DUMITRU CRISTIAN AMZĂR

Filosof, scriitor, publicist, traducător

 
DUMITRU CRISTIAN AMZĂR

       Dumitru Cristian Amzăr s-a născut la 21 octombrie 1906 în Cerşani, comuna Suseni, jud. Argeş.
       După terminarea liceului a urmat Faculatea de Filosofie din Bucureşti.
       A colaborat în ţară la publicaţiile „Gândirea”, „Convorbiri literare”, „Revista Fundaţiilor Regale”. A fondat, în 1935 împreună cu Ernest Bernea, I. I. Ionică şi I. Samarineanu revista „Rânduiala. Arhivă de gând şi faptă românească”.
       A ocupat poziţia de profesor la Facultatea de litere din Bucureşti. (1939)
       Din august 1937 a trăit mai mult la Berlin, unde l-a prins războiul în funcţia de ataşat cultural şi de presă al guvernului român. Rămâne în exil împreună cu soţia, cu care va avea doi copii.
       A funcţionat ca lector la catedra de Limbă şi Literatură Română a Universităţii din München şi ca profesor de filosofie la Wiesbaden.
       Publică în presa românească din exil, eseuri pe teme filosofice, politice, culturale. Înfiinţează în 1954 asociaţia „Frăţia Ortodoxă”, unde se popularizează lucrările creştine ale lui Nae Ionescu, Nichifor Crainic şi contribuţiile originale.
       În 1958 îşi ia doctoratul în filosofie la Universitatea Joh. Gutenberg din Mainz cu disertaţia: „Der Walachische Fremdenroman Johann Friedrich Mayers”.
       Înfiinţează în iunie 1978, alături de Horaţiu Comăniciu, Nicolae Penescu şi alţii „Consiliul Naţional Român”, organizaţie de luptă pentru eliberarea ţării de robia comunistă.
       După o suferinţa grea, se stinge din viaţă în ziua de 10 martie 1999, la fiul său Dinu din Sigmaringen, Germania.
       Opera în principal: „Naţionalismul tineretului”, Tipografia „Bucovina” I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1936 (ed. a II-a, 1936; ed. a III-a: 1937); „Naţionalismul partidelor”, Bucureşti, Tipografia „Bucovina” I. E. Torouţiu, (1937); „Der walachische Fremdenroman Johann Friedrich Mayers. Ein Beitrag zur Kenntnis des deutschen Rumaenienbildes im 18 Jhdt”, (Wiesbaden, 1961); „Gând, cuvânt şi faptă românească”, (ed. îngrijită de M. Diaconu, Bucureşti, Editura Eminescu, 2001); „Jurnal berlinez”, ed. îngrijită de D. Mezdrea şi D.D. Amzăr, Bucureşti, Editura România Press, 2005; „Rânduiala, legea lăsată lumii de Dumnezeu”, ed. îngrijită de Dora Mezdrea şi Dinu D. Amzăr, Bucureşti, Editura România Press, (2006); „Din istoria relaţiilor româno-germane" Editura: Mica Valahie (2008).

Despre păstrarea limbii române şi naţionalităţii materne

       Unul din rosturile românismului în refugiu este păstrarea limbii şi naţionalităţii materne, dar cum să împăcăm acest imperativ naţional cu necesitatea brutală cu care soarta de refugiaţi ne constrânge să ne adaptăm mediului străin pentru a putea supravieţui?
       Limba adoptivă e - o ştim cu toţii - o necesitate vitală: de limba mediului în care trăim avem nevoie în viaţa de toate zilele, în profesiunea ce ne-am ales sau pentru a putea exercita "jobul" acceptat de voie - de nevoie, în contactul cu autorităţile şi cu prietenii ce i-am câştigat în decursul timpului. Limba adoptivă e vehiculul care ne ajută să biruim dificultăţile vieţii materiale pentru asigurarea existenţei.
       Dar în refugiu fiecare din noi şi-a dat repede seama de un lucru - de fapt de la sine înţeles - anume că omul nu e făcut numai din materie, aceeaşi pe toată scara umană, dacă nu chiar şi pe cea animală, ci şi dintr-un anume altceva, pe care noi românii îl numim suflet şi care, deşi altoit pe materie - pe un anumit fel de materie, unică în felul ei în tot cuprinsul universului cunoscut - reprezintă mult mai mult decât tot restul fiinţei omeneşti. Ei bine, acest altceva, care, în materie ancorat fiind, depăşeşte materia şi se exteriorizează major, prin cuvânt reprezintă tocmai ceea ce face ca fiecare din noi să fie nu numai el însuşi, un ce de sine stătător, o persoană şi chiar o personalitate, dar şi ca toţi împreună să ne simţim mădularele unei comunităţi de gând şi faptă, care ne uneşte, dacă nu totdeauna şi automat, în orice caz în situaţiile critice - situaţii de răspântie - când urmează să ne decidem pentru o direcţie sau alta, eventual pentru opusul ei, fie că e vorba de un opus contrar sau chiar de unul contradictoriu, cu un cuvânt: când e cazul să luăm o hotărîre în deplină libertate! Dintr-o asemenea situaţie a rezultat însuşi refugiul nostru pentru fiecare din noi, refugiu care şi el, întocmai ca "naţiunea” lui Ernest Renan, înseamnă un "plebiscit de fiecare zi"!
       Vehiculul acestei decizii - al oricărei decizii - este cuvântul însufleţit de gând: ceea ce vechii greci numeau logos, cuvântul material, căruia gândul imaterial îi dă viaţă şi putere de a pune în mişcare nu numai fiinţa proprie, dar şi mase întregi de fiinţe asemănătoare. Cuvântul este suflul gândului, dar gândul este sufletul cuvântului! Cuvântul lipsit de gând n-are nicio greutate, nici o valoare: e un simplu flatus vocis, sau cum spunem noi românii: "vorbă goală"! Mi-aduc aminte că o femeie între 50 şi 60 de ani din Drăguş - Făgăraş, cu care noi "monografiştii'' profesorului Gusti de la „cadrul psihologic” şi „manifestările spirituale" vorbeam între altele şi despre suflet, întrebată fiind de unul din noi: "Dar oare sufletul ce să fie şi unde-i locul lui în noi?, a dat un răspuns pe cât de concis pe atât de precis: "Păi, ce să fie, nu vedeţi ca la gură cu el vorbim? "Eu văd în acest răspuns, ca şi în logos-ul grecesc, care şi el tot din înţelepciunea poporului a rezultat, unitatea vitală dintre trup şi suflet, care constituie temeiul psihologiei ca ştiinţă. Gândul şi expresia lui, cuvântul, sunt două realităţi deosebite. Primul este elementul general uman, care poate fi exprimat, mai mult sau mai puţin exact, in orice limbă, dar cuvântul ca expresie a gândului aparţine comunităţii de "gând şi faptă", comunităţii naţionale, naţionalităţii materne.
       Procesul înţelegerii dintre oameni este vehiculat de cuvânt în înţelesul de logos, şi acest proces decurge în modul cel mai firesc cu ajutorul limbii materne. Se ştie însă că limba maternă nu se transmite ereditar "din mamă în fiu" sau din „mamă în fiică” căci în acest caz învăţarea unei limbi străine ar fi fost un lucru imposibil; nu există deci o genă a limbii, cum există spre ex. pentru mers, culoarea ochilor, a părului, etc., ci limba maternă provine de la mediul social şi naţional în care se formează copilul în primii ani după naştere.
       Pericolul izolării de naţionalitatea maternă este în refugiu - o ştim cu toţii - extrem de mare. O familie izolată, chiar dacă este omogenă ca naţionalitate, riscă să-si piardă cu timpul limba maternă, limba copilăriei, a părinţilor, limba cu care a plecat de-acasă, limba neamului. Cum putem scăpa de acest pericol? Dat fiind că refugiul înseamnă în mod inevitabil bilingvism, şi aceasta în cel mai bun caz, anume atunci când părinţii reuşesc să transmită copiilor şi limba lor maternă, adică în cazul nostru româna, singura soluţie este formarea de comunităţi naţionale şi religioase, pentru că afară de limba maternă, religia, credinţa comună, este cea mai puternică forţă de integrare socială şi naţională. Cel mai cunoscut exemplu din istorie este cazul refugiaţilor şi deportaţilor evrei care au supravieţuit sute şi mii de ani până în ziua de azi şi nu vor pieri nici în viitor, datorită nu atât limbii pe care şi-au pierdut-o definitiv cu timpul, ci religiei, puterii de integrare şi conservare, a credinţei comune. În Egipt, în robia babilonică şi în diaspora medievală şi contemporană, în lunga lor peregrinare prin lume - de-aci legenda lui Ahasver, a "jidovului rătăcitor" - evreii şi-au pierdut limba, trebuind să înveţe vrând-nevrând, din motive practice, limba poporului-gazdă şi să-şi creeze una nouă pe baza unui dialect al germanei medievale - idişul - dar numai rareori şi-au pierdut individual - niciodată în masă - religia, credinţa comună!

Dumitru Cristian Amzar:  Din istoria relaţiilor româno-germane; Jurnal berlinez

Dumitru Cristian Amzăr: "Din istoria relaţiilor româno-germane" / „Jurnal berlinez”

       Pentru familiile izolate, dar omogene ca naţionalitate şi confesiune, situaţia este deci mai puţin gravă. Lor li se recomandă să continue a vorbi în familie româneşte, pentru ca, de mici copiii să poată deprinde limba maternă. Limba mediului social, care pentru ei poate deveni uşor limba maternă, copiii o învaţă repede şi din capul locului corect din contactul cu ceilalţi copii aparţinând naţionalităţii dominante. De la părinţi ei vor deprinde o pronunţie defectoasă, care nu face decât să-i pună într-o poziţie inferioară faţă de camarazii de joacă şi mai târziu faţă de colegul de clasă.
       Mult mai dificilă e situaţia familiilor în cazul căsătoriilor mixte, fie naţional, fie confesional sau din ambele puncte de vedere. În cazul acesta depinde foarte mult de energia părţii române de a creea condiţiile favorabile păstrării limbii şi naţionalitaţii proprii. Aceste condiţii nu le poate oferi decât contactul cu alte familii de români din localitatea respectivă prin participarea regulată la manifestaţiile comunităţii, dacă există o comunitate românească activă; dacă nu, atunci românul trebuie să treacă la acţiune în această direcţie. Nu e posibilă realizarea comunităţii româneşti în localitatea respectivă - indiferent din ce motive - atunci nu rămâne decât mutarea într-o localitate care dispune de o asemenea comunitate, sau în care înfiinţarea ei e posibilă.
       Bilingvismul e soarta refugiatului oriunde s-ar găsi el în afara neamului de origine; a poseda două limbi materne reprezintă şi în împrejurări normale, adică în ţara proprie, un mare avantaj. Deci nu a doua limbă maternă e problema care ne preocupă pe noi în refugiu, ci prima, adică româna; de ea trebuie să ne îngrijim, ca să nu lipsească din formaţia spirituală a copiilor noştri.
       Închei aceste scurte şi simple consideraţii despre păstrarea limbii şi naţionalităţii materne în refugiu cu dorinţa şi urarea fierbinte ca din mijlocul nostru să se ivească cât mai mulţi apostoli ai românismului, căci pentru noi acesta înseamnă în primul rând tocmai conservarea celor doi factori esenţiali ai lui, în care trebuie să vedem condiţia sine qua non a tuturor celorlalte rosturi ce ne revin în lumea liberă.

***


Despre Dumitru Cristian Amzăr:

       Dându-şi seama de consecinţele dezastruoase pentru România, ale trădării de la Yalta, iar datoria de bun român impunându-i lupta împotriva comunismului şi eliberării ţării, decide să nu se mai întoarcă în ţară, ci să ia drumul greu al exilului. Lupta aceasta nu putea fi purtată cu sorţi de succes în ţară ci numai în străinătate...
       De la infiinţarea acestei organizaţii (n.n. „Consiliul Naţional Român”), de luptă pentru eliberarea ţării, până la Revoluţie a fost tot timpul printre primii, prin scris şi prin diverse alte acţiuni, spre a face cumoscut lumii, adevărul despre România, poporul român şi soarta sa crudă.

Paul MORCOV
       Publicistica lui D. C. Amzăr se caracterizează prin spirit critic, analiză profundă, imparţialitate, viziune largă, care duc la concluzii clare şi edificatoare.
       Uneori previziunile lui au şansă de împlinire, dar nu în totalitate şi nici în timpul prescris, fiind afectate de mutaţiile social istorice ale momentului. Iată ce scria el în septembrie 1940, cu referire la viitorul ţării: „credinţa mea este că locul nostru nu poate fi decât alături de foştii aliaţi. În cele din urmă, Anglia tot va câstiga razboiul şi, dacă noi vom şti să intrăm la timp în acţiune, vom recuceri Ardealul, Basarabia, Bucovina şi, mai mult decât atâta, românii de peste Nistru vor reveni patriei-mume, după descompunerea Rusiei în state naţionale, care mai curând sau mai târziu tot se va realiza. Faza actuală, a republicilor sovietice autonome, este cea mai bună pregătire a terenului pentru ziua despărţirii în state naţionale.”(Jurnal berlinez)
       D. C. Amzăr si-a desfăşurat activitatea sub puterea imperativelor morale, naţionale şi creştine, crezând nestrămutat în biruinţa finală.
Alexandru TOMESCU

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate