Valetul îi aducea mâncarea care era lăsată pe clavecin şi, în timp ce cu mâna stângă ducea distrat bucăţile de pâine la gură, cu dreapta scria, scria de zor... Uneori maestrul se ridica în picioare, se întindea puțin, privea câteva clipe spre tavan, apoi închidea ochii şi bătea cu degetul măsurile muzicale. Se lăsa din nou posedat de torentele lăuntrice ce izbucneau din el tot mai năvalnice, tot mai sălbatice, dar nespus de armonioase. Uneori i se părea că un înger de lumină îi apucă mâinile ce alunecau pe clapele clavecinului şi că i le conduce mecanic ca într-o hipnoză bizară, prin automatisme de nestăvilit. Niciodată în viaţa lui nu trăise muzica cu atâta intensitate și entuziasm. La 14 septembrie 1741 opera era deja terminată. Era pe deplin satisfăcut, despovărat, fericit ! Lucrarea se încheia cu două silabe: Amin! A-min!... Două silabe sfinte, repetate într-o uluitoare scară de armonii vibrante ce se înălţau pline de lumină până la ceruri.

Cristian Petru Bălan, pictând tabloul JUNELE EMINESCU RELAXÂNDU-SE ȊN MIJLOCUL NATURII

Cristian Petru BĂLAN, pictând tabloul "JUNELE EMINESCU RELAXÂNDU-SE ȊN MIJLOCUL NATURII"

       - Am terminat-o, Doamne, şi Îţi mulţumesc... Ce bine ! Slăvit să fie Numele Tău ! Uite c-am terminat-o... Am terminat-o ! Nici nu-mi vine să cred! Aleluia! Aleluia ! repetă în șoaptă Händel cu privirile spre cer. Ochii îi erau plini de lacrimi de bucurie şi de recunoştinţă. Îi închise pentru câteva clipe și zâmbi. După aceea simţi deodată un fior cald și că forţele îl părăsesc; se sculă aproape anchilozat de pe taburet, se întinse puţin să-şi desmorţească degetele şi mâinile, apoi se prăbuşi moale pe pat unde căzu dintr-o dată într-un somn letargic, ca de moarte. Aşa dormi peste 20 de ore, totalmente frânt, epuizat, şi când deschise ochii, medicul, valetul şi Schmidt îl străjuiau speriaţi. Händel îi privi, mormăi ceva, apoi revenindu-şi bine din somnolenţă, izbucni în râs şi ţâşni cu zvelteţe tinerească în picioare cerând mâncare şi o halbă de bere. Mâncă şi bău cu disperare. Era mort de foame. Se sculă de la masă şi începu să cânte cu vocea lui melodioasă, de Stentor: Behold, I tell you a mystery... Behold my friends, behoold! Se apropie iarăşi de clavecin şi repetă aceste cuvinte acompaniate acum de muzică. Avea într-adevăr o voce frumoasă. Cei trei îl aplaudară veseli. Doctorul îi spuse năucit:
       - Ce-i cu dumneata? Ce elixir ai luat? Că, uite, văd că acuma plesneşti de sănătate... Iar ieri credeam că ţi-a venit din nou rău.
       - Nu-ți face griji. Acum mă simt excelent. Şi nu-ţi pot da alt răspuns, doctore, decât că Duhul Sfânt cred că a locuit în mine săptămânile astea. Și nu glumesc, crede-mă... El m-a vindecat şi tot El m-a inspirat... Înțelegi ?

Cristian Petru Bălan,  Statuii Libertăţii din oraşul prahovean Boldeşti-Scăeni

Prima copie din ţară a Statuii Libertăţii de la New York, operă a artistului, poet şi scriitor Cristian Petru Bălan, a fost dezvelită, sâmbătă, 7 iunie, 2014, în oraşul prahovean Boldeşti-Scăeni, situat la aproximativ 15 km de municipiul Ploieşti, monumentul fiind un simbol al prieteniei dintre România şi Statele Unite ale Americii, după cum informează placheta amplasată pe soclul monumentului.

       Câteva luni mai târziu, conducerea oraşului irlandez Dublin a insistat ca premiera oratoriului să aibă loc în catedrala din Dublin şi nu la Londra. Händel fu de acord. I s-a propus o mare sumă de bani pentru achiziţionarea operei, dar compozitorul a respins-o, spunând că le oferă lucrarea aceasta absolut gratis. Negociatorii au rămas surprinşi de răspunsul lui neaşteptat, căci Händel preciza: Nu, nu vreau să iau bani pentru această lucrare; nu voi lua niciodată. I-o datorez altcuiva. Întotdeauna ea trebuie să fie destinată bolnavilor şi deţinuţilor; căci eu însumi am fost bolnav şi prizonier ca într-o închisoare. Prin ea m-am însănătoşit, numai prin ea; iar prizonierul din mine a fost eliberat... Un răspuns mai creştinesc nici că se putea.
       La 7 aprilie 1742 repetiţia generală s-a prezentat numai în faţa câtorva rude ale coriştilor şi instrumentiştilor, selecţionate de conducerea catedralei din Fishamble Street din Dublin. În încăperea largă a bisericii nu erau mai mult de 25-30 de inşi. Dar cu toţii au rămas uimiţi de frumuseţea înfricoşătoare a acestei neobişnuite opere muzicale plină de armonii mărețe, copleșitoare, aproape metafizice, care uluiau prin forţa lor titanică, incendiară, exultantă, prin dinamismul lor molipsitor, de o extraordinară graţie şi grandoare, dar care, în acelaşi timp, revărsau peste ei o muzică înălțătoare, clară, expresivă, suplă. Oratoriul acesta, ca nici un altul anterior lui, se impunea printr-o arhitectură muzicală uniformă şi perfect echilibrată armonic, depăşind parcă cu mult frumuseţea celor 36 de concerte pentru orgă, orchestră şi alte instrumente soliste ale maestrului (cum ar fi Foc de artificii ori Muzica apelor, piese foarte, foarte iubite de public.)
       Şase zile mai târziu, în seara de 13 aprilie, a avut loc premiera. Și ce premeră ! Catedrala era acum arhiplină: 700 de oameni înghesuiţi ascultau vrăjiţi acordurile divine ce veneau parcă din cer, cântate de coruri îngereşti. Şaisprezece solişti bine aleşi, printre care celebra soprană Susanna Maria Cibber, acompaniaţi de cei 40 de instrumentişti, se produceau sus pe podiumul altarului catedralei. Pereţii şi ogivele marii basilici amplificau prin ecouri plăcute toate armoniile vocal-instrumentale care scăldau cu fiori fierbinţi auditoriul. Ca nici o altă creaţie anterioară, oratoriul acesta s-a impus, chiar de la primele acorduri, prin spontaneitatea compoziţiei, prin plasticitate şi dinamism, prin unicitatea stilului, prin accesibilitatea limbajului muzical cu totul fascinant.

Cristian Petru Bălan: Grupul statuar Veronica Micle - Mihai Eminescu din faţa Căminului cultural din Boldeşti Scăeni

Cristian Petru Bălan: Grupul statuar Veronica Micle - Mihai Eminescu din faţa Căminului cultural din Boldeşti Scăeni

       Cum era de așteptat, succesul l-a făcut cu rapiditate celebru - absolut celebru. Toate catedralele din Anglia voiau să prezinte cel puţin odată oratoriul Mesia. La fel majoritatea celor din vestul Europei. Între timp, Händel a îmbătrânit prematur. La 60 de ani arăta ca la 70, iar la 70 ca la 80... Muncise mult, extraordinar de mult şi se consumase în totalitate. Slăbise vizibil şi îi dispăruseră vigoarea şi agilitatea din tinereţe, dar nicidecum ambiţia de a mai crea ceva nou... Din nenorocire, în ciuda celor trei operaţii nereuşite la ochi, maestrul devenise totalmente orb, după cum un alt mare geniu al muzicii de atunci, Beethoven, devenise surd, chiar în culmea creaţiei sale. Dar şi orb, Händel dirija, cânta la orgă, scria, compunea (a compus oratoriul Jephta (1752), Triumful Timpului şi al Adevărului (1757), probabil bazate pe lucrări mai vechi, părăsite. Asta conta mai puţin.) Însă cel mai mult el îşi iubea oratoriul Mesia care, într-adevăr, era o capodoperă muzicală desăvârşită, neegalată de nici o altă lucrare similară până astăzi. Şi nici nu credem că vreun alt compozitor o va putea egala vreodată. La 6 aprilie 1759, Händel căzuse din nou grav bolnav. Acum avea 74 de ani şi ceru să fie de faţă la prezentarea oratoriului său pe podiumul de la Covent Garden din Londra. La spectacol venise să asiste şi întreaga curte regală. Uriaşul orb stătea în mijlocul prietenilor, în primul rând din faţă. Concertul a fost atât de frumos, atât de impresionant, încât toată lumea l-a aclamat în urale, cu lacrimi în ochi. Când marele cor a cântat fragmentul Aleluia, regele George I, însuşi, s-a sculat emoţionat în picioare, gest ce nu mai fusese făcut de nici un alt monarh până atunci, şi care bineînţeles că a fost urmat de toţi cei prezenţi. Întreaga asistenţă cânta acum odată cu corul într-o comuniune spirituală delirantă, repetând cu toții refrenul dumnezeiesc: Aleluia, Aleleluia, Aleluia!... Chiar și instrumentiștii interpretau cu lacrimi în ochi. Georg Friedric Händel, de asemenea, cânta împreună cu toţi ceilalţi. Atmosfera era paradisiacă. Așa ceva nu se mai întîmplase niciodată, nicăieri. Maestrul era convins că nu el era autorul măreţului oratoriu, ci Dumnezeu Însuşi l-a creat şi, într-un fel, Händel credem că avea dreptate.
       Când ultimele acorduri s-au stins, câteva clipe auditoriul a tăcut înmărmurit, apoi toţi cei de faţă au izbucnit dintr-o dată într-un delir nebun de aplauze și urale prelungi. Spectatorii l-au aclamat în picioare, minute în şir, pe acest creator de geniu care le mulţumea zâmbind cu lacrimi şiroind din ochii lipsiţi de lumină, căci de câţiva ani ochii lui albaştri nu se mai puteau bucura nici de seninul cerului, nici de frumuseţea florilor şi nici acum, de frumuseţea acestei premiere istorice extraordinare....
       Şapte zile mai târziu, în seara de 13 spre 14 aprilie 1759, forţele îl părăsiră cu totul şi inima lui înflăcărată a încetat brusc să-i mai bată. Cu multe zile înainte, maestrul spunea tuturor că va pleca să-i întâlnească pe eroii oratoriului său, în ceruri, întâlnire ce va fi în ziua de 13 aprilie, motivând că în aceeaşi zi avusese primul atac de apoplexie şi tot pe 13 aprilie avusese loc premiera oratoriului Mesia.
       Compozitorul a plecat totuşi mulţumit spre Câmpiile Elizeene, fără să greşească deloc cu pronosticul acestei întâlniri ce-l va înălţa definitiv spre nemurire şi spre glorie eternă. Cred că și acolo sus, în ceruri, atât mărețele orchestre, cât și corurile îngerești l-au primit tot cu copleșitoarele armonii ale nepieritoriului său oratoriu, Mesia.

*** *** ***

Prof. Constantin Enciu, în vârstă de 93 de ani, alături de elevul său, Cristian Petru Bălan, la o dubla lansare a cărtilor sale

Prof. Constantin Enciu, în vârstă de 93 de ani, alături de elevul său, Cristian Petru Bălan, la o dubla lansare a cărtilor sale :„Răzbunătorii„ (Editura Premier, Ploieşti – 2010) – un incendiar roman anticorupţie in România, respectiv eseul „Eminescu şi universul folcloric românesc” (Editura Premier, Ploieşti – 2011), sâmbătă – 28 mai 2011, ora 15.00, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Ploieşti


Despre Cristian Petru Bălan şi opera sa:

       Pe domnul Prof. Acad. Cristian Petru Balan, am îndrăznit să-l numesc „OMUL care uneşte Cerul cu Pământul,” aducând bucurii în sufletele semenilor săi, deoarece, cine l-a cunoscut vreodată sau a avut binecuvântarea să păşească pragul casei dânsului, va şti că am dreptate şi că nu este doar un nume pus la întâmplare.
       Mulți dintre noi îl vom recunoaște în lucrările literare de la SMR ( Societatea Misionară din România) cu sediul la Oradea, aducând un mare aport literaturii creştine, dar şi celei clasice. Mai mult, îi vom simți prezența prin corectările aduse Dicționarului Biblic, dicţionar de mare valoare literaturii creştine.
       Romanul creștin „ Dincolo de curcubeu ” pune în lumină viața unor personaje înainte și după ce s-au întâlnit cu Dumnezeu. Întâlnirea cu domnul prof. acad. Cristian Petru Balan a fost o reală binecuvântare pentru care vă mulțumesc din adâncul inimii mele.

Ligia-Gabriela JANIK  

       Numele Cristian Petru Bălan, l-am auzit pentru prima dată rostit de profesorul nostru de limba română, Constantin Enciu, când eram elev la "Şcoala Medie Mixtă Nr. 3", fostul "Liceu Pedagogic", din Ploieşti. Dorind să ne încurajeze, ne-a enumerat, vorbind cu admiraţie despre foştii săi elevi, care absolviseră cu câţiva ani în urmă liceul "Ion Luca Casragiale" din acelaşi oraş: scriitorii Bujor Nedelcovici, Alexandru Sincu, Mihai Negulescu, Cristian Petru Bălan, Corneliu Șerban şi pictorul Vladimir Zamfirescu.
       A specificat că prof. Cristian Petru Bălan predă şi la "Şcoala Nr. 3", renumită, fiind cea mai veche din oraş.
       La mijlocul anilor 1970, în "Casa de Cultură a Sindicatelor" l-am remarcat pe Prof. şi scriitorul Cristian Petru Bălan, în plină activitate. Corneliu Şerban, fostul său coleg, era redactor la ziarul local "Flamura Prahovei".
       Frecventam întâlnirile literare, care avea loc la "Casa de Cultură a Sindicatelor", sau la "Palatul Culturii", fost Palatul Justiţiei în vremurile bune. Lucram în domeniul înformaticii, purtam încă eticheta, "fiu de fost deţinut politic", motive pentru care stăteam retras. Practicam "literatura de sertar". Le admiram activitatea, dar slugărnicia faţă de conducerea comunistă, mă dezgusta, cu toate că înţelesesem că este un joc, de fapt singurul mod de a trăi în lumea creaţiei.
       Că pentru unii a fost totul o "regie" a dovedit-o faptul că au evadat din iadul comunist în ţările libere, unde şi-au început o nouă viaţă.
       Scriitorului, poetului şi artistului Cristian Petru Bălan, această conjuctură i-a dat şansa să-şi etaleze talentul, devenind o personalitate a culturii exilului românesc. Două din poziţiile sale, membru al Academiei Americano-Române de Științe și Arte, și corespondent din S.U.A. al posturilor de radio „Vocea Americii” și „Europa Liberă, dovedesc acest lucru.
       Nu şi-a uitat Ţara, vizitând-o şi chiar locuind vremelnic pe melagurile strămoşeşti. Pe merit este şi membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Alexandru TOMESCU  


Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate