EUGEN GIURGIU

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Muzician, prozator, traducător

 
 
 
EUGEN CIURGIU

       Eugen Giurgiu s-a născut pe 9 mai 1924 în comuna Iara, jud Cluj, fiul lui Olimpiu, funcţionar public şi al Mariei.
       A urmat studiile secundare la Turda şi la Bucureşti. De la vârsta de cinci ani a început să studieze vioara.
       Îndrăgostit de literatură şi sfătuit de profesorii săi a început să scrie povestiri. În 1939 a obţinut premiul 1 la concursul Tinerimii Române iar un an mai târziu a câştigat medalia de aur la un concurs internaţional organizat de Alliance Francaise. A primit ca premiu şi o sută de carţi la alegere din cataloagele editurilor franceze, plus o călătorie de 30 de zile în Franţa.
       A urmat cursuri de farmacie, muzică şi filosofie la Universităţile din Bucureşti şi Cluj. A avut ca profesori pe Lucian Blaga, D.D. Roşca, Liviu Rusu.
       A lucrat ca violonist în orchestra Operei din Cluj, în Filarmonica Ardealul, inspector general al Teatrelor Muzicale, consilier muzical la fabrica de discuri Electrcord, Director Artistic al Operei Române din Bucureşti. În tot acest timp a predat cursuri de vioară la Liceul de Muzica din Bucureşti.
       A publicat povestiri şi articole în Urzica, Neuer Weg, Informaţia Bucureştiului, Gazeta Literară, revista Muzica.
       Îndemnat de Francisc Munteanu şi de Titus Popoviciu a scris romanul „Ceteraşul”, publicat parţial de EdituraTineretului. Ali Ştefănescu, directorul ESPLA i-a propus să editeze memoriile unui sus pus activist de partid, membru CC. Cartea s-a publicat sub titlul „Flăcări în Stepă” şi s-a difuzat în 22 mii de exemplare, dar a fost retrasă de pe piaţă după două luni, pentru că linia partidului nu mai corespundea cu teoriile emise în carte.
       În 1968 a părăsit definitiv România, stabilindu-se în Toronto, Canada.
       A predat muzică instrumentală la Colegiul Harbord iar în 1976 a înfiinţat „York School of Classical Ballet and Music”. În 1992 a fondat revista literară lunară „Litterae”, pe care am transformat-o în Multilingual Literary Magazine cu acelaşi nume, în limbile engleză, franceză, germană, italiană, latină, română şi spaniolă.
       Din 1981 până în 1998 am funcţionat în calitate de Consilier de Stat al Congresului American.
       A colaborat cu povestiri în reviste americane şi româneşti.
       Opera: volumul de povestiri „Biserica Arsă” (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994), „Ca frunzele’n vânt” (Editura Sophia, Arad, 1995), romanul „Ewoclem sau Întortochiatele Cărări” (Editura Humanitas din Montreal coproducţie cu Editura Fundaţiei Române din Bucureşti, 1996), traducerea faimoasei cărţi canadiene, „Anne of the Green Gables de L.M. Montgomery (Editura Alfa din Bucureşti, 2000), „Brăţara de aur” – povestiri (Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006), „Cartea vremelniciei”, vol II, Un Quintet de Brahms, „Cartea vremelniciei”, vol III, Moştenitorii (2007), „Cartea vremelniciei”, vol IV, Noapte bună Gina.

 

BISERICA ARSĂ

 

Era o zi caldã de toamnă, pe la mijlocul lunii Octombrie. Dacă îmi amintesc bine, cred că era duminică dar s-ar putea să mă înşel pentru că a trecut mult timp de atunci.

Pornisem cu maşina spre nord, pe şoseaua ce duce la Aurora şi după ce am străbătut satul am cotit spre apus pe un drum de ţară, aşa cum îmi explicase amicul meu Ignătescu, care îşi cumpărase de curând o fermă. Drumul era destul de bun iar peisajul era încântător. Pâlcuri de copaci cu frunze aurii ce tremurau uşor în bătaia vântului, se profilau pe zarea vineţie, acolo unde câmpia se întâlnea cu cerul. Ici colo, mai aproape de drum sau mai departe, case cu acoperişuri rosii, îngrijite de buni gospodari, luceau în lumina molcomă a soarelui de toamnă.

Am micşorat viteza masinii şi am coborît geamurile ca să pot privi cât mai departe şi să pot respira aerul răcoros care mirosea vag a fum şi a frunze veştede. Pe cer, nori alburii tiviţi cu aur, făceau ca seninul cerului să pară şi mai albastru.

Mă gândeam că ideea amicului meu de a se muta departe de oraş, fusese nu se poate mai bună şi că în definitiv mi-ar fi plăcut şi mie să-mi trăesc viaţa pe undeva pe acolo, aproape de natură, şi ascult cum foşneşte vântul prin lanurile de porumb, să mă plimb pe cărări ce nu duc nicăeri şi să sorb aerul acesta înmiresmat şi dulce.

Am ajuns foarte curând la o încrucişare de drumuri, întocmai cum îmi spusese Ignătescu. Acum trebuia s’o iau spre nord, până voi da de o biserică arsă, la 7-8 kilometri de locul unde mă aflam. Dela biserica arsă din nou spre apus, drumul mă va duce direct la poarta fermei Zorina, botezat| de amicul meu cu numele soţiei sale. Cu totul aş mai fi avut de parcurs cel mult 15 kilometri. Am luat-o deci spre nord. Peisajul era acelaşi dar drumul nu mai era tot atât de bun, semn că nu era prea circulat, mi-am zis. Mergeam încet ca să evit hârtoapele şi nu puteam privi nici la stânga nici la dreapta. Câţiva kilometri, chiar dacă drumul era prost, îmi vor lua cel mult un sfert de oră, mă gândeam, numai să ajung la biserica arsă. Era ora 3 şi 20, deci înainte de ora 4 voi fi desigur la fermă.

Drumul urca într’o pantă uşoară şi mi-am zis că dincolo de vârful colinei voi zări ruinele bisericii arse dar când am ajuns pe culme nu le-am văzut. Drumul era drept, câmpia, cât cuprindeai cu ochii, era întinsă ca în palmă, dar biserica arsă nu se vedea nicăeri. Am continuat totuşi s| merg spre nord, gândindu-mă că aprecierea lui Ignătescu de 7-8 kilometri fusese probabil greşită. De altfel nu aveam altceva de făcut: sau mergeam înainte, cu speranţa că voi da de biserica arsă, sau mă întorceam acasă pe drumul pe care venisem.

Drumul intră curând într-o pădure de fagi tineri, plantaţi în rânduri drepte, şi parcă era ceva mai bun. Eram însă uşor îngrijorat. O pană de motor m’ar fi adus într’o situaţie destul de neplăcută, mi-am zis, privind printre rândurile de fagi şi sperând să văd pe undeva o casă, un camion, un tractor sau oameni la lucru. Dar nu se vedea nimic altceva decât pădurea iar dincolo de pădure, câmpia întinsă, cu lanuri de porumb veşted. Ceasul meu arăta 4 şi cinci când am coborît din maşină şi mi-am aprins o ţigară.

Soarele cobora spre apus, ştiam că pe la şase se întunecă şi mi-am zis că cel mai cuminte lucru ar fi fost să mă întorc acasă. Am făcut câţiva pasi când deodată o voce de copil mă întrebă:

-- Ţi s-a stricat maşina?

M-am întors speriat. O fetită de 6-7 ani, cu păr blond lucind în soare, se uita la mine zâmbind. Avea ochi albaştrii şi buzele rosii ca fraga coaptă.

-- De unde ai apărut îngeraşule şi ce cauti în pustietatea asta?

-- Ţi s’a stricat maşina?

-- Nu. Am pierdut drumul. M-am rătăcit. Dar tu unde stai?

-- Vii la noi?

-- Nu vin la voi. Caut o biserică arsă.

-- Pe aici nu este nici o biserică arsă. Dar de ce cauţi o biserică arsă?

-- Pentru că de acolo se face la stânga un drum care duce la ferma Zorina.

-- Zorina? Ce nume frumos! Mai bine vino la noi. Pe mine mă chiamă Angelica.

-- Dar unde stai?

Angelica arătă cu mâna de-a lungul drumului fără să spună nimic.

-- Urcă-te în maşină, să mergem.

-- Pe tine cum te chiamă?

-- Mihail.

Angelica izbucni în râs.

-- De ce râzi?

-- Pe mama o chiamă Mihaela şi pe cealaltă mamă tot Mihaela.

-- Dar pe tatăl tău?

-- Nu ştiu. Nu e acasă.

-- Dar unde e?

Angelica arătă cu mâna spre cer.

E orfană, mi-am zis.

-- Ştiu la ce te gândesti, spuse Angelica. Tu crezi că tata a murit. Tata locueşte acolo. Totdeauna a locuit acolo. Vorbesc cu el în fiecare seară.

N-am spus nimic. Deodată, pe partea dreaptă a drumului, acolo unde se termina pădurea de fagi, apăru o casă de cărămidă, înconjurată de brazi, iar în spatele ei şi de-a lungul drumului, se întindea până în zare o livadă de meri încărcaţi de fructe. Nu văzusem în viaţa mea o livadă mai mare şi nici mere mai frumoase.

Am oprit maşina în faţa casei.

-- Îţi place casa noastră? mă întrebă Angelica în timp ce coboram din maşină.

-- Da, e foarte frumoasă, am spus, uimit de ceea ce vedeam.

Casa era joasă, cu patru ferestre mari iar între ele o uşă largă dădea într-un soi de pridvor sprijinit pe patru stâlpi de lemn sculptat. Era o constructie destul de obişnuită prin părţile acelea. Pereţii dinspre nord şi dinspre sud aveau şi ei câte două ferestre mai mici, astfel încât toate încăperile primeau destulă lumină. Bănuiam că în spatele casei, la capătul coridorului care despărţea casa în jumătate, trebuia să fie bucătăria, baia, cămara. Clădirea părea să fie nouă. Brazii dimprejur, foarte înalţi, erau desigur mai bătrâni decât casa, ceea ce mă făcu să cred că locul fusese anume ales în aşa fel încât casa să fie la adăpost de furtuni iarna, iar vara să aibă destulă umbră. Intregul loc părea scăldat într-o lumină ireală. Două femei tinere ieăiră în pridvor.

Angelica alergă spre ele strigând:

-- L-am găsit, mama, l-am găsit. Îl chiamă Mihail.

Mam apropiat de cele două femei care coborîseră în întâmpinarea mea. Erau blonde, înalte, cu ochi albaştri. Semănau una cu alta ca două gemene.

-- V-am auzit venind, spuse una din ele.

-- Şi apoi motorul s-a oprit şi am bănuit că vi s-a defectat maşina, spuse cealaltă.

-- Am trimis-o pe Angelica să vă întrebe dacă aveţi nevoe de ajutor, explică cea care vorbise întâi.

Pe faţa mea se citea desigur o mare nedumerire.

-- Amândouă purtăm acelaşi nume, asa cum v-a spus Angelica.

-- Liniştea e atât de perfectă aici încât se aude cântecul cocoşilor din sat, la zece kilometri distanţă. De ce îmi dădeau oare atâtea amănunte?

-- Vreţi să intraţi în casă?

-- Doamnelor vă multumesc din suflet, dar sunt foarte grăbit. Caut ferma Zorina pe care acumpărat-o acum un an sau doi amicul meu Ignătescu. Voiam să merg la el să-i vizitez casa şi livada cu care se mândreşte.

Am dat aceste amănunte în speranţa că numele fermei sau al amicului meu le erau cunoscute, dar cele două Mihaele se priviră întrebător şi apoi una din ele răspunse clătinând din cap:

-- Nu cunoaştem...

-- De altfel nu cunoaştem pe nimeni prin apropiere.

-- Nu ne ducem nicăeri...

-- Avem aici tot ce ne trebuie...

Aveau şi aceeaşi voce şi acelaşi timbru cele două Mihaele, încât dacă nu le-aş fi privit aş fi crezut usor că vorbeste una şi aceeaşi persoană.

-- Poate ştiţi totusi unde se găseşte biserica arsă.

-- Biserica arsă! exclamară cele două femei şi iar se uitară una la alta cu o mină care părea să exprime oarecare nemultumire.

-- Prietenul meu mi-a spus să vin pe drumul acesta până dau de ruinele unei biserici, biserica arsă, zicea el. În dreptul bisericii arse se deschide un drum ce duce spre apus. Ar fi trebuit să merg pe acel drum până la ferma lui, dar nu am descoperit nici ruinele, nici drumul.

-- Nu e de mirare. Prietenul dumitale a greşit. Biserica arsă e aici, adică a fost aici. Locului acesta i se spune "biserica arsă". Casa noastră a fost clădită pe ruinele unei biserici, dar asta a fost demult... foarte demult.

-- Totuşi casa dumneavoastră pare a fi nouă, am spus eu neîncrezător.

-- Pare dar nu e. E doar bine întreţinută.

Mă priveau zâmbind cu indulgenţă, de parcă ar fi vorbit cu un copil.

-- Nu-mi rămâne decât să mă întorc acasă pe drumul pe care am venit, am spus cu resemnare. Vă mulţumesc pentru...

-- Să ştii că nu te lăsăm să pleci până nu ne vizitezi grădina. Ar fi păcat să fi făcut atâta drum fără să guşti merele noastre.

Ce întâmplare ciudată, mă gândeam. În definitiv o plimbare printre merii aceştia scăldaţi în soare, însoţit de cele două femei tinere şi frumoase, mi se păru mai atrăgătoare decât o după masă plicticoasă în tovărăşia lui Ignătescu, pe care, ca să fiu sincer, nu-l îndrăgeam prea mult.

-- Bine, am spus. Livada dumneavoastră e într-adevăr ca o gură de rai.

Am surprins un schimb de priviri semnificative între gazdele mele. Zâmbeau, măgulite de observaţia mea. Am pornit printre merii împovăraţi de rod. Una din Mihaele rupse un măr şi spuse în şoaptă:

-- Iartă-mă, adresându-se nu mie, cum am crezut timp de o clipă, ci pomului.

Îmi oferi mărul cu un gest care îmi aminti de tabloul lui Cranach, "Adam şi Eva."

Arătând cu mâna spre pom am spus râzând:

-- Acesta nu e pomul ştiinţei binelui şi a răului, nu-i asa?

-- Ba da, e pomul biblic, dar dumneata nu eşti Adam.

-- Şi nici dumneata nu eşti Eva.

-- Nu... ea e Eva. Eu sunt sora ei, spuse una arătând-o pe cealaltă.

Izbucniră în râs amândouă. Am râs şi eu fără să ştiu prea bine de ce. Bănuiam că vorbele lor ascundeau un adevăr pe care eu nu aveam voe să-l aflu. Am muşcat din măr. Gustul lui mi se păru cunoscut, ca şi cum aş mai fi mâncat cândva un măr de soiul acesta, ceeace nu putea fi adevărat. În mirosul şi în gustul lui se amestecau oarecum aromele tuturor fructelor cunoscute mie şi poate şi al celor necunoscute. Cele două femei mă priveau curioase, ca nişte gospodine care asteaptă verdictul unui musafir asupra bucatelor gătite cu grijă.

 
Eugen Giurgiu – din cărţile sale

-- Nu am mâncat niciodată un asemenea măr şi totuşi gustul lui îmi evocă amintiri vagi pe care nu le pot identifica... Foarte ciudat. Am acum impresia că şi pe voi v-am cunoscut cândva de mult... foarte de mult. Nu vă recunosc chipul dar recunosc sentimentul pe care prezenţa voastră mi-l inspiră. Îmi luară| mărul din mână şi fiecare muşcă din el, ca şi cum ar fi vrut să verifice spusele mele. Îmi dădură mărul înapoi, fără să spună o vorbă, ca într-un ritual sacrosanct.

-- Mănâncă-l.

Am făcut întocmai aşa, sub privirile lor amuzate, ca şi cum ar fi fost vorba de o joacă al cărei tâlc le era bine cunoscut. Una în dreapta mea şi cealaltă în stânga, mă luară de braţ cu un aer familiar, firesc. Le-am cuprins umerii cu braţele după câţiva paşi, iar ele îşi trecură mâinile pe după mijlocul meu într-o îmbrăţişare în care trupurile noastre îşi vorbeau în ritmul paşilor.

-- Mărul pe care mi l’aţi dat era desigur fermecat, am spus.

-- Toate merele sunt fermecate. Într-un măr se topesc laolaltă rodnicia pământului, lumina soarelui, aerul şi apa...

-- Şi măreţia lui D-zeu...

Vorbele acestea fuseseră rostite pe un ton grav dar apoi izbunniră în râs amândouă ca şi cum ar fi vrut să şteargă impresia de seriozitate pe care mi-o lăsaseră.

Soarele era acum aproape de asfinţit. Razele lui piezişe lungeau umbrele pomilor în asa fel încât brazde de lumină alternau la distanţe egale cu brazdele de umbră. Iarba de un verde intens se frângea sub pasii nostri într-un foşnet slab, ca nişte şoapte abia rostite. Aerul mirosea a mere şi a flori de câmp. Am fost cuprins deodată de un val de bucurie cum nu încercasem niciodată. Mă simţeam contopit cu cerul, cu iarba, cu pomii, cu cele două fiinţe de lângă mine, cu lumina soarelui, într-o comuniune spirituală stranie. Mă detaşasem de prezent şi pluteam undeva în înalturi, dincolo de împărăţia timpului şi a morţii de unde cuprindeam simultan, într-un singur act de cunoastere, imaginea mea, înlănţuit de bratele celor două femei, nesfârşitele grădini, pământul cu zarea convexă, soarele.

-- Am ajuns, spuse Mihaela.

Ne-am oprit la marginea unui fir de apă clară şi repede.

-- Priveşte cu atenţie, mă îndemnă cealaltă.

Ei da! Apele se întâlneau cu cele ale altui pârâu dar nu se amestecau ci curgeau prin ele mai departe: două cursuri de apă ce se încrucişau formând patru unghiuri drepte, ca şi cum ar fi trecut unul pe deasupra celuilalt.

-- E o iluzie! Aşa ceva nu se poate am strigat, apropiindu-mă de locul unde se întâlneau apele. Am privit îndelung. La încrucişarea celor două cursuri de apă se forma un vârtej, o spirală, ca şi cum apa ar fi fost mişcată de o moriscă, apoi din vârtejul acesta se despărţeau în două|, spre sud şi spre est. Am întins mâna spre ramura subtire a unui pom, dar Mihaela mă opri.

-- Nu o rupe. Ia frunza asta...

Mi-am dat seama că eram pe punctul de face o greşală de neiertat. Am luat frunza din mâna Mihaelei şi am aruncat-o în apă. Am urmărit-o apoi cum plutea spre vârtej şi cum după ce descrise un cerc complet, era dusă în directia din care venise. Fără îndoială, mi-am zis, e un fenomen ciudat, inexplicabil, dar apoi mi-am dat seama că la fel de inexplicabil era şi faptul că apele curgeau, întru cât terenul era perfect plan. Apa nu curgea la vale, pentru că nu exista nici deal nici vale.

-- Dar cum se explică asta? am întrebat.

-- Nu ştim şi nici nu putem să ştim. E o taină.

-- Dar apa asta e o apă obisnuită? E bună de băut?

-- Da, e bună de băut. Altfel de ce ar curge pe aici? Toate lucrurile trebue să aibă un rost. Vrei să bei din apa asta?

Cuvintele acestea nu conţineau o simplă întrebare, după cum am înţeles mai târziu, ci reprezentau un îndemn şi un sfat.

-- Ah nu, am spus repede. Mi-e frică.

-- Păcat...

Cele două femei schimbară priviri al căror sens nu l-am înteles, dar pe feţele lor am citit o mare dezam|gire, ca şi cum aş fi căzut la un examen pe care ele ar fi dorit să-l trec. Mă simţeam umilit şi intimidat.

-- Să ne întoarcem. Cred că e timpul să plec acasă. Se întunecă şi pe drumurile acestea pustii o pană de motor...

-- De ce ţi-e frică? N’o să ţi se întâmple nimic. Nu crezi în Dumnezeu? Sau în îngerul tău păzitor?

-- Oh ba da. Dar îngerul meu păzitor nu se pricepe la automibile. Am mai mare încredere într-un mecanic...

-- Cred că te înşeli...

Ne-am întors în tăcere. Farmecul dispăruse, deşi ca să fiu sincer, aş mai fi stat cu cele două Mihaele dar din moment ce nu insistaseră, trebuia să plec. In faţa pridvorului ne aştepta Angelica lângă un uriaş coş cu mere.

-- Astea sunt pentru tine, spuse ea. Eu le-am cules dar nu pot să le duc la maşină.

-- Nici nu trebue, sunt prea grele.

Am pus coşul în maşină şi m’am întors să-mi iau rămas bun.

-- Cât vă datorez pentru mere? am spus, dar cele două femei au ridicat din umeri, au schimbat o privire şi apoi s-au uitat mirate la mine. Angelica se apropie ţinând în mâini o puşculiţă de lut ars.

-- Pune banii aici, spuse ea întinzându-mi puşculiţa în care zornăiau câteva monede. M-am căutat prin buzunare, am strâns un pumn de monede şi le-am vârît una câte una înpuşculiţă.

-- Ajunge, ajunge, ai pus prea multe, spuse Angelica, apoi îmi făcu semn să mă aplec şi îmi şopti la ureche: vreau să le fac o surpiză de Cr|ciun. E un secret foarte mare. Să nu spui nim|nui.

-- Nici o grijă, i-am răspuns în şoaptă.

Angelica mă sărută pe amândoi obrajii. Am strâns-o în braţe şi am sărutat-o şi eu.

-- Doamnelor, vă mulţumesc din suflet pentru după amiaza asta minunată, am spus, dar cuvintele mele sunau formal, convenţional, nepotrivite cumva cu relaţiile ce credeam că se stabiliseră între noi. M-am apropiat de ele, le-am îmbrăţişat, le-am sărutat pe obraji şi m-am uitat lung în ochii lor, încercând să le spun prin priviri ceeace nu stiam să spun în cuvinte.

-- Când s-ar putea oare să mai vin pe aici?

-- Peste un an când vor fi merele coapte, dar te rugăm să nu spui nimănui nimic despre noi şi despre livada noastră. Înainte de a veni ne telefonezi... 0l0l02. Bineînţeles, te rugăm să nu dai nimănui numărul nostru. Vorbeau cu atâta simplitate, cu atâta naturaleţe.

-- Un an e lung, am spus, cu sufletul plin de speranţe.

-- Merele nu se coc mai devreme...

-- Da... aşa e... Aveţi dreptate. Nu m-am gândit la asta. Rămâneţi cu bine.

Se înţelege că m-am gândit îndelung şi adesea la livada de meri, la Angelica şi la cele două Mihaele. Mâncam în fiecare zi câte un măr sau două şi mă gândeam la ele. Imi era dor de compania lor. In mintea mea cele două surori se contopiseră într-o singură imagine, încât încetul cu încetul în închipuirea mea apărea o singură Mihaela. Câte odată mi se părea că o zăresc pe stradă sau în tramvai sau la cinematograf, dar fireşte nu era ea. Îmi era necaz că nu puteam povesti nimănui despre Mihaela şi despre toată acea minunată zi de Octombrie. Nu aveam în fond prieteni foarte apropiaţi şi eram obişnuit să-mi păstrez gândurile pentru mine, dar chiar dacă ar fi fost altfel, chiar dacă aş fi avut un frate sau o soră, secretul meu nu trebuia trădat, întâi şi întâi pentru că Mihaela mă rugase să nu povestesc nimănui nimic, iar apoi, cine mar fi crezut?

După ce-i spusesem la telefon că m’am rătăcit, Ignătescu nu insistase să-i mai fac o altă vizită dar asta nu m-a împiedecat să pornesc cu maşina în direcţia fermei lui. Am mers odată până în mijlocul pădurii de fagi dar nu ştiu ce m-a împiedecat să-mi continuu drumul. Am zăbovit acolo printre copaci, luptându-mă cu mine însumi dar până la urmă m-am reîntors. Fireste că am încercat să vorbesc cu ele la telefon dar nu răspundea nimeni. Telefonul suna prelung, a pustiu, şi nimeni nu ridica receptorul. Uneori mă întrebam dacă toată istoria asta nu fusese un vis, dar exista o probă indiscutabilă: merele. Trebue să adaog că merele erau atât de gustoase încât ori de câte ori ofeream unul cuiva, muşca din el şi rămânea mut. Mai muşca odată şi întreba:

-- Ce fel de mere sunt astea? N-am mâncat în viaţa mea ceva mai bun. De unde le ai?

Răspundeam cu modestie:

-- De la o fermă, dincolo de Aurora, şi schimbam subiectul.

A trecut iarna, a venit primăvara şi a venit vara. Merele se împuţinau încât făceam economie, nu mai mâncam din ele chiar în fiecare zi şi nu mai ofeream nimănui nici unul. Dar reuşeam să mă gândesc la Mihaela şi fără să mănânc mere. Număram zilele câte mai erau până la 15 Octombrie. În anul acela 15 Octombrie cădea într-o sâmbătă. Vineri m-am dus cu maşina la mecanic şi l-am rugat să verifice motorul, cauciucurile, bateria şi aşa mai departe. M-a întrebat dacă plec în străinătate. I-am spus că s-ar putea dar că nu sunt sigur.

M-am reîntos acasş şi am chemat la telefon ferma Mihaelei. Eram aproape sigur că nu va răspunde nimeni dar a răspuns.

-- Aici e Mihail, am spus, cu o voce pe care nu mi-o recunoşteam.

-- Aici e Mihaela. Ce mai faci?

-- Aş vrea să vin mâine la voi. E 15 Octombrie. S-au copt merele?

-- Da desigur... vino. Poţi să vii îndată după prânz?

-- Sigur că da. Pot să vin chiar dimineaţa, pot să vin oricând.

-- Inainte de prânz suntem ocupate, dar după aceea...

În acea seară am mâncat ultimul măr, m-am culcat şi am dormit adânc până târziu. Am plecat apoi în oraş să cumpăr cadouri. Mă gândisem să le duc un casetofon şi câteva casete cu muzică de Mozart, închipuindu-mi că în izolarea în care trăiau le-ar fi prins bine să asculte muzică. Pentru Angelica am cumpărat un aparat de fotografiat din cele simple. Pe la amizi am pornit spre Aurora ca şi în anul trecut. Era timp frumos, poate chiar mai cald decât acum un an dar după ce am străbătut satul şi am cotit spre apus, peisajul care mă captivase înainte, acum mă lăsa indiferent. Mi-am dat seama că mergeam prea repede şi am încetinit. Ori încotro mă uitam, la pâlcurile de copaci, la casele fermelor din depărtare, la norii albi cu marginile tivite cu aur, vedeam pretutindeni chipul Mihaelei. Am ajuns în fine la încrucişarea de drumuri de unde urma s-o iau la dreapta, spre miazănoapte, dar fără să ştiu de ce, am oprit maşina. O teamă de neînţeles mi se strecura în suflet. Încrucişarea de drumuri mă făcea să mă gândesc că eram şi în alt sens la o răscruce şi că alegându-mi drumul pe care voi porni, îmi alegeam poteca pe care voi călca de acum încolo până la sfârşitul vieţii. Mi-am luat inima în dinţi şi am pornit spre Mihaela. Cele două femei trebăluiau prin faţa casei iar Angelica, cu un iepuraş alb în braţe, îmi ieşi în cale.

-- Îţi plac iepuraşii? mă întâmpină ea ca şi cum nu ar fi trecut un an de când nu ne văzusem.

-- Îmi plac foarte mult, dar tu îmi placi şi mai mult, i-am spus îmbrăţişând-o.

-- Ţi-l dau. Poţi să-l iei cu tine acasă.

Cele două Mihaele se apropiară de mine cu braţele deschise. Le-am îmbrţăiţat, le-am sărutat pe obraji şi dintr-odată temerile mele s-au spulberat cu totul. Intr-adev|r, parcă nu trecuse un an de când nu ne văzusem. M-au primit ca pe un vechi prieten, mi-au spus că s-au gândit adesea la mine şi că se bucurau că pot să mă vadă teafăr şi prosper. Prosperitatea mea se vedea probabil în îmbrăcăminte şi recunosc că îmi pusesem cele mai bune haine pe care le aveam.

-- Iar voi sunteţi şi mai frumoase şi îmi sunteţi şi mai dragi. Ca semn că m-am gândit la voi v’am adus un modest cadou. Pentru Angelica un mic aparat de fotografiat iar pentru voi, un casetofon. Mi-au mulţumit cu mult mai puţin entuziasm decât mă aşteptasem şi am observat că schimbau adesea priviri al căror sens nu-l pricepeam. Era ca un fel de comunicare secretă ce ţinea loc de cuvinte, ca şi cum înainte de a-mi vorbi, se întrebau una pe alta ce să-mi spună.

-- V-am căutat la telefon de câteva ori dar n-a r|spuns nimeni, am spus eu, curios să aflu o explicaţie.

Schimb de priviri, apoi răspunsul:

-- Nu eram acasă...

-- Sau poate eram în grădină.

Se completau una pe alta şi erau întotdeauna de acord. Am petrecut o după-amiază încântătoare. Ne-am plimbat prin livadă, am glumit, am râs, dar la încrucişarea celor două izvoare nu am ajuns. Adevărul e că la acest amănunt m-am gândit mult mai târziu. Deşi aş fi vrut să le pun zeci de întrebări, văzând că ele păstrează o totală discreţie asupra vieţii lor şi că manifestă aceeaşi discreţie în privinţa mea, am renuţat, de teamă ca nu cumva să tulbur acea atmosferă de prietenie rezervată dar nu lipsită de căldură.

Spre seară am plecat ducând cu mine ca şi în anul trecut, multe regrete şi un imens coş cu mere. An după an, la 15 Octombrie mă duceam la ferma celor două Mihaele şi plecam de acolo cu părere de rău după ce petreceam împreună câteva ore fermecătoare. În relaţiile noastre nu a survenit nici o schimbare. Nu ştiam despre ele cu nimic mai mult decât în ziua în care le cunoscusem prin acea ciudată întâmplare.

La a treia sau a patra vizită am descoperit totuşi că| nu eram singurul invitat. De undeva de departe, se auzeau în livadă vorbe şi râsete iar când am întrebat dacă mai aveau şi alţi musafiri, mi-au spus după un scurt schimb de priviri:

-- Avem atât de multe mere încât suntem bucuroase să dăm şi altora.

-- Angelica va trebui în curând să plece undeva la şcoală şi vom avea nevoe de ceva bani... Mărturisesc că am primit explicaţia asta cu oarecare nemulţumire. Ceva din farmecul întrevederilor noastre dispăru în acea clipă. Totuşi, în drum spre casă îmi spuneam că nu aveam nici un drept să fiu gelos. Dădusem dovadă de o mare naivitate închipuindu-mi că femeile acestea nu primeau pe nimeni şi că nu vedeau alţi oameni. Erau fermiere şi trăiau din munca lor, vânzându-şi produsele. Nimic mai natural şi mai obişnuit, dar tocmai aici era sursa nemulţumirii mele. Până în clipa aceea totul mi se păruse nenatural şi neobişnuit.

-- Şi apoi, de ce atâtea secrete? De ce îmi ceruseră să nu dau nimănui numărul lor de telefon? De ce mă rugaseă| să nu povestesc nimănui despre vizitele mele? De ce nu răspundea nimeni la telefon în alte perioade ale anului? Prietenia pe care mi-o arătaseră era probabil o manifestare obişnuită a felului lor de a se purta cu toţi oamenii. Aşa cum mă primiserăpe mine primeau desigur şi pe alţii. In fond nu era vina lor dacă îmi închipuisem că mă bucuram de un tratament special. La urma urmei nu pierdeam decât nişte iluzii copilăreşti. În schimb aveam merele, merele care provocau uimirea şi încântarea oricui ar fi gustat din ele.

Într-o toamn|, pe la sfârşitul lunii Septembrie, amicul Ignătescu veni la mine acasă. Avusese de rezolvat oarecari treburi în oraş şi se gândise să treacă şi pe la mine. Am fost destul de surprins când l-am v|zut, mai ales că în afară de două-trei convorbiri telefonice, în ultimii ani nu mai vorbisem cu el. Fusese ocupat cu exploatarea fermei. Mai cumpărase ceva teren şi se lansase în comerţul de fructe pe scară mare. Productia lui principală erau piersicile dar în ultimul timp descoperise că solul şi clima favorizau cultura merelor. Ca să mă convingă, îmi adusese câteva mere timpurii, proaspăt culese.

-- Gustă, mă îndemnă el.

Am muşcat din măr.

-- Da, e bun dar nu are nimic deosebit, nu are aromă...

-- Bine dar sunt mere ce se coc abia acum, se scuză el. Cum ai vrea să fie?

In loc să-i răspund i-am oferit unul din puţinele mere ce le mai aveam. Îl răsuci pe toate feţele, îl mirosi ca un cunosc|tor, îl cântări în palmă şi spuse:

-- Pare o specie de Parmen Auriu dar nu sunt sigur. E din recolta anului trecut, fireşte, dar e perfect păstrat, nu are creţuri, nu e deshidratat de parcă ar fi fost cules ieri. Muşcă apoi din măr, mestecă miezul cu aerul pe care şi-l iau degustătorii de vinuri, mirosi coaja pe care o scuipase în palmă şi după o lungă pauză spuse rar:

-- Nemaipomenit! Extraordinar! Nu cred că există în lumea asta ceva mai bun. De unde ai merele astea?

I-am r|spuns cu desinvoltură:

-- De la o fermă de mere, nu departe de ferma ta.

-- Trebue să-mi dai adresa... mă duc acolo chiar acum. Am să cumpăr o sută sau o mie de pueţi şi îi sădesc în livada mea. În câţiva ani am să scot mere de-astea cu tonele.

-- Adresa nu o ştiu dar pot să-ţi explic cum ajungi acolo.

Mi-am dat seama îndată că făceam o mare indiscreţie. Totuşi, mi-am zis, Mihaela îmi spusese că au nevoe de bani şi că vând mere. De ce n-ar vinde şi pueţi? Şi apoi, pentru Ignătescu vizita la ferma Mihaelei ar fi putut avea o importanţă decisivă. De ce să nu-l ajut? În plus, ca fermier şi ca vecin, ar fi putut fi de folos celor două femei ce păreau atât de neajutorate.

-- Explică-mi, ce astepţi?

- Cu o singură condiţie. Ferma e tinută de două surori gemene care m-au rugat să nu spun nimănui nimic despre merele lor. Totuşi în ultimii ani am aflat că au nevoe de bani şi că vând mere în cantitţăi mari. Am văzut odată două camioane încărcate vârf plecând de acolo. Rugămintea mea e să nu le spui că mă cunoşti, să nu cumva să le spui că ai aflat dela mine de ferma lor. Le spui că ai trecut întâmplător pe acolo, ai văzut livada, casa, si, ca vecin, ca fermier, te-ai oprit să le dai bună ziua.

-- De acord. Nu le spun nimic. Vrei să jur?

L-am lămurit în câteva cuvinte.

-- Şi-apoi, pe drumul care duce la biserica arsă, să stii că nu e nici o biserică, nici arsă nici nearsă. O fi fost cândva pe acolo vreo biserică dar acum nu mai e. Pe locul acela s-a clădit ferma despre care vorbim. Treci printr-o pădure de fagi plantată de curând, urci o pantă usoară şi când ai iesit din pădure, pe dreapta, e o casă joasă, înconjurată de brazi. Acolo locuesc cele două gemene cu fetiţa uneia din ele.

-- Ceva nu se potriveşte, spuse Ignătescu. E adevărat că pe drumul ce duce la biserica arsă n-am mai trecut de mult, prefer să ies în şoseaua principală, dar în câţiva ani nu se putea să crească acolo o livadă despre care să nu fi auzit. In orice caz, plec...

Spre seară Ignătescu mă chiemă la telefon. Era furios la culme. Mi-a spus că mi-am bătut joc de el, că biserica arsă era tot acolo, că întrebase pe la fermele vecine, că toţi au râs de el şi că nu se asteptase din parte mea la o glumă atât de proastă. Să nu mă mir dacă de azi încolo nu mă mai cunoaşte. Am încercat să-i spun câteva cuvinte dar a închis telefonul.

Am adormit târziu în noaptea aceea iar a doua zi de dimineaţă, cuprins de remuşcări, am pornit cu maşina spre ferma Mihaelei. Ploua mărunt, drumurile erau pustii şi mă simţeam singur într’o lume antipatică şi ostilă. Am străbătut pădurea de fagi, am ieşit din ea şi am descoperit ruinele bisericii arse, pe dreapta drumului, acolo unde ar fi trebuit să fie şi unde fusese, fără nici o îndoială, ferma Mihaelei. Nu mai era acolo nici pâlcul de brazi, nici livada, nici casa, nici cele două Mihaele, nici Angelica, ci doar un vast câmp necultivat, năpădit de spini şi de urzici. Ruinele bisericii se profilau pe norii cenuşii din care se cernea ploaia măruntă de toamnă.

Am coborît din maşină, am dat târcoale bisericii cu ziduri negre, apoi m-am asezat pe o piatră şi am plâns.

Au trecut mulţi ani de-atunci. În fiecare toamnă, prin Octombrie când se culeg merele, mă duceam la biserica arsă şi mă plimbam printre ruine cuprins de tristeţe. Încercam să mă amăgesc spunându-mi că totul nu a fost decât o închipuire, un vis absurd, dar sentimentul că pierdusem pentru totdeauna ceva ce îmi aparţinuse în viaţa reală, nu mă părăsea.

Suntem victimele propriilor noastre actiuni, mă gândeam. Facem un gest sau spunem un cuvânt sau refuzăm un îndemn şi deslăntuim astfel un şir de întâmplări fatale, care nu ar fi avut loc dacă acel cuvânt nu ar fi fost rostit. Ruinele bisericii arse erau ruinele fericirii mele pierdute.

Şi totusi zidurile acelea negre, exercitau asupra mea o ciudată atracţie. Vedeam în închipuire biserica plină de credinciosi, auzeam cântările preoţilor şi simţeam în nări mirosul lumânărilor de ceară ale căror flacări sfioase tremurau în fumul de tămâie. Unde erau rug|ciunile ce se rostiseră acolo, izvorîte din inimi cuvioase? Câte rânduri de credincioşi au recurs oare la ajutorul divin? Cui le-au fost oare răsplătite faptele bune şi câţi şi-au ispăşit p|catele prin căinţă şi prin rug|ciune? Iar eu? Cine şi în ce scop mă adusese acolo în acea duminică după amiază de mult trecută, ca să-mi dezvălue pentru o clipă existenta unei alte lumi? Eram un om ca toţi oamenii, fără merite deosebite şi fără păcate prea grele. De ce tocmai mie să-mi fi fost hărăzit| acea miraculoasă viziune a unei lumi ideale? Şi care era rostul meu în această întocmire de întâmplări? Nu eram oare victima unei teribile farse născocite de cine stie ce zeitate răzbunătoare ?

Cu timpul vizitele mele la biserica arsă au devenit mai lungi şi mai dese. Uneori zăboveam acolo ore întregi, aşteptând, nici eu nu ştiam ce sau pe cine, dar cu o vagă sperantă că într’o bună zi, într’o toamnă sau într’o primăvară, peste un an sau peste zece, îmi voi regăsi linistea. De obicei mă aşezam pe marginea drumului, cu spatele la maşinş şi aveam astfel în faţă zidurile bisericii iar dincolo de ele câmpia nesfârşită şi pustie. Dar într’o zi, înainte de a iesi din pădurea de fagi, maşina mea oftă de două-trei ori şi se opri. Am coborît înciudat. Am ridicat capota fără prea mari speranţe, ştiind cât de nepriceput eram în ale mecanicii şi nemulţumit că motorul mă părăsise atât de aproape de ţintă, când deodată în spatele meu o voce de copil spuse:

-- Ţi s-a stricat maşina?

M-am întors brusc. O fetiţă de 6-7 ani, cu părul lung, blond, ţinând în braţe un iepuraş alb, mă privea zâmbind.

-- Pe mine mă chiamă Angelica, pe tine cum te chiamă?

 

 

Despre EUGEN GIURGIU:

       Eugen Giurgiu are în întreg scrisul său o capacitate specială de a alterna emoţia şi indiferenţa, autenticul şi convenţionalul, discursul alunecă imperceptibil din ironie în grav, din ridicol în tragic. Tensiunea ce se acumulează între asemenea planuri antitetice susţine texte fără o prea mare densitate epică. Volumul publicat în colecţia Povestaşi români arată un scriitor complex stăpânind o mulţime de registre: excelent regizor al unui discurs fantastic în Biserica arsă, în Orfanii se plasează programatic în tiparul narativ al lui Dan Pavel din Moartea lui Urcan Bătrânul, iar în micul roman Ca frunzele-n vânt, prin personajul Anton Comşa pare a da o replică Întunecării lui Cezar Petrescu, doar că de data aceasta, nu războiul răvăşeşte şi mutilează destine, ci comunismul. Absurditatea regimului totalitar domină imaginarul acestor nuvele şi inflamează din când în când atitudinea naratorului, temperată imediat prin ironie.

Crina BUD
       Eugen Giurgiu este autorul temelor pitoreşti, cu tonul amuzant şi situaţii surprinzătoare; este un povestitor înnăscut. Personajele sunt cu talent alese, de multe ori acţiunea fiind condusă de persoana întâia. Este un bun observator al lumii înconjurătoare, unde întâmplările obişnuite, uneori alunecă uşor spre fantastic. Această trecere are un farmec deosebit, care face pe cititor să nu lase cartea din mână chiar dacă, miezul nopţii trecuse de mult.
Alexandru TOMESCU

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate