DINU ADAMEŞTEANU

Arheolog

 
DINU ADAMEŞTEANU

       Dinu Adameşteanu s-a născut, la 25 martie 1913 în localitatea Toporu, în fostul județ Vlaşca, acum județul Giurgiu.
       Dinu era al şaselea băiat din cei zece copii născuţi în familia preotului paroh Ion Adameşteanu, descendent, în linie paternă, al unei tradiții de slujire a Bisericii.
       A învățat în satul natal, până la atingerea vârstei liceale, când a urmat cursurile Liceului „Ion Maiorescu“ din Giurgiu.
       Ca o dorință a tatălui de a continua tradiția preoțească a familiei, Dinu a fost trimis şi el la "Seminarul Central" din Bucureşti. S-a înscris chiar şi la "Facultatea de Teologie" a Universității, dar a abandonat-o, optând pentru Litere, după ce urmase, în paralel, cursurile ambelor facultăți, timp de doi ani.
       La îndemnurile fratelui mai mare, Corneliu, şi ale unuia dintre profesorii din Seminar, se înrolează în munca de arheolog.
       Student fiind, Dinu Adameşteanu a participat la săpăturile arheologice conduse de profesorul său, Scarlat Lambrino, şi de soția acestuia, Marcelle, la Histria şi la recunoaşterile de teren efectuate de ei în Dobrogea.
       Obţinând licenţa "Facultății de Litere" din Bucureşti (1938) candidează şi obține una dintre bursele de studiu la "Accademia din Romania" din Roma, unde pleacă în 1939.
       Ca bursier şi apoi ca bibliotecar al "Şcolii Române de la Roma" (1939-1947), se inserează în viața ştiințifică a capitalei italiene, obținând, la "Universitatea din Roma", o a doua licență, sub conducerea lui Gaetano de Sanctis (Izvoare geografice ale Daciei, 1945).
       Devine colaboratorul mai multor reviste italiene şi străine, prin intermediul cărora face cunoscute rezultatele cercetărilor arheologice celor mai recente din România, Bulgaria şi Ungaria.
       A decis să rămână în Italia, pierzând cetățenia română, la începutul anului 1948. Lipsit de mijloace de trai şi de un statut politic clar, ajunge în lagărul pentru refugiați de la Bagnoli, lângă Napoli.
       Ȋn 1949, se mută în Sicilia, unde participă, ca muncitor, la săpăturile de la Siracusa şi Lentini, sub conducerea lui L. Bernabò Brea şi G. Rizza, iar în 1951 este chemat de sopraintendentul antichităților din Sicilia de sud şi centrală, Pietro Griffo, să se alăture lui Piero Orlandini, în săpăturile de la Gela.
       Ȋn 1954, la vârsta de 41 de ani, obține cetățenia italiană, ceea ce îi permite să fie angajat ca inspector arheolog în structurile "Ministerului Instrucțiunii Publice" – respectiv, la "Sopraintendența din Agrigento".
       Este numit director al "Aerofototecii Naţionale," o structură nou creată pe lângă "Ministerul Instrucțiunii Publice," menită să asigure documentația aerofotografică şi cartografică (1958).
       A rămas la conducerea acestei instituții mai bine de un deceniu şi jumătate, până în 1964, când i s-a încredințat o altă misiune de fondator: conducerea "Sopraintedenței pentru Antichități a Basilicatei," nou înființată.
       Ȋn 1958 îl găsim din nou în Sicilia, la Piazza Armerina, dar şi în Israel, la Caesarea Maritima. În 1959-1960 conduce misiunea arheologică a "Institutului Italian pentru Orientul Mijlociu şi Îndepărtat", din Afganistan.
       Ȋntre 1964 şi 1977 este numit la conducerea "Sopraintedența pentru Antichități a Basilicatei."
       Pensionarea din administrație (pentru limită de vârstă, 1 aprilie 1978) nu a însemnat, însă, retragerea din activitatea legată de patrimoniu.
       Între 1971-1981 a fost director al "Institutului de Arheologie şi Istorie Antică," devenit apoi Departament al ştiințelor antichității, iar din 1981 a preluat Direcția Şcolii de specializare în arheologie clasică şi medievală, creată pe lângă "Facultatea de Litere la Universitatea din Lecce," pe care o conduce până la pensionarea din învățământ, la vârsta de 75 ani (1988).
       În intervalul care urmează pensionării (1988-2004), Dinu Adameşteanu s-a retras în casa sa de la Policoro, pe malul râului Agri, continuând să lucreze în biblioteca sa.
       S-a stins din viaţă în casa sa de la Policoro, la 21 ianuarie 2004, în vârstă de 91 de ani.

***

Dinu Adameşteanu la Roma în 1940

Dinu Adameşteanu la Roma în 1940 

 
CUM AM DEVENIT ARHEOLOG

       Cred că era prin 1923 sau 1924 când am văzut pentru prima dată un şantier de săpături. Un şantier cam mic după cum îmi dau seama acum, dar care a avut rostul lui în viaţa mea. Este vorba de şantierul de la Albele pe care lucrau Prof. Andrieşescu, tânărul - pe atunci - Dimitrie Berciu şi fratele meu mai mare Mircea.
       Acasă, la Toporu, sosise o telegramă pentru fratele Mircea. El se găsea la Albele, şi telegrama aşa cum era obiceiul tatii, trebuia să-i fie transmisă imediat. Era rândul meu acum să pot călării pe cel mai iute cal pe care-l aveam, Fulga. Totul a fost o cursă nebună, aşa de iute că atunci când am ajuns la Albele, Fulga era numai o spumă. Sfatul fratelui meu mai mare de a rămâne peste noapte lângă cei care dirijau săpăturile a însemnat un moment decisiv în viaţa mea.
       Ȋmi aduc aminte, ca ieri, de tot ce s-a petrecut. Ȋmi aduc aminte de totul pentru că tot ce am văzut în amurgul acela a însemnat un continuu coşmar în nopţile petrecute la Gela, la Butera sau Vassallaggi, în Sicilia, sau la Chazin, la Tepe-Sardar, în Afghanistan. Mereu acelaşi vis, acelaşi coşmar: o tranşee fără fund, în care Mircea mă conducea pe o scară făcută din ramuri noduroase, identice mâinilor pe care le descrie mai târziu Crevedia în acei "Bulgări de stele" când este vorba de tatăl lui. Deasupra tranşeei un morman de pământ în care piciorul intra până la genunchi. Era pământul scos din tranşee. Iar în fundul tranşeei, câteva pietre aşezate în cerc, aproape acoperite de cioburi. De la Mircea aflam o serie întreagă de numiri, de ani, de secole, de milenii care mă impresionau puternic: fratele mai mare aluneca peste veacuri aşa de liniştit că îmi facea impresia că mă găsesc pe ghiaţa lacului din Toporu, în întrecerea pe care o făceam mereu cu fratele Aurel şi nedespărţitul Lixandru Cazacu. El continua să-mi vorbească, iar eu nu făceam altceva decât să mă uit pe marginea nesfârşitei tranşee şi mai ales la scara aceea, lungă, lungă, fără sfârşit, nici în jos, nici în sus. "Dacă pământul s-ar închide aici peste noi în fundul iadului?" Acesta era gândul meu când fratele mă purta peste alunecuşul veacurilor. Ȋmi era o frică nemaipomenită, ceva care mă îngrozea ca scena aceea în care pândarul din Valea Calului era scos din puţul în care vreun duşman al lui îl asvârlise. Vreau să ies cât mai repede de acolo, din infernul acela, aşa cum vreau să mă trezesc, ori de câte ori visez această scenă, această primă întâlnire cu arheologia.

DINU ADAMEŞTEANU

Dinu Adameşteanu pe unul din şantierele arheologice

       Aceeaşi dorinţă de a ieşi din somn am avut-o şi la Gela în noaptea aceea grea din viaţa mea, când m-am trezit ud leoarcă, îmbrăcat ca pe şantierul de la Capo Soprano. Cu o zi mai înainte, după aproape o săptămână de încleştare cu nisipul care acoperea braţul septentrional al cetăţii timolentee, văzusem prima mea probă de calcul. De abia ieşisem din transeea de nisip, adâncă de vreo 7-8 metri, plin de satisfacţie când deodată ca-n amintirea de la Albele, s-a dezlănţuit soarta neagră: Frederico Casano şi Ferlenda, acei sprinteni lucrători sicilieni din echipa mea, dispăruseră ca în vis sub nisipul trădător. Tocmai aceste mâini vânjoase şi precise trebuiau să plătească încăpăţânarea mea, de a pune ochii şi pe braţul drept al fortificaţiei din Gela. Et longum Getico murmur in ore fuit. Mulţi povestesc şi acum prin Gela că n-am urlat: a fost ca şi cum aş fi înebunit, strigând şi asvârlindu-mă ca o morişcă, cu mâinile, să-i găsesc pe cei, care îmi erau aşa de dragi. Cu braţele, cu lopeţile, cu sapele, toţi, înebuniţi de groază şi de strigătele mele, s-au asvârlit peste nisipul trădător spre a reface tranşeea, spre a ne găsi tovarăşii de lucru. Primul pe care l-am găsit a fost Ferlenda, şi abia mai târiu l-am scos şi pe Federico. Braţele solide şi pricepute ale asistentului Bellavia îl readusese în viaţă pe Ferlenda, când lângă el l-am pus şi pe Federico. Aceleaşi mâini prieteneşti ale lui Bellavia au început acum să-l mişte şi pe Federico; peste un veac (erau numai câteva minute) şi acesta a început să scuipe, să tuşească şi să mişte. Plângeam cu toţii dar fără să vorbim, în timp ce Bellavia îmi repeta, ca-n vis, un leit-motiv pe care-l cunoşteam acum înfipt în mintea mea: "Don Bastiano, Don Bastiano, per la sabbia, profonda ci vuole lo scavo a campana e la sbattacchiatura forte di legno"

*** *** ***

DINU ADAMEŞTEANU - din cărţile sale

Dinu Adameşteanu din cărţile sale

DINU ADAMEŞTEANU - Conferinta Medaglia

Dinu Adameşteanu - Conferinţă Medaglia

DINU ADAMEŞTEANU - Locul de veci

Dinu Adameşteanu - Locul de veci

Muzeul Arheologic Național Dinu Adameşteanu al provinciei Basilicata în palatul Loffredo din Potenza, inaugurat la 20 mai 2005

Muzeul Arheologic Național "Dinu Adameşteanu" al provinciei Basilicata în palatul Loffredo din Potenza, inaugurat la 20 mai 2005


Despre Dinu ADAMEŞTEANU:

       Dinu Adameşteanu a decis să ră¬mână în Italia, pierzând cetățenia română, la începutul anului 1948, în urma închiderii Accademiei di Romania din Roma, din ordinul autorităților comuniste române. Avea 34 de ani.
       Lipsit de mijloace de trai şi de un statut politic clar, ajunge în lagărul pentru refugiați de la Bagnoli, lângă Napoli, şi cunoaşte nesiguranța şi duritatea acestei condiții; este, totuşi, perioada în care îi cunoaşte pe Attilio Stazio, Ettore Lepore şi Mario Napoli, de care îl va lega o îndelungată şi profundă prietenie.
       Grație prețuirii de care se bucura printre co¬legii italieni, în 1949, într-o stare de semiclandestinitate, ajunge în Sicilia, unde participă, ca muncitor, la săpăturile de la Siracusa şi Lentini, sub conducerea lui L. Bernabò Brea şi G. Rizza. La jumătatea anului 1951 este chemat de sopraintendentul antichităților din Sicilia de sud şi centrală, Pietro Griffo, să se alăture lui Piero Orlandini, în săpăturile de la Gela. Strânsa colaborare profesională dintre Adameşteanu şi Orlandini, începută la Gela, se transformă într-o prietenie pe viață, care va produce efecte dintre cele mai benefice şi în plan ştiințific.
       Ca urmare a recunoaşterii valorii activității ştiințifice desfăşurate în Italia, Dinu Adameşteanu primeşte, în 1954, la vârsta de 41 de ani, cetățenia italiană, ceea ce îi permite să fie angajat ca inspector arheolog în structurile Ministerului Instrucțiunii Publice – respectiv, la Sopraintendența din Agrigento (începând din 1955). Odată cu aceasta, continuarea unei cariere academice promițătoare, ce părea compromisă prin schimbarea de regim din ţară, devine posibilă în Italia şi se va verifica, pas cu pas, de-a lungul jumătății de veac care urmează.

Mihaela Manucu-ADAMEŞTEANU  

       Prin activitatea sa, în timpul războiului, biblioteca de specialitate a "Accademiei di Romania" a rămas deschisă cercetătorilor din Roma în timp ce bibliotecile prestigioaselor institute similare ale Germaniei, Marii Britanii, SUA, Belgiei şi Olandei fuseseră închise, unele dintre ele fiind chiar evacuate în Austria.
       În anii 1946-1947, Dinu Adameşteanu a făcut parte din organismul creat de Comandamentul Aliat care a avut drept scop recuperarea tezaurului livresc în sediile bibliotecilor de specialitate ale institutelor străine din Roma, care fuseseră evacuate.
       Rămas în Sicilia până către sfârşitul anilor ’50, Dinu Adameşteanu trasează şi pune în operă, împreună cu P. Orlandini, un program de cercetare axat pe problematica colonizarii greceşti în Occident şi relațiile acestor colonii cu lumea indigenă.
       Cele şase muzee naționale (Melfi, Venosa, Grumentum, Muro Lucano, Policoro, Metaponto) şi şase parcuri arheologice (Venosa, Grumentum, Serra di Vaglio, Rossano di Vaglio, Metaponto, Herakleia), proiectate şi realizate de Dinu Adameşteanu în Basilicata, au rămas ca o moştenire culturală, ca un loc de atracţie şi interes pentru această parte a Italiei.

Alexandru TOMESCU  


 
Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate