EMIL CIORAN

Filozof, scriitor, eseist

 
EMIL CIORAN

       Emil Cioran s-a nćscut la 8 Aprilie 1911 īn comuna Rćsinari de lāngć Sibiu, unde tatal sau era preot. Clasele primare le face īn comuna natalć, dupć care in 1924 merge la Sibiu unde urmeazć liceul "Gh. Lazćr". Studii universitare īn cadrul Facultćtii de Litere si Filozofie din Bucuresti (1928- 1932) pe care o absolvć cu o tezć de licentć, despre Henry Bergson.
       In 1934, primeste premiul Comitetului pentru premierea scriitorilor tineri needitati, cu cartea sa de debut, “Pe culmile disperarii”.
       Studieaza la Berlin timp de doi ani (1933-1935), ca bursier al Fundatiei Humboldt. Intors in tara functioneazć ca profesor de filozofie la liceul "Andrei Saguna" din Brasov timp de un an (1936-1937).
       In anul 1937 pleacć īn Franta, la Paris, unde se si stabileste, cu o bursć oferita de cćtre Institutul francez din Bucuresti.
       Evenimentele din 1940-1941 il gasesc in tara, dar la scurt timp dupa acestea se reintoarce la Paris unde se stabileste definitiv in anul 1945.
       Īn Romānia, a colaborat la Gīndirea, Vremea, Floarea de foc, Calendarul, Revista de filosofie, Convorbiri literare.
       La Paris impreuna cu un grup de refugiati scoate revista “Dacia”. Din 1947, īncepe sa scrie īn limba franceza. Obtine, īn 1950, Premiul Rivarol, pentru “Précis de decomposition” (1949).
       A dus o viata solitara, dedicandu-se studiului. In anii ’50 intalneste pe Simone Boue, care-i devine companie de o viata; ca invitat apreciat frecventeaza cercurile pariziene ale artistilor si scriitorilor. Din 1960 a locuit, intr-un mic apartament in cunoscutul Cartier Latin.
       In 1994 boala de care suferea de mai mult timp se agraveaza. Dupa o lupta de un an, este invins, si in ziua de 20 iunie 1995, la Paris, atinge sublim “oprirea eterna pe arcurile clipelor”.
       Opera: Pe culmile disperårii (Bucuresti, 1934, 1990); Cartea amågirilor (Bucuresti, 1936, 1991); Schimbarea la fatå a Romāniei (Bucuresti, 1936, 1941, 1990); Lacrimi si sfinti (Bucuresti, 1937, 1991); Amurgul gīndurilor (Sibiu, 1940); Īndreptar påtimas (1991); Précis de décomposition (Paris, 1949); Syllogismes de l'amertume (Paris, 1952); La tentation d'exister (Paris, 1956); Histoire et utopie (Paris, 1960); La chute dans le temps (Paris, 1964); Le mauvais Démiurge (Paris, 1969); De l'inconvénient d'źtre né (Paris, 1973); Écartčlement (Paris, 1979); Exercices d'admiration (Paris, 1985); Aveux et anathčmes (Paris, 1987).

ĪNDREPTAR PATIMAS
-fragment-

       Cum scoboram din cetatea ardeleana, īn nu stiu care ora a īnserarii si care an al tineretii, nefericit si dornic de nefericiri, prea īncrezut pentru a ma gandi la soare - revelatia apusului mi-a frīnt subit mīndria genunchilor. Membrele mele se īntalneau cu oboselile amurgului, si ce mai ramanea ca soare īntre petele inimii a-ngenuncheat la poalele unei agonii de aur. Si recunostinta mea trimisa astrului se īndrepta si spre Egiptul propriului suflet.
       De atunci am tamaiat necontenit moartea si soarele - ca stranepot al cine stie carui trandav de pe malurile imemoriale ale Nilului.
       Precum iubesti cartile pe care era sa plangi, sonatele ce ti-au taiat suflarea, parfumurile ce-ti soptesc de renuntare, femeile ratacite īntre corp si suflet - asa cu marile: te-ndragostesti de cele ce unduiesc īnecul.
       N-am cautat īn Mediterana poezie, nici violente, nici vartejuri cumplite de valuri. Acestor chemari aflat-am raspuns pe stancile Bretaniei. Dar cum as uita o mare īn care mi-am lasat gandurile?
       Īntr-o memorie mai scurta decīt presimtirea de vesnicie a efemerei, as pastra īnca icoana si recunostinta albastrului inuman al marii decadente. Pe malurile ei s-au prabusit īmparatii - si cīte tronuri ale sufletului…
       Cīnd aerul si-a suspendat nelinistea si nemarmurirea meridiana a netezit valurile īntr-un luciu abstract, atunci stiu ce e Mediterana: realul pur. Lumea fara cuprins: baza efectiva a irealitatii. Doar spuma - actualitate a nimicului - continua ca o straduinta spre fiinta…

Emil Cioran, Eugene Ionesco si Mircea Eliade, in 1977

Emil Cioran, Eugene Ionesco si Mircea Eliade, in 1977


       Nici unul n-avem putinte mai mari decīt sa plecam īn larg. Fara dor de ancorare. Rostul nestatorniciei nu-i oare a epuiza marea? Nici un val sa nu supravietuiasca odiseei inimii. Un Ulise - cu toate cartile. O sete de larg plecata din vrafuri, o ratacire erudita. A sti toate valurile…
       Pietate estetica: a purta un respect religios aparentelor, a calca pe pamīnt fara nostalgia cerului, a crede ca totul e posibilitate de floare - si nu de absolut.
       De n-ai regretat nicicīnd ca n-ai aripi, pentru a nu pīngari natura cu pasii cruzi ai omului, n-ai iubit niciodata acest pamīnt. De cīte ori l-am descoperit, de cīte ori l-am simtit īn inima si nu sub talpi, astrii spre care priveam īn dezradacinari se transformau īn ceara si se topeau īntr-un sīnge care uita atuncea cerul. Poti zari īn sus oricīt ai vrea, nu vei cunoaste īnduiosarea din īntīlnirile rare cu pamīntul ce-l dispretuiesti īn mers. Dar, fata-n fata cu el, īn patru ochi cu trecerile lui, ce suspin de īndurerare frateasca, de amar intim nu te leaga īntr-o īmbratisare miscatoare! Destul mi-am chinuit ochii cu voi, īngeri, sfinti si bolte!
       Acum vreau sa-nvat respectul bulgarilor. Putea-voi sa privesc īn jos cu patima ce-mi ridica pleoapele īn fioruri verticale? Ce viciu si ce chinuri īn viciu īmpins-au ochiul īn supranatural? Religia īl opreste de la menirea lui fireasca: sa vada. De la crestinism īncoace ochii nu mai vad.
       Acelasi om, ce merge īn vīrfurile picioarelor pe lespezile bisericii, scuipa īn gradini - cīnd numai sub ramuri bucuria gīndurilor amestecate-n simturi ar trebui sa ridice un templu si sa urzeasca o mitologie a senzatiei. Ce sa fac cu cerul, care nu stie ce-i vestejirea sau chinul si extazul īnfloririi? Vreau sa fiu cu lucrurile menite firii si sa mor cu ele, īn aceeasi masura menite muririi. De ce v-am vorbit voua de stingere, astri nestinsi? Am cautat prea mult nimicul īn alta parte. Dar ma īntorc pe tarīmurile unde sufla ostenelile. Pe ele sa umblu ca un schimnic setos de pacat.

Emil Cioran, cateva din cartile sale

Emil Cioran, cateva din cartile sale


.        Din tot ce-i fugar - si nimic nu-i altfel - culege prin senzatii esente si intensitati. Unde sa cauti realul? N-ai unde. Doar īn gama emotiilor. Ce nu se ridica la ele e ca si cum n-ar fi. Un univers neutru e mai absent decīt unul fictiv. Numai artistul face lumea prezenta si numai expresia salveaza lucrurile din irealitatea lor fatala. Din ce-ai trait, ce retii? Bucuriile si durerile fara nume - dar carora le-ai gasit unul.
       Viata nu tine decīt durata fiorurilor noastre. Īn afara de ele, ea-i pulbere vitala.
       Ce vezi, ridica la rangul de vedenie; ce auzi, la nivelul muzicii. Caci: īn sine, nimic nu este. Vibratiile noastre constituiesc lumea; destinderile simturilor, pauzele ei.
       Precum Nimicul devine Dumnezeu prin rugaciune, asa aparenta - fire prin expresie. Cuvīntul fura prerogativele neantului nemijlocit īn care traim, īi rapeste fluiditatea si nestatornicia. Cum ne-am descurca īn desisul senzatiilor, de nu le-am opri īn forme - īn ce nu este? Astfel le atribuim fiinta. Realitatea e aparenta solidificata. Zbuciumul negativ al carnii, protestele biblice ale sīngelui, icoana mortii imediate si vraja dezastruoasa a bolii - palesc īn fata dez-nadejdii ce emana din splendorile lumii. Si de mi-as aminti durerea cea mai precisa si mai sfredelitoare, si cea mai sigura īnnebunire a materiei supusa eului, ele sīnt sterse fata de chinul extatic al īmpodobirilor terestre. Cīnd singur īn munti sau īn mari, īn taceri calme sau sonore, sub brazi nostalgici sau palmieri imanenti, simturile se ridicau cu lumea deasupra timpului, fericirea de-a fi īn frumusete si siguranta de-a o pierde īn timp ma sfīsiau crunt, ca peisajul se risipea īn substanta echivoca si sublima a unei nemīngīiate admiratii. Numai urītenia e nedureroasa. Dar farmecul aparentelor care compromit īnaltimile e mai zguduitor ca toate iadurile nascocite de blīndetea omului. Nu caznele acestuia m-au scos din lume, ci din a fi vazut prea adesea raiul pe pamīnt, simturile mele s-au topit īn nenoroc. De ce-n desavīrsirea clipei absolute, un murmur de vremelnicie ma īntorcea spre cruzimile timpului?
       De-ai vazut un migdal īnflorit scuturīndu-se blīnd sub insinuarile brizei si cerul iremediabil sudic scoborīt īntre ramurile lui, ca ochiul sa nu īnchipuie altceva deasupra īnfloririi imediate - atunci te-ai scuturat si tu de clipe, ca sa cazi mai amarnic īn deserturile vremii.
       Frica de un sfīrsit de fioruri mi-a otravit raiul simtirii, caci nimic n-ar trebui ispravit īn simturile īmplīntate-n fire. Splendorile lumii m-au junghiat mai aspru ca furiile carnii, si-am sīngerat īn fericiri mai rau ca-n deznadejdi. Rarefierea mistica a timpului īn nimicul absolut al frumusetii… Cu el sa-mi hranesc as-teptarile sīngelui, cu ondulatiile si rasfrīngerile armonioase ale eternei inutilitati. Rosturi exista numai īn aparentele pentru care ai vrea sa mori… Vor lua petalele locul ideilor?
       Timpul cere alta seva, vinele alt murmur, carnea alte īnselaciuni… O lume directa - si cu totul nefolositoare; trandafiri la īndemīna fiecaruia, si pe care nimfele cugetului n-ar īn-drazni sa-i culeaga…
       De ce vom fi cautat mīntuiri īn alte lumi, cīnd unduirile acesteia te pot īnvesnici īn nimiciri mai dulci? - Voi smulge un neant īmbatator din toate īnfloririle si-mi voi crea un pat de adormiri pe corolele cīmpurilor. Si nu voi mai fugi īn stele si nici nu ma voi adaposti īn departari lunare.
       Nirvanizarea estetica a lumii: a atinge supremul īn supreme aparente. A fi nimic si tot īn spuma imediatului. Si a te-nalta la marginile eului, īn nemijlocit si īn fugar.
       Doctrinele n-au vlaga, īnvataturile-s stupide, convingerile ridicole si īnfloriturile teoretice sterpe. Din tot ce sīntem, nu-i viata decīt īn tariile sufletului. Cu ele, de nu faci superflua muzica si nu ridici urītul la rangul de oracol, īn ce taina te vei īngropa? Nu razbate īn puls misterul īnsusi al materiei si nu ne cheama ritmul lui la melodiile nedescifrabilului?

*** *** ***

NOTE DESPRE EMIL CIORAN

EMIL CIORAN si MIZERIA

MIHAI RADULESCU

       Īn nr. 4, anul I, din 30 ianuarie 1932, al revistei “Floarea de Foc”, Emil Cioran publica un al doilea articol: “Reflexiuni asupra mizeriei”. De la bun īnceput īsi determina pozitia fata de tema aleasa: “Mizeria constituie un (...) aspect al vietii īn fata caruia gāndul amuteste, īsi pierde īndrazneala de afirmare, precum orisice elan.” E vorba despre gāndul aceluia care se straduieste sa īnteleaga fenomenul, nu al traitorului. Obiectivitatea, pe de o parte, paradoxurile estetismului, pe de alta, devin inutile. Mizeria, pusa īn rānd cu durerea si boala, exclude obiectivitatea. Iar “īn fata mizeriei estetismul devine o forma de viata inadmisibila.” Emil Cioran este categoric īn privinta acestuia, ce introduce o iluzie a unui aristocratism fals, steril, formal.
       Urmarind tema sa, constata lucruri mult mai grave: “Mizeria a distrus credinta si cultul frumusetii.” Pentru a nu i se raspunde cu citarea lui Dostoievski, īn mesajul caruia apare “Frumusetea va salva lumea”, Cioran īsi ia masuri de precautie, lamurind gāndirea parintelui karamazovilor: “el nu s-a gāndit niciodata la caracterul formal al unei ordine armonice, ci la puritatea unui continut de viata”, precum aceea a lui Aliosa, ne vine sa exemplificam copilareste. Aparitia mizeriei sapa si la radacina ordinii morale, socoteste eseistul modern. “Ordinea morala n-are sens decāt pentru acela care este īncadrat organic īn viata – atāt biologic cāt si social, – pentru care fluxul irational al existentei poate sa aiba un farmec. Mizeria aduce, īnsa, o dezintegrare a omului din viata, o oscilare dureroasa si o instabilitate permanenta cari exclud posibilitatea unui cadru normal”. La fel, sub imperiul ei, toate idealurile devin vane, valorile nu mai au īnteles. Īntre concretul vietii si lumea spiritului se casca o prapastie de netrecut.
       Vinovata de existenta mizeriei, nu i se pare gānditorului a fi ordinea economica, ci oamenii care, constienti de existenta ei, nu intervin īn nici un fel la eradicarea mizeriei. Grav este ca “celui care traieste īn mizerie īi este permis totul”. Sistemul ce delimiteaza ce este si nu este valabil “īsi pierde orice consistenta”. Condamnarea actelor celui aflat īn mizerie dovedeste oarba neīntelegere a lui.
       Epoca moderna a adus modificari sensibile cāt priveste puterea mizeriei asupra societatii. Odata cu cresterea ei, se acutizeaza procesul de destramare a culturii, catre care o parte din drum se facuse chiar īnainte de interventia mizeriei.
       Este interesanta o coborāre a judecatii lui Cioran īn apele tulburi ale prezentului din momentul sau social, cu atāt mai mult cu cāt condeiul lui nu ne-a obisnuit cu atari cāntariri sociologice.
       “Nu este inutil a aminti de influenta acestor īmprejurari asupra tinerimii de astazi. O īmbatrānire timpurie, un spirit de plictiseala fata de formele vechi de viata, o nesiguranta si un presentiment al unei zguduiri tragice, o gravitate melancolica, toate acestea au luat locul acelei spontaneitati naive, acelui avānt īn spre irationalitate, cari caracterizeaza adevarata tinerete.” Urmeaza o deosebit de exacta incizie īn inima timpurilor sale: “Īnainte celor tineri nici nu li se punea problema sociala. Astazi insistenta cu care se pune este un element de īmbatrānire.” Daca observatia punerii sau nepunerii problemei sociale celor tineri este cāt se poate de justa, nu stiu cui foloseste remarca urmatoare si ce importanta avea īmbatrānirea despre care ni se vorbeste, exceptānd faptul ca, īmbatrānind fara veste, tineretul nu mai tinea la viata, era dispus sa si-o sacrifice deīndata. Daca aceasta a voit Emil Cioran a spune, lucrul era deosebit de meritoriu, explica numeroase dileme puse de tineretul epocii sale societatii adultilor, explica īnclinarea studentilor catre dreapta si mai rareori stānga, explica repeziciunea cu care tānarul trecea la a-si face singur dreptate si pe loc.
       Dar Emil Cioran nu a mers pāna acolo cu afirmatia sa.
       Ceea ce nu-l īmpiedica a sapa la radacinile mizeriei contemporane lui.
       “Cultura de astazi, de cea mai recenta data, este cultura unor oameni cari niciodata n-au fost tineri. Pentru acestia mizeria este un factor esential de īmbatrānire. “Din aceasta instabilitate, provocata de mizerie, deriva si teama de viitor.”
       Exista si un remediu. Sa luam aminte. Cu atāt mai mult cu cāt cele descrise de Emil Cioran nu sunt chiar atāt de straine nici de timpurile noastre. Noi īnsine, cunoastem de mai multe generatii mizeria, mizeria pe care factorii raspunzatori o recunosc si refuza sa o tamaduiasca, fie ca se numesc comunisti, sau neocomunisti, deseori cei din urma purtānd etichete rasunatoare smulse din istoria moderna a Romāniei, etichete ce nu ascund din pacate decāt un mare vid īndaratul lor.
       Va sa zica, Emil Cioran cunoaste remediul: “Numai asimilarea īn prezent poate duce la un echilibru.” Nu stiu īn ce masura continuarea decriptarii nenorocirii umane de astazi cu ajutorul starii spirituale de atunci ramāne valabila:“Deplasarea acestei constiinti si spre viitor anuleaza (...) orice posibilitati de echilibrare.
       Nenorocirea omului de astazi rezulta din imposibilitatea unei vietuiri īn prezent. Viitorul este un element de incertitudine, de alta parte mizeria īl dezintegreaza din prezent.”

       Apropierea si departarea de lamuririle aduse de Emil Cioran ne lasa pe gānduri, cānd, iata ca vine cu o concluzie dintre cele mai sfāsietor ale noastre: “Deocamdata, pentru omul de astazi nu exista salvare”.
       Īn contextul eforturilor directorului publicatiei unde apare acest articol, poetul si publicistul Sandu Tudor, eforturi dirijate catre unirea pe aceleasi pagini ale dreptei si stāngii, īntr-o donchisotesca tentativa de apropiere īn duh crestin a extremelor politice si culturale (nu trebuie sa uitam ca Sandu Tudor face pasi mari catre integrarea īn lumea lui Hristos prin propria-i calugarire, mai tārziu), socotim ca articolul de fata raspunde nevoilor revistei de a crea o punte īntre intelectualii aceleiasi generatii, indiferent de īnclinarea lor personala. Credem aceasta deoarece tema lui nu este una obisnuita meditatiei cioraniene.
       Dar īncheierea ei este: “pentru omul de astazi nu exista salvare”.

*** *** ***

“SISTEM SI VIATA”

       La 6 februarie 1932 aparea nr. 5, anul I, din “Floarea de Foc”, continānd al treilea articol semnat de Emil Cioran. O colaborare ce se dovedeste serioasa si profitabila din partea eseistului ca si a directorului Sandu Tudor.
       De data aceasta banuiesc ca acela care a cedat īn favoarea gustului si chemarii celuilalt a fost Sandu Tudor. Afirm asta deoarece primul articol scris de Cioran era unul de estetica, iar al doilea – mai curānd un eseu de sociologie, calcānd pe urmele intentiilor directiei de apropiere a extremismelor gāndirii politice. Ei, i-a venit si filosofului timpul a-si spune cuvāntul. Si o face magistral, sub titlul preluat si de mine pentru transcrierea de fata, fiindca intentionez sa nu mai scot o vorba si sa-l las pe Emil Cioran sa se desfasoare īn voie, nu rezumat si comentat de subsemnatul, cum am facut anterior si o voi mai face. Abtinerea mea de a ma amesteca īn verbul cioranian se datoreaza cu atāt mai mult faptului ca analiza de fata constituie una dintre rarele posibilitati de cunoastere a unui Emil Cioran cvasinecunoscut: anume cānd īmbraca toga filosofului academic.

       MIHAI RADULESCU

       “Este una din caracteristicile gāndirii contemporane de a stabili antinomii acolo unde conceptii antecedente fixau corelatii strānse sau consistente indestructibile. Acest proces nu este valabil, evident, decāt pentru problemele mari si pentru viziunea care le sta la baza. Detalii sau aspecte particulare mentin, daca nu īn structura lor intima, cel putin formal, urmele acelor conceptii antecedente. Astfel se explica de ce, īn evolutia filosofiei pastrarea mijloacelor traditionale de expresie a īmpiedicat īntelegerea continutului nou pe care ele īl obiectivau. Perspectivele mari preced elementele de manifestare sensibila.
       “Daca īnainte credinta īn sistem, īn arhitectonica lui, implica o convingere īn capacitatea lui de a cuprinde realul, de a epuiza complexitatea si multiplicitatea acestuia, astazi, aceasta credinta existenta la cātiva anacronici, este refuzata de cei integrati īn actualitate. Predominarea ideeii de viata īn gāndirea de azi a dat nastere la problematica raportului dintre continuturile ei bogate, multiple si spiritul schematic al constructiilor sistematice, problematica pe care conceptul mecanistic al vietii n-o presupunea. Sistemul urmareste construirea unei unitati formale, a unei orānduiri rigide; un cadru abstract care-si determina elementele dintr-o pozitie transcendenta vietii. Daca pentru o teorie a cunoasterii, spiritul de sistem īsi poate gasi o justificare īntru atāt īntrucāt ea n-ar depasi preocuparile formale, īn etica mentiunea pe planul normativului pur – care este o expresie a spiritului de sistem – duce la o antinomie cu viata. Aceasta nu-si reveleaza natura ei intima si specifica decāt unei īntelegeri intuitive, care īntelegere nu se poate realiza ca īn cazul unei aplicari asupra formelor istorice ale culturii, ci pretinde o interpretare a trairii pure, īntrucāt aceasta este o expresie a vietii. Cunoasterea concreta si intuitiva se executa pe baza unei universalizari a trairii individuale. Experienta vie da un caracter de certitudine adāncirii intuitive. Continuturile vietii nu mai sunt izolate īntr-o īnseriere abstracta, ci traite īn continuitatea lor calitativa. Orientarea intuitiva este un prilej destul de rar al omului. O exaltare a fondului subiectiv de viata stabileste comunicari cu o totalitate care transcende acest fond subiectiv. Posibilitatile de obiectivare ajung la maximum. Din acest motiv, intuitia este un fel de nebunie. Sistemul īncearca o explicare, plecānd de la elemente exterioare. O simplificare excesiva neglijeaza caracterul ireductibil din formele vietii, precum si irationalitatea organica a acesteia. De fapt, metafizica irationalista n-a renuntat total la sistem, la orānduirea dupa un plan constructiv, ci a īnceput sa elimine spiritul de sistem. Irationalul nu este susceptibil de a fi prins īn forme, de a-l ridica īn domeniul comunicabilului. Adāncirea interioara intentioneaza continuturile diferentiale, care participa la structura irationalului. Elaborarea acestei experiente a irationalului necesita un spirit constructiv. Aici apar toate insuficientele sistemului. Constructia sistematica reduce si simplifica trairea pentru a o face inteligibila; caracterul ei pur este deformat de o suma de valori, cari intra īn procesul de elaboratie, proces care ridica intuitiile din sfera elementara īn spre categoriile culturii. Toata orientarea contimporana īn spre intuitie, traire, experienta sau irational, rezulta dintr-un efort de a depasi simbolismul complex al culturii, care constituindu-se īntr-o regiune autonoma si transcendenta vietii, ne-a īnchis viziunea pentru caracterul originar al acestuia. Reactiunea īmpotriva spiritului de sistem este un aspect particular al reactiunii īmpotriva simbolismului culturii. Predominarea descriptivului si contemplativului īn filosofia de azi, rezulta din tendinta de a transcende metoda constructiva īn forma exagerata, pe care o prezintase mecanistica veacurilor anterioare. Discretitul īn care a cazut sistemul este observabil īn faptul ca esseul īn filosofie a luat locul dezvoltarilor masive, de proportii impresionante, pe care ni le-a prezentat istoria. Īn locul esafodajului urias, schite fragmentare expun idei, cari, izvorāte dintr-o experienta bogata, nesilita a se conforma elementelor de baza de la alcatuirea sistemului, manifesta o fecunditate, pe care osatura si schematismul planului sistematic o īnabusea.
       “Īncercarea lui Nicolai Hartmanm de a substitui sistematicii aporetica, desi constituie un efort remarcabil pentru critica si ilustrarea iluziilor constructiilor rigide ale spiritului de sistem, se mentine, cu toate acestea, īntr-o sfera diferita. Hartmann vrea prin aporetica sa se limiteze la o discutiune pura a problemelor, fara sa caute solutiile sau dezlegarile categorice. Sistematica neglijeaza elementele esentiale, stabilind rezolvari precise, fara nici o posibilitate de īndoiala.
“Nu dintr-o astfel de perspectiva este sistemul criticabil. A-i denunta rigiditatea, nu īnseamna a renunta la solutiile problemelor sau la atitudini. Este foarte drept ca, sunt unele īmprejurari īn care eficacitatea solutiilor este iluzorie. Decāt pasiunea pentru problema, ca atare, fara nici o determinare īntr-un sens, nu este posibila fara un risc periculos.
       “Preocuparile de conceptii de viata sau speculatiile īn jurul antropologiei filosofice nu sunt susceptibile de o īncadrare si o fixare īn liniile schematice ale sistemului. Chiar daca aceasta se īntāmpla, multiplicitatea de aspecte īi zdruncina liniile, precum viata sparge formele cari tind s-o īnchida.
       “Istoria, care este viata scoasa din planul irationalitatii, fara īnsa s-o fi depasit complect – aceasta fiind o imposibilitate – izbeste cu dinamismul ei īnchistarea īn sistem. Reprezentānd īn expresia cea mai vie principiul temporalitatii existentei, ea anihileaza cadrele formale, cari tind s-o fixeze. Īntelegerea vietii īn caracterul ei concret si temporal, īn bogatia ei calitativa, a distrus credinta īn sistem. Transcendenta sistemului īi da acestuia o structura statica, invariabila si neistorica. Productivitatea imanenta a vietii distruge, īnsa, consistenta acestei structuri statice si transcendente.”

Emil Cioran


Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate