EUGEN LOZOVAN

Filolog, istoric literar, traducător, jurnalist, memorialist, poet

 
EUGEN LOZOVAN

       Eugen Lozovan s-a născut la 2 mai 1929, în Bucureşti, într-o familie cu vechi tradiţii boiereşi din Basarabia, atestate de un zapis de la Alexandru cel Bun, 25 aprilie 1420.
       Urmează şcoala la Liceul „Gheorge Lazăr" din Bucureşti, obţinând bacalaureatul în 1947. De la mama sa primeşte o aleasă educaţie muzicală.
       Ca student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, studiază în paralel franceza-italiana, engleza-germana, romanica şi lingvistica generală.
       În noiembrie 1950, cu ocazia unei delegaţii studenţeşti la Viena, nu se mai întoarce în ţară. Cu burse de la Fundaţia Regală Universitară „Carol I" din Paris şi de la Colegiul Europei Libere din Munchen, studiază la Sorbona - Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris şi la Universitatea din Strasbourg, obţinând licenţa în litere şi limba italiană şi o „diplome d'etudes superieures".
       Îşi face debutul în 1954 la revista „Orbis" (International Journal of General Linguistics and Linguistic Documentation, publicaţia oficială a „International Centre of General Dialectology”) condusă de Sever Pop, din Louvain (Belgia).
       În 1957 este angajat la Institutul de Romanistică al Universităţii din Copenhaga, unde işi va desfăşura în principal activitatea timp de patru decenii, până la pensionare.
       Este co-fondator, al Societăţii Academice Române de la Roma (1957) şi membru al Academiei Internaţionale Libere de Ştiinţă. Funcţionează ca redactor la revista „Bibliographie linguistique" din Utrecht, (1954 – 1961) Olanda, iar în 1968 este cooptat în colegiul de redacţie la „Revue des etudes roumaines".
       Colaboreaza mai mult de zece ani la ziarul "Stindardul" din Germania, condus de Ion Valeriu Emilian şi la revista "Dorul" din Danemarca editată de Dan Romascanu, unde este redactor onorific.        Apreciat ca lingvist şi filolog de excepţie Prof. Eugen Lozovan a fost invitat la mai multe universităţi de renume din care amintim: Universitatea din La Plata, Argentina, unde este încununat cu titlul de doctor honoris causa în 1968, şi la Universitatea Harvard, 1975-1976).
       Se stinge din viaţă la 3 decembrie 1997 în Copenhaga
       Opera: Trei volume dedicate cercetărilor şi notaţiilor de istorie literară: Studii ovidiene, Studii despre D. Cantemir şi Articole româneşti din diverse publicaţii / doua volume consacrate istoriei şi lingvisticii, Dacia fără Roma şi Miscellanea / Pătimirea moldovenilor, prefaţă de Al. Duţu, Aalborg (Danemarca), 1993; ediţia mult amplificată sub titlul Scolii paralele , Aalborg (Danemarca), 1997; / Glose istorico-literare Aalborg (Danemarca), 1994 / Dacia Sacra, traducere de Mihai Popescu, ediţie îngrijită şi postfaţă de I. Oprişan, Bucureşti, 1999.

Un glas de aramă

”În veci spre cei rămași în urmă   
Tu Doamne, văzul mieu îndreaptă.”   

       Au trecut 25 de ani de la moartea lui Octavian Goga, dar cât de metalic ne răsună în urechi chemarea sa. Fiindcă a fost un adevărat vates - și dintre cei mai mari - dar și pentru că patria se găsește cufundată într-un noian de deznădejde, asemănător cu acela care a umbrit debutul său poetic, versurile sale sunt azi atât de răscolitoare.
       Când în mai 1938 duceam la groapă pe omul învins sub cerul îmbrobonat de cumplite prevestiri ni se părea desigur că încheiasem un dublu capitol, literar și politic. Pentru teoreticienii pripiți ai anilor 30, ”cântarea pătimirii noastre” era depășită. Ea confirma, pare-se, caducitatea poeziei agorale. Și poate vina nu-i a nimănui, fără doar a giganticei noastre victorii din 1919. Realizarea visului în care gemeau ”robiile de veacuri” demodase peste veacuri ”cuvântul strigărilor noastre”. Capete uituce, scăldate în soarele împlinirilor, nu mai știam că ursita poate fi ”mașteră”. O poezie ca ”Noi” căpătase valoare de document, după triumful a toate îmbătător de la Alba Iulia. Noile generații, cel puțin, nu mai puteau înțelege, fără o explicație amănunțită. Trecură doar trei ani și ne-am găsit iarăși ”cu fruntea’n țărână”. Am aflat că suntem doar ”drumeții piticelor vremi”. Contemplând, cu sufletul răvășit, medalia spartă în bucăți a României Mari ne-am dat seama ce însemnează ”Tăinuita jale a visurilor sfărâmate”. Atunci am învățat Oltul pe dinafară. Și din acel moment Goga nu ne-a mai părăsit.

Dacia Sacra - Eugen LOZOVAN

       Acasă a rămas să legene ”durerea unui neam ce-așteaptă de mult o dreaptă sărbătoare”, iar pe noi - ”bieți nebuni orbiți de-o stea”- ne-a însoțit pe căile pribegiei. Cu ochi despecetluiți am descoperit că ceea ce gândim plângem și sperăm a fost spus și scris demult. Ca într-o nuvelă de H.G.Wells am întors înapoi mașinăria timpului. Iată-ne iar la începutul acestui secol, împreună cu ”Nic. Otavă” arși de nostalgii și înfierbântați de revoltă. (Condescendent al esteților s-a năruit, cenușa albă, ca o horbotă putredă căreia îi dai un bobârnac). În sunetele aromitoare ale unei ”vecernii domoale”, ne gândim ca ”feciorul lui Iosif preotul” că am fost ”răpuși de-un gând nebun pe semne”. Și ne-ntrebăm de n-ar fi fost mai bine ”să fi rămas feciori la plug” alături de cei ”osândiți să plângă și să tacă”. Noi am vrut însă altă hirotonire decât cea a resemnării și de aceea ne-am ”mutat în altă țară”.
       Aniversarea lui Goga nu va fi populară, nici în țară și poate nici în străinătate. Și e logic să fie așa: veneticii de toate încrengăturile își au idolii lor. Iar onorarea adormitului de la Ciucea e un act sacral. Căci numai pentru noi - ”cei de-o lege cu pământul”- a formulat el această artă poetică asupra căreia ține priveghi ”oastea nevăzută” a strămoșilor:

”Căci se stinge glasul și se frânge struna
Când în goana vieții nu-ți mai fi cu mine...”
       Lecție actuală, căci poezia ”Voi veniți cu mine” e scrisă în 1913 - ne spune O. C. Tăslăuanu în Amintiri de la ”Luceafărul”- după ce poetul colindase Apusul. Sufletul său însă, țipar zglobiu, alunecase nepăsător prin toate peisajele:
”Și’n jur de mine urlă Babilonul
Eu mă visez în sat la noi acasă:”
       Unde se mai vede că pentru a explica evocarea halucinantă a patriei, sub cer străin, nu avem nevoie de Heidegger -Goga ne ajunge-.

Stindardul Editie speciala_Aprilie_1973_cu 'Scrisoare deschisă Episcopului Teofil Ionescu' semnată de Eugen LOZOVAN

       E momentul să recunoaștem că s-a făcut prea puțin pentru studierea unei opera viguroase. Și ce răsplată ar primi lingvistul sociolog pentru truda sa. La nimeni altul - nici chiar la Eminescu - nu va găsi cuvinte încărcate de atâta hieratism. Când Goga scrie neam, strămoș, țarină, condeiul său miruie, iar glasul său sună a psaltichie. În versurile sale ramele timpului omenesc sunt rupte, istoria e deschisă către ieri și mâine, iar comunitatea de aspirații și deznădejde se-ntinde, lagună liniștită, peste barierele șterse ca pragurile de nisip. Când poetul declară:

”Ați murit cu toții ca să-mi dați viață
Morți fără de moarte voi veniți cu mine.”
El stabilește între noi și oasele albe o legătură afectuoasă care dizolvă macabrul.
       Dacă amintim numerele omagiale din: „Gândirea” (1932), din ”Cele trei Crișuri” (1938), un studiu al lui O. Papadima (Rev.Fund.Reg. 1942), un altul al lui P. Soldati (Craiova 1939) și două articole ocazionale de Cl. Isopescu (Rassegna Italo-Romena 1941; Meridiano di Roma 1941) am trecut în revistă bibliografia poetului. În ultimii ani nu cunosc decât o frumoasă prezentare a profesorului T. Onciulescu (Follore 1956). Și pretextele care ar ușura ancorarea lui Goga în spiritualitatea europeană nu lipsesc; mă gândesc în special la afinitățile sale cu literele italiene pe care le cunoștea temeinic. Traducător din Ada Negri s-ar fi inspirit pare-se - e cel puțin părerea profesorului Gino Lupi - din Carducci (Oltul: Alle Fonti di Clitunno) și din D’Annunzio (Meșterul Manole: Gioconda).
       Porunci și mustrări venite dincolo de mormânt - se cuvenea să le amintim azi -. Cine știe, poate ele ne vor ajuta să ne săltăm moralul și portul pentru a ne apropia cât de cât de măreția unui suflet fără pereche.

*** *** ***
Despre Eugen Lozovan şi activitatea sa:

       Eugen Lozovan - "Glose istorico literare" + CD; “Glose istorico-literare” include toate eseurile publicate de autor în revista Dorul. Este interesant de constatat poziţia Prof. Eugen Lozovan vis-a-vis de problemele majore, de zi cu zi ale fiecăruia dintre noi, ca adevăraţi români. Volumul este o raritate de bibliofilie si a fost transcris pe CD cu vocea lui Sorin V. Nicolaescu.
       Eugen Lozovan - "Scolii paralele" + CD; Prof. Lozovan îndreaptă lumina asupra problemelor vechi ale românilor de dincolo de Prut. A fost un cunoscător avizat ale problemelor, mai ales că acolo este locul său de baştină. Toate articolele publicate aici şi-au gasit locul în diverse publicaţii ale timpului, şi nu mai puţin în revista Dorul, al cărei redactor onorific a fost.

Dan ROMAŞCANU
       Eugen Lozovan şi-a făcut educaţia în România postbelică, în anii turburi când ocupaţia bolşevică forţa instaurarea puterii. A cunoscut şi viaţa de brigadier pe şantierul Bumbeşti-Livezeni. Şansa de a ajunge în Europa de Vest, la vârsta studenţiei, i-a permis să-şi complecteze educaţia cu studii în aceleaşi domenii la universităţi de renume.
       Încă de la început a întâlnit personalităţi ale exilului, care l-au apreciat, şi chiar ajutat, cum au fost Marcel Fontaine, director al Institutului Francez din Bucureşti, şi I. V. Emilian, directorul ziarului „Stindardul”.
       A fost colaboratorul acestui ziar, unde pe lângă alte articole a semnat rubrica „Scolii”, cu teme diferite: critică literară, memorii, note de călătorie. Poziţia de ziarist, şi-a asumat-o cu mult discernământ. Critica lui era elegantă dar usturătoare. Iată cum încheie Scrisoarea deschisă către Episcopul Teofil Ionescu, care a trădat în 1973 idealul creştinilor ortodocşi români din exil: ...Atotputernicul va avea milă de noi şi ne va călăuzi paşii pe drumurile - fie şi fără de sfârşit – ale pribegiei. IPS Vs. rămâne acum faţă în faţă cu propria conştiinţă şi cumplita socoteală pe care o va avea de dat în Ziua Mâniei.
       Mă voi ruga totdeauna cu neţărmurită dragoste şi recunoştinţă pentru Vlădica Teofil dinaintea renegării. Restul... în Valea lui Iosaphat.”

       Ca profesor, recunoscut pentru erudiţia sa, a fost invitat să predea sau să conferenţieze la multe universităţi din lume. Drept exemplu, în perioada iunie-octombrie 1968 a prezentat următoarele subiecte la Universitatea din La Plata Argentina: Dacia şi Scythia minor în epoca pre-romană. Date arheologice, literare (Ovidiu), lingvistice (Introducere în limba Traco-Dacilor) / Cucerirea Daciei după Columna traiană. Confruntare cu alte izvoare antice. Reconstituirea operei pierdute „Bellum Dacicum”. / Dacia felix şi expansiunea romană în Orient, din Crimeia în Asiria. / Epoca post-aureliană în regiunea dunăreană. / Bizanţul ca legatar universal al lumii vechi. / Creştinismul în provinciile dunărene. / Fermentul scandinav în evul mediu. Crearea Principatelor Române. / Limba Română în cadrul mediteranean. Marea Neagră – mare neolatină; Franci, Veneţieni, Genovezi. / Umanişti români de dimensiune universală: Olahus, Milescu, Cantemireştii, Haşdeu. / Romanitatea extrem-orientală. Români, Spanioli şi Portughezi în Asia. / Chestiuni de metodologie. Lingvistica şi ştiinţele paralele. Limitele cunoaşterii istorice.
       De aici a plecat în Malta unde în calitatea sa de membru al Comitetului pentru „Atlasul lingvistic mediteranean” a participat la al III-lea Congres cu lucrarea „Navigaţia de la Varegi la Greci”.
       Işi merită locul din plin în Cartea de Aur a Exilului Românesc.
Alexandru TOMESCU

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate