* * *

DUMITRU PAULESCU
Poet, profesor, scriitor

 
 
DUMITRU PAULESCU

       Dumitru Paulescu s-a născut pe 13 februarie 1907 în Voloca pe Derelui, raionul Adâncata (în prezent raionul Hliboca), regiunea Cernăuți, într-o familie de ţărani, de la coarnele plugului, Ion şi Fruzina.
       Părinţii au fost dornici ca fiii lor să urmeze studii superioare.
       Dumitru a absolvit Facultatea de Drept din Cernăuţi şi a profesat avocatura la Vatra Dornei, une s-a şi căsătorit cu Steluţa.
       S-a refugiat în Germania, pe la sfârşirul războiului, acasă rămânând soţia însărcinată cu a doua fată.
       A cunoscut viaţa din lagărele de la Rostock, Dachau şi Buchenwald. După terminarea războiului îşi găseşte adăpost temporar în Franţa, iar la începutul anilor ’50 se stabileşte în Brazilia, locuind în Rio de Janeiro.
       Pentru a-şi aduce soţia şi fiicele în Brazilia, a fost nevoit, cu câţiva ingineri şi constructori, să muncească pe şantierul construcţiei viitoarei capitale braziliene, astfel apropiindu-se de preşedintele de atunci al Braziliei, prin intervenţia căruia a reuşit, după 20 de ani de despărţire, în septembrie 1964 să-şi scoată familia din Ţară, să-şi revadă soţia şi fiicele.
       Fiica Lucia, care, a lucrat o perioadă de timp asistentă medicală în secţia de radiologie a spitalului central din capitala Braziliei, având studii speciale, obţinute încă în România, renunţând apoi la serviciu şi înscriindu-se la Facultatea de Biologie, după care a absolvit şi Facultatea de Medicină, activând ca medic. Ginerele său Ovidiu Roşiu, soţul Luciei a lucrat în cadrul Universităţii din Brasilia. Mezina Doina şi-a continuat studiile universitare, studiind filologia, limbile franceză şi portugheză, iar apoi s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe Economice.
        Dumitru Paulescu, a lucrat ca profesor la Universitatea din Brazilia. A înfiinţat şi editat revista „Cetatea Luminii”, apărută în două serii – 1954-1957, 1981 şi în continuare, desfăşoară o activitate prodigioasă în comunitatea românească din Brazilia – a fondat prestigioasa instituţie de cultură Biblioteca „Satul”, inaugurată la 10 decembrie 1952, în oraşul Sao Paulo, în prezent cu sediul în capitala ţării, Brasilia, a colaborat şi s-a publicat în paginile multor ziare şi reviste, apărute în exil, precum "Dacia", "Căminul", "Înşiră-te mărgăritare", "Libertatea", "Carpaţii" etc., fiind permanent în centrul tuturor iniţiativelor de luptă antisovietică în cercurile româneşti din Brazilia.

***

Necrolog - STELUŢA PAULESCU

Necrologul Steluţei Paulescu apărut în Revista "Solia", decembrie 1988

 
Scumpul meu Frate Gheorghe,

       Îţi scriu din nou. Nu las să treacă prea mult timp. Lăsând să treacă zilele, vrând-nevrând se aşterne tăcerea peste noi şi se întrerupe legătura scumpă ce ne ţine uniţi. Scrisorile sunt ca nişte antene ale sufletului nostru, care zboară peste ţări şi mări şi duc cuvântul şi dorul nostru de la unii la alţii. În ele ne mărturisim anii negri, durerile şi singurătatea, despărţirea de satul şi casa părintească, de săteni, rude, prieteni cu care am copilărit, am umblat la şcoală, am lucrat cu drag ogorul şi grădinile noastre roditoare şi frumoase ca nişte colţuri de rai.
       Mi-au rămas întipărite în suflet zilele de vară, de pe când eram copii, când sătenii noştri harnici ieşeau în câmp la lucru, la prăşit, la cosit sau la făcut fânul, îmbrăcaţi în straiele noastre strămoşeşti, albe de sclipeau la soare, muncind cu drag, făcând glume şi cântând de răsunau văile.
       Când veneau sărbătorile, de Paşti sau de Crăciun, horele din duminică şi sărbători, hramurile şi nunţile, clăcile şi şezătorile, voia bună şi mulţumirea se putea citi pe faţa fiecărui volocean, de la cei mai mici, până la cei mai în vârstă.
       Eu n-am avut norocul să trăiesc în satul nostru bătrân şi iubit, ci nenorocul m-a prigonit de mic copil şi numai de dor am dat pe-acasă. Şi-atunci veneam într-un suflet să vă văd pe fiecare, pe mama, pe tata, pe fraţi şi pe surori, şi mă întorceam în grabă la Cernăuţi, la Internat şi la liceu.
       Liţa Paulina şi Saveta când mă prindeau la ele, îmbrăcat în hainele noastre naţionale, nu ştiau ce să facă de bucurie şi într-o clipă aşterneau masa şi apăreau ca prin farmec bucatele gustoase – scrobul, sarmalele şi colțunașii. Cine poate să uite dragostea cu care ne primea mama şi tata pe fiecare când veneam acasă?
       Dar iată că acele clipe au apus şi nu se mai întorc, iar în inimă le simţim lipsa şi în locul lor s-au aşternut anii semănaţi printre străini, acoperiţi de restrişti, de aleanuri, doar speranţa care se mai ţine în noi şi credinţa în Cel de Sus.

DUMITRU PAULESCU (in dreapta), cu mama sa şi cu fratele Gheorghe

DUMITRU PAULESCU (în dreapta), cu mama sa şi cu fratele Gheorghe

       Măi Ghiţă drag al lui Bădiţa şi toţi cei scumpi din jurul tău, citind rândurile ce mi-ai trimis, mi-am dat seama că n-o duci prea bine cu sănătatea şi nici cumnata. Bine, sănătoşi tun, nu suntem nici noi, pribegii, că ne-o ros sănătatea străinătăţile amare, dar când ne doare ceva, nu ne lăsăm şi nu amânăm îngrijirea, ci ne căutăm şi ne lecuim.
       Nu trebuie să uităm că singurul bun ce ne-a mai rămas este sănătatea. Fără ea, tot ce se află în jurul nostru, toate bunurile, n-au nici o valoare. Deci, te rog, îngrijeşte-ţi neîntrerupt sănătatea ta şi a celor din jurul tău. Te-am rugat în scrisoare, să-mi trimiţi o reţetă de la medic, să ştiu de ce boală suferi, ca să-ţi pot trimite, cum voi putea, medicamentele necesare, ca să te faci bine.
       Scumpii mei şi scumpii noştri, acum vă anunţ cu drag că astăzi, data de mai sus, când m-am născut – 13 februarie 1907, am împlinit 77 de ani, deci şaptezeci şi şapte de primăveri, care aproape toate au fost nu înflorite şi cu soare cald, ci reci şi pustii ca nişte toamne.
       Tot astăzi, am sărbătorit 50 de ani de când ne-am căsătorit în munţii Dornei, la 1 ianuarie 1934. Ne-am rugat lui Dumnezeu să se îndure de noi toţi şi să ne ajute să ne mai vedem în această viaţă şi să ne întoarcem în satul nostru drag. Îmi spunea cumnatul, că şi corul de la noi împlineşte 50 de ani şi te rog pe tine, care cânţi frumos, să le spui că nu i-am uitat şi le trimit cu drag sincere felicitări şi la mulţi ani.
       Cu aceste gânduri frăţeşti îl salut pe Mihăiţă şi vă îmbrăţişăm pe toţi cu drag şi dor.

* * *

 

POEZII

NEAMULUI MEU DRAG

Mãi neamule drag şi frate,
Mãi haiduc şi Fãt Frumos,
Spune-mi toatã suferinţa
Ce te-a ros pânã la os.
Cum te-au aruncat în fiare
Şi te-au pironit pe Cruce,
Toate hoardele barbare,
Toate stepele calmuce.

Ţi-au ucis pãrinţii, fraţii,
Jefuindu-ţi Ţara toatã
Şi ţi-au sãrãcit Carpaţii
De codrii de altãdatã.
Jug şi temniţi ţi-au jurat
Şi te-au prigonit cu anii,
Neam creştin martirizat.

Iar când te-au legat pãgânii
Şi ţi-au pregătit mormântul,
Trãdãtorii şi cu spânii
ţi-au vândut pe-ascuns pãmântul.

Dar fii tare, ziua'n care
Rarãu, te vei înãlţa,
Nu-i departe şi-ţi v'aduce
Toatã Libertatea ta.

RĂVAŞ DIN PRIBEGIE

Îţi trimit, măi Ghiţă, frate,
Acest răvaş de departe,
Ca să ştii că mai trăiesc
Şi pe-aici mă chinuiesc.
Departe de voi şi ţară,
Prin străini pâinea-i amară.
Tot ce-ncerc şi tot ce fac,
Nimic nu mi-i pe plac.
Port în suflet greu alean
Şi mă usuc an cu an.
An cu an şi zi cu zi,
Tot aşa pân-ce-oi muri.
Mă tot rog în gândul meu,
Doar s-a-ndura Dumnezeu
De neamul nostru creştin,
Ce se stinge-n jug şi chin.
Cine-şi pierde Ţara lui
E copil al nimănui,
Rătăcind din loc în loc,
Suflet fără de noroc.
Unde-s mândrii noştri munţi,
Sate cu bătrâni cărunţi,
Izvoare ce spun poveşti,
Plaiuri scumpe româneşti,
Dumbrăvi cu stejari bătrâni,
Hore mândre de români.
Acea lume de ţărani
Ce-s stăpâni de mii de ani,
Peste glia cea străbună –
Cer de stele, soare, lună.

Când trăia mama şi tata
Şi ne strângeam toată gloata,
La un Paşti sau la Crăciun,
Cu colindul de Ajun,
Eram toţi veseli, vioi,
Cu toţi fraţii lângă noi.
Bucuria noastră mare,
Strălucea ca sfântul soare.
Însuşi Bunul Dumnezeu,
Parcă trăia-n satul meu.
Grădinile roditoare,
Înfloreau scăldate-n soare,
Grijite cu drag şi zor
De creştinescul popor.

De pe drumurile străine
Ce să vă trimit, frăţine?
Bani şi-averi n-am adunat,
Doar ceva de îmbrăcat.

 
Nu mi-am ridicat palate
În neagră străinătate.
Nici viaţă n-am avut,
Chinul vostru m-a durut.

Aşa mi-a fost datul sorţii,
Să nu-i văd în ceasul morţii,
Nici pe mama, nici pe tata,
Nici pe fraţi, nici pe surori,
Cum să mai fi strâns comori,
Pe pământuri roşi, pustii,
Unde nu cresc bucurii?

Pe meleagurile străine,
Nu găseşti umbră la nime,
Numai pietre, numai spini,
Să tot plângi, să tot suspini.
N-ai nici fraţi, n-ai nici surori,
Codrii verzi, grădini de flori.

Unde-i, măi frate Mihai,
Ţara noastră ca un rai,
Lanuri bogate, livezi,
Primăveri şi râuri verzi?
Frunza toamnei cu rugina,
Mănăstiri cu Bucovina,
Ierni grele şi nămeţi
Cern fulgi albi pentru poeţi.

Dormeau văile-n zăpadă
Şi creştea iarba-n livadă,
Bârsanele la izvor
Fluierul ciobanilor.

Mă rog, Doamne, şi mă-nchin
Sub streaşină de Cosmin,
Să mă-ntorc din pribegii
Pe cărări de veşnicii,
În pacea satului meu,
Aproape de Dumnezeu.

ZIDUL DE FIER

Dar'ar Dumnezeu din Cer,
Sa cadă zidul de fier.
Sa ne'ntoarcă iar cocorii,
Când zoresc din ziua zorii.
Aducând din pribegii,
Lumină şi bucurii.
Libertate pentru ţară,
Toţi duşmanii ei să piară.
Să vie în marş cântând,
Cerurile răsunând.
Să-i primească codrii verzi
Şi stejarii din livezi,
Florile de pe câmpii,
Trilurile de ciocârlii.
Grădini şi lanuri de grâu,
Robiei să-i pună frâu.
Să răscoale gloata toată,
Azi gemând încătuşată.
Iar tovarăşii netoţi,
Să fugă ca niste hoţi.
Politrucii, securiştii,
Ceauşii şi reseriştii.
Toţi vătafii şi toţi spânii,
Cari-au prigonit românii.
Toţi rusnacii şi hahamii,
Ca ne-au jefuit tăranii.
Să putrezească de vii,
Toţi câţi ne-au ucis copii.
Cei ce ne-au sluţit cuvantul,
Săpându-i ţării mormântul,
Prefăcând scumpele sate,
Ȋn kolhozuri blestemate,
Să umble pe sub pământ,
Fără glas, fără cuvânt,
Pentru chinul ţării mele,
Arsă de dor şi de jele.

 

* * *

Dumitru Paulescu, poezii publicare în ziarul

Dumitru Paulescu, poezii publicare în ziarul "Cuvântul românesc" din Hamilton şi în antologia "Pământuri româneşti" de Nicolae Lupan

* * *

Dumitru Paulescu, poezie publicată în ziarul

Dumitru Paulescu, poezie publicată în ziarul "AMERICA" Anul 64, Sunday, December 27 1970

* * *

Biblioteca 'Satul' din Brasilia, cu întemeietorul ei, prof. Dumitru Paulescu

Biblioteca "Satul" din Brasilia, cu întemeietorul ei, prof. Dumitru Paulescu


Despre Dumitru Paulescu:

        „Deşi nu cunoaştem împrejurările în care unchiul Dumitru Paulescu a ajuns şi s-a stabilit cu traiul în această ţară îndepărtată, nici ce munci a îndeplinit pe şantierele de construcţii ale noii capitale Brasilia, neavând altă profesie decât cea de avocat, familia n-a avut nici o veste de la el timp de peste 10 ani. După amar de ani petrecuţi prin străini, la începutul anilor’ 50 i-a scris prima scrisoare soţiei la Vatra Dornei. Anume ea i-a adus tatei bucuria că fratele lui Dumitru e în viaţă. "
       De altfel, nici în scrisorile ce au urmat, pe care Dumitru le-a adresat familiei sale, fraţilor, nicicând n-a amintit cum a ajuns acolo, probabil, dorind să uite, ca de un vis urât, calvarul prin care a trecut, îşi deapănă firul tristelor amintiri ale tatălui Gheorghe Paulescu, fiica Felicia Melniciuc din satul Voloca.

Felicia NICHITA-TOMA  

       Dumitru Paulescu a fost fondatorul bibliotecii SATUL din Brasilia, capitala pentru care pusese şi el umărul să o ridice. A decedat la o vârstă înaintată in Brasilia. Biblioteca SATUL ar fi vrut să o ducă în ţară, dar a decedat înainte de a-şi împlini visul. Fetele şi soţii lor locuiesc înca în apropierea capitalei Brasilia.
       Prof. Paulescu a fost un mare luptător. A tinut multe conferinţe fiind profesor universitar la Sao Paulo, Rio şi Brasilia. A devenit destul de cunoscut, prin intransigenta lui, drept un anticomunist veritabil.

Dan BOGHIU  

       Ȋn cadrul Universităţii "Universidade de Brasilia", Prof. Dumitru Paulescu a organizat un lectorat unde să se studieze limba română, având în vedere înrudirea ei cu limba portugheză.
       Lectoratul a fost dotat de către prof. Paulescu cu o bogată colecţie de obiecte de artă şi cărţi. La apelul făcut, au contribuit la înzestrarea bibliotecii, prof. Mircea Eliade din Chicago, prof. Victor Buescu din Lisabona şi Episcopia Ortodoxă Română din America.
       A sprijinit Serviciile religioase care la început erau ţinute, în case particulare iar mai târziu sirienii, care erau tot ortodocşi şi aveau o mare colonie, au pus la dispozitie capela Santa Olga.

Alexandru TOMESCU  

 
Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate