DORU NOVACOVICI

Scriitor, jurnalist, analist politic

 
DORU NOVACOVICI

       Doru Novacovici s-a născut la Bucuresti pe 20 noiembrie 1933. Tatăl, ofiter inginer în armata regală română, mama, profesoară.
De profesie este inginer, expert în construcţii, căsătorit, şi are două fete.
În anul 1959 a fost arestat şi condamnat la 10 ani muncă silnică, 7 ani degradare civică şi confiscarea averii, pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale.
În anul 1978 părăşeşte ţara, ajungând în Franţa unde primeşte statutul de refugiat politic. Ca urmare a manifestaţiei desfăşurată zilnic în perioada 1 Martie – 15 August 1979, de pe Esplanada Trocadero la Paris, a reuşit în anul următor să-şi întregească familia.
În Franţa şi-a profesat în continuare meseria de inginer, expert în construcţii.
A publicat numeroase articole în ziarele din Franţa din care amintim săptămânalul „Villages” din Val de Marne şi „La Presse Française”, demascând teroarea regimului dictatorial din România.
A organizat şi susţinut zeci de conferinţe, în diverse oraşe din Franţa, Elveţia, Belgia, privind oprimarea poporului român, demolarea bisericilor, distrugerea satelor.
Este unul din fondatorii şi apoi preşedinte de onoare al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi.
Opera: “Ȋn România după gratii”, prima sa carte, a apărut la Munchen, în 1982, la editura Ion Dumitru; reeditată în Franţa în 1985 şi în România în 1991 la Editura pentru Tineret din Buzău / “Adevăruri la sfârşit de mileniu”, apărută în 1999 în România, la Editura Adam / “Din România după gratii-spre libertate”, în 2001; “Contra tiraniei”, în 2002 / “L’Esplanade”, cartea editată mai întâi la Bucureşti şi apoi, în 2009, în franceză, la Paris.
S-a stins, din viaţă la Bucureşti, pe 10 octombrie 2011, în urma unui accident vascular cerebral.

 
”Ce figură de sfânt era acest preot!”

       În celulă era un tînăr brunet cu mustăcioară, pe care-l chema Costache. El spunea că e muncitor, dar că îi place matematica. M-am declarat gata să fac cu el matematică, dar nu aveam rechizitele necesare, hîrtie și creion, ce erau interzise cu desăvîrșire. Am utilizat un vechi cunoscut mijloc de a scrie în condițiile vitrege în care eram. Utilizam fundul castroanelor metalice, pe care dădeam cu săpun și apoi cu praf de var de pe perete. Utilizam un bețișor de lemn în loc de creion. Iată rechizitele pentru studiul matematicii, deci la treabă! Costache găsise două bețe de chibrit aruncate pe jos de gardieni, deci aveam două creioane! Iată-mă profesor de matematici la Jilava. [...]
       La 17 aprilie au fost Sfintele Paști. În celulă aveam doi preoți, pe părintele Vasilachi și pe călugărul-preot Dobzeu. Ne-am strîns în ajun în jurul lor și cu glasul în surdină am cîntat "Christos a înviat!". Părintele Vasilachi fusese vicar la patriarhie și secretar al Patriarhului Nicodim. Se ocupa de slujbele transmise pe vremuri la radio de Sf. Patriarhie. Era un om excepțional, de mare cultură, cum rar am întîlnit printre preoții ortodocși. Preotul Dobzeu era alt gen de om, mai simplu, dar cu multă dragoste pentru credința în Dumnezeu.
       Amîndoi aveau un glas virbrant și cald atunci cînd se rugau sau cîntau.
       Cu orice risc, i-am rugat să facă slujba de Sfintele Paști. Unii mai în vîrstă au obiectat, spunînd că nu-i bine să-i supărăm pe gardieni. Eu am spus că, dacă este să luăm bătaie sau să fim ținuți cu burta pe ciment, apoi acest lucru se poate petrece și dacă nu se face slujbă. Pînă la urmă au fost de acord să se facă slujbă, căci Dumnezeu ne va ajuta și nu ni se va întîmpla nimic. Slujba a avut loc în două etape, înainte și imediat după "număr", spre a deruta pe gardieni. Slujba ținută de părintele Vasilachi și călugărul Dobzeu a fost înălțătoare și cred că n-am s-o uit. Această slujbă s-a întipărit în sufletul meu pentru totdeauna. Totul s-a petrecut în liniște, toată lumea a fost mulțumită și la ora 22 cînd s-a dat stingerea, toți au adormit cu mîinile împreunate într-o rugăciune tăcută către Domnul Nostru Iisus, Mîntuitorul tuturor celor în suferință. Fie ca Învierea Ta, Doamne, să aducă și o Înviere a sufletelor noastre în libertate, într-un viitor apropiat. [...]
       Costache m-a întrebat dacă știu să joc șah și la răspunsul meu afirmativ a început să execute piese de șah din miez de pîine. A doua zi, i-am dat și eu miezul de la felia mea de pîine spre a termina șahul. Pe spatele unei mantale de culoare albastră, am desenat cu o bucată de tencuială tabla de șah. Am hotărît să jucăm la anumite ore, cînd făceam pauză la matematică.
       Două zile, totul s-a desfășurat normal, dar a treia zi s-a produs inevitabilul. Un gardian ce utiliza pîslarii pentru cizme, a reușit să ne surprindă jucînd șah. A deschis vizeta și a urlat: "Aduceți jocul!", dar n-a așteptat, ci a deschis ușa și s-a repezit înăuntru, a luat piesele, le-a aruncat pe jos și le-a sfărîmat cu cizma. Apoi, așa cum eram, spre șansa noastră cu zeghea pe noi, ne-a scos din celulă. Pe culoar a început să ne înjure și să dea în noi, împingîndu-ne spre capul culoarului. În fugă și spre a scăpa de lovituri, noi am intrat în camera gardienilor, unde am găsit un ofițer ce părea a fi de serviciu în acea zi pe celular. Sergentul major, a rămas surprins să vadă pe locotenent în biroul respectiv și nu ne-a mai lovit, explicînd acestuia că ne-a urmărit și a constatat că am jucat table pe turtoi și pîine. "Sînt niște capitaliști putrezi, ce joacă jocuri de noroc, tovarășe locotenent", a spus sergentul. I-am spus că nu-i adevărat, că am jucat șah și nu table, și asta pentru a ne amuza.
       Locotenentul a cerut să vadă șahul, iar noi i-am spus că locotenentul l-a sfărîmat în celulă cu cizma, căci era din pîine. Locotenentul a chibzuit ca pentru această abatere de la regulament să fim sancționați cu 5 zile de izolare. Iată-ne deci, la izolare! Celula era lungă de 10 metri și lată de 2 metri. Era complet goală, n-avea fereastră și pe jos se prelingea apa ce curgea pe peretele din fund.

Doru Novacovici - din cărţile sale

Doru Novacovici - din cărţile sale

       Era o celulă lugubră. Pentru a nu fi în întuneric, avea un bec slab deasupra ușii de la intrare. În celulă era frig și umezeală. Am circulat spre a ne încălzi. Seara, la ora 22, ni s-a dat o saltea și o pătură și ni s-a spus să ne culcăm. Salteaua era umedă, dar așa cum eram îmbrăcați, cu zeghea pe noi, ne-am instalat spate în spate, ne-am învelit cu pătura și ne-am culcat. La ora 5 dimineața, după ce s-a dat deșteptarea, ni s-a luat salteaua și pătura și ni s-a schimbat tineta cu una goală, dar care mirosea groaznic. După numărătoare, am primit o cană cu apă caldă și o felie de 100 grame de pîine. Apoi nimeni nu ne-a mai întrebat nimic. [...] Oricît de mare ne era foamea, ne-am dat seama că trebuie să facem mișcare, căci altfel amorțeam de frig. Ne-am instalat spate în spate într-un colț și am avut impresia că e mai bine. Părea să fie o soluție pentru moment. Tot era bine că suntem doi și putem sta în această poziție. A mai trecut o noapte și am dormit pe aceeași saltea umedă, înveliți în aceeași pătură. A doua zi am primit o sută de grame de pîine și în loc de apă caldă am primit rația de cafea!
       Ziua a trecut greu și foamea nu ne dădea pace. Am bătut în ușă și am cerut apă de băut. După vreo oră mi s-a adus o cană cu apă. După a treia zi n-am mai simțit foamea. Am căutat să urmez sfatul doctorului Răileanu de a bea apă, cît mai multă apă! Dar aici, la izolare, nici apa nu ni se dădea decît cu rația. Dacă beam două căni de apă, aveam impresia că nu-mi mai este foame! A treia noapte am avut șansa să ni se dea o a doua pătură, așa că ne-am învelit cu amîndouă, dar n-am renunțat la poziția spate în spate.
       A venit și ziua cînd aveam dreptul să mîncăm. Felurile de mîncare din acea zi ni s-au părut excelente. Arpacașul cu marmeladă părea o prăjitură, tot așa de gustoasă ca plăcinta cu mere, ce era prăjitura mea preferată. Au urmat două zile numai cu 100 de grame de pîine și apă caldă și iată că sîntem duși în celulă.
Colegii ne așteptau cu bunătăți. Părintele Vasilachi mi-a dat 300 de grame de pîine, adică rația lui pe trei zile, spunîndu-mi că s-a rugat pentru mine ca bunul Dumnezeu să-mi ajute să fiu sănătos și să rezist la această încercare. Ce figură de sfînt era acest preot! Ce impuls poate aduce într-o ființă umană minunate calități, pe care cu greu le poți descrie? Preotul Vasilachi avea un frate, tot preot, ce era închis ca și el de vreo 10 ani dar nu mai știa nimic de fratele lui de mai bine de 7 ani. El fusese prin mai multe închisori, iar acum era aici unde primise o nouă condamnare de 8 ani pentru niște lucrări religioase ce se descoperiseră ulterior în locuința lui. Presupunea că fratele lui fusese eliberat, căci îi expirase condamnarea de 8 ani ce o avusese. [...]
       Ne apropiam de Crăciun (n. n. acțiunea se petrece la închisoarea Gherla, la câțiva ani după oficierea slujbei de Sfintele Paști) și situația era mai calmă. Au fost aduse în camera noastră încă vreo 20 de persoane, ce avuseseră febră tifoidă înainte de închisoare. Fuseseră izolate deci cu noi. Printre acestea se afla colonelul Andreescu, un vechi ofițer de geniu. Din nou trebuia să stăm câte doi în pat. Deși eu eram tânăr, mă deplasam mai greu la paturile superioare și ocupam deci un pat la parter, cum îi spuneam noi. L-am primit cu mine în pat pe colonelul Andreescu. [...]
       Colonelul vorbea puțin și părea mereu obosit. Auzind că părintele Vasilache e cu noi în cameră, l-a chemat la patul lui. L-a întrebat dacă este frate cu un preot Vasilache pe care el l-a cunoscut. La răspunsul afirmativ al părintelui Vasilache, colonelul Andreescu cu lacrimi în ochi, ne-a povestit cum l-a cunoscut, cum l-a îngrijit și în ce condiții a murit, în urmă cu trei ani, fratele părintelui Vasilache. Șocul a fost extrem de puternic, căci părintele Vasilache îl credea pe fratele lui eliberat de trei ani. Colonelul a relatat că fratele părintelui Vasilache a murit cu trei săptămâni înainte de a-i expira pedeapsa. Ne-a spus că erau împreună în aceiași cameră la spital și ne-a descris toate suferințele îndurate de fratele părintelui Vasilache.
       O zi nimeni n-a mai vorbit în cameră.Toată lumea părea profund impresionată de relatările colonelului Andreescu, care ne-a dat multe detalii din operațiunea de asasinare a fratelui părintelui Vasilache.
       Ce dureros trebuie să fie să auzi că ți-ai pierdut fratele și să auzi toate detaliile ce au condus la moartea lui. O săptămână părintele Vasilache n-a vorbit cu nimeni si s-a rugat tot timpul.
       La Crăciun, părintele Vasilache a oficiat în surdină slujba. Noi eram bucuroși că-l avem în mijlocul nostru. În general preoții erau izolați în camere speciale, dar părintele Vasilache fiind bolnav de tifos exantematic stătea cu noi.

* * *

Conferinţa dezbatere LUPTA PENTRU LIBERTATE din St. Maur

Conferinţa dezbatere „LUPTA PENTRU LIBERTATE”, organizată de Asociaţia franceză „Villages dans la ville” din St. Maur – vineri 7 mai 1982.
C. Mitrowitch (Ucraina), J. Vladislav (Cehoslovacia), M. Ghenadieff (Bulgaria), J. L. Beaumont, primar de St. Maur, D. Novacovici (România), E. Sujanszky (Ungaria), D. Czarnik (Polonia)


Despre Doru Novacovici şi opera sa:

       Arestat la 30 septembrie 1959 împreună cu fratele său (Dan). Torturaţi în timpul anchetei la Securitatea Bucureşti (Uranus) de echipa maiorului Enoiu (Emil Cosma, Ion Sporea ş.a.). Novacovici Doru a fost condamnat la 10 ani temniţă grea, iar fratele său la 5 ani închisoare (preşedinte-maior magistrat Stoica Gheorghe), pentru uneltire contra ordinii sociale. Detenţia la penitenciarul Jilava, lagărele Luciu Giurgeni, Grădina, Stoeneşti şi penitenciarul Gherla. În 1979 a reuşit să ajungă la Paris unde a cerut azil politic. Fratele său a fugit în S.U.A. anul următor. Amândoi s-au străduit să dezvăluie Occidentului adevărata faţă a comunismului.

Procesul Comunismului
       Simbolul românilor liberi (n. n. Doru Novacovici) este legat de Buzău prin soţia sa Rodica, cea care l-a atras în multe activităţi la noi, printre care şi înfiinţarea bibliotecii franceze. Viaţa i-a conferit multe titluri: Inginer, Deţinut politic, Luptător anticomunist, Membru fondator al Uniunii Mondiale a Romanilor Liberi cu sediul la Paris, Dizident al regimului totalitar din România. Jurnalist, Analist politic, Organizator de proteste anticeauşiste, Preşedinte de onoare al UMRL. Scriitor. Şi lista ar putea continua.
Jurnalul de Buzău
       Doru Novacovici s-a născut la Bucuresti pe 20 noiembrie 1933 şi s-a stins, tot la Bucureşti, în 10 octombrie 2011. Simetria aceasta geografică nu poate fi întâmplătoare: Bucureşti – Bucureşti. Altfel spus, România – România. Pentru ca acest cunoscut militant pentru drepturile românilor a fost nevoit în 1978 să se exileze în Franţa şi să trăiască în exil până când evenimentele din 1989 i-au permis să pună din nou piciorul pe pământul natal. Şi să înceapă un nou capitol al vietii, definit printr-un alt titlu, acela de “român de pretutindeni”…
Lupta lui Doru Novacovici pentru libertate, pentru demnitate şi recunoaştere a valorilor naţionale este cunoscută. Cum sunt cunoscute celor interesaţi de istoria recentă a României suferinţele sale din puşcăriile comuniste, tenacitatea şi vigoarea protestelor sale în străinatate pentru ca lumea occidentală, orbită un timp de spoiala unei propagande deşanţate, să afle adevărul despre lipsurile şi înjosirile la care erau supuşi românii între propriile graniţe.
Monica ZVIRJINSKI

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate