EUGEN POPESCU

Economist, scriitor, memorialist si publicist

 
EUGEN POPESCU

       Economist, scriitor si publicist, după propria sa caracterizare, Eugen Popescu (1915-1997) a fost toată viata sa, o constiintă arzătoare pentru tară, începând cu anii de studentie, continuând cu anii de închisoare politică si terminând cu activitatea sa din exil, când, printre altele a fost sufletul si directorul Institutului Român de Cercetări Istorice din California. Era un bărbat înalt, cu un mers frumos, drept, cu o privire luminoasă si o voce blândă, caldă, gravă. Avea un suflet foarte ales si generos. Vorba sa degaja mai întodeauna un umor fin si, uneori, o caldă apartenentă la stirpea oltenească. Poseda un rar talent de povestitor, o irezistibilă putere de comunicare. Vibra pentru tară si neam. In preajma sa toate discutiile, cât de apropiate, aveau un suflu de adâncime, de mare seriozitate. Memoria întâlnirilor cu el rămânea întotdeauna puternică. Cunostea enorm de multă lume a exilului si era mereu deschis spre noi cunostinte si activităti românesti.
       Eugen Popescu s-a născut la 22 februarie 1915 în comuna Bălteni-Olt, fiul lui Radu Popescu, învătător si directorul scolii primare din comuna Bălteni si al Stancăi Popescu, născută Ciobanu, fiică de oier din Mărginimea Sibiului. Ziua nasterii, 22 februarie, comemora în calendarul bisericesc pe o serie de "martiri din Evghenia". De aceea secretarul primăriei comunale l-a înscris cu numele Eugeniu. Când, mai târziu, copilul i-a reprosat că nu i-a scris numele, simplu, Eugen dând bătaie de cap tuturor prin scoli el i-a replicat: "Domn'e Eugen, asa mi-a venit mie să vă înscriu în registrul de nasteri si dacă am gresit cu ceva să mă pedepsiti cu o litrută de tuică fiarta si cu f'o două-trei măsline că n'o fi păcat". Necazul este că la "pedepsire" a participat si purtătorul numelui si, astfel, l-a surprins tatăl lui beat mort. A găsit alinare la maica Leana, bunica dinspre mama, Elena cea care, împreună cu sotul ei Badea Serban, o înfiaseră pe mama lui rămasă orfană.
       Tatăl, Radu Popescu, a plecat pe front ca locotenent cu o fotografie a băiatului si sotiei, pe care a purtat-o ca pe un lucru sfânt. După ce, ca prin minune, a scăpat cu viată din tifosul exantematic ce exterminase pe multi pe front, a regăsit fotografia la spitalul din Bucium-Iasi în 1917. După război, tatal lui, împreună cu alti învătători si cu Ion Mihalache au hotărât să înfiinteze partidul tărănesc, el fiind ales ulterior deputat de Olt în acest partid. In 1927 a intrat în miscarea cooperatistă, a înfiintat în comună o Bancă populară, a condus Federala Cooperativelor Judetene din Slatina. Ca învătător a ajuns inspector scolar pe Oltenia. A stăruit pentru cumpărarea, prin Banca Centrală Cooperativă din Bucuresti, a unei mosii abandonate si neexpropiate si, prin Banca Populară Cooperativă din comună, a înlesnit vânzarea pământului pentru tărani pe credit lung la un pret foarte avantajos, astfel încât toti tăranii din comună au cumpărat. La bătrânete, neputinciosi, cu casa confiscată, cu pensia anulată, exilati cu domiciliu obligatoriu în Slatina, vrednicii părinti ai lui Eugen Popescu au ajuns să cersească pe la prieteni ca să-si tie viata în regimul comunist.
       Eugen Popescu a urmat cursurile Liceului "Radu Greceanu" din Slatina-Olt între anii 1925-1932. A intrat la liceu cu un an înainte de vârsta legală (la 11 ani). In clasa VIIa, ultimul an de liceu al seriei sale, Eugen Popescu a scris o lucrare "Despre scrierile politice ale lui Mihai Eminescu" la profesorul Gh. Visoiu, care a fost hotărâtă, pentru valoarea ei, a fi prezentată public în cadrul asociatiei literare "Titu Maiorescu" a liceului. Ca urmare a unui incident (elevul a adus un măgar în curtea liceului la internat strigându-si în glumă colegii să vină afară că-i asteaptă fratele lor măgarul; pedagogul l-a urmarit să-l pedepsească si l-a lovit în frunte cu vătraiul), popularitatea în oras i-a crescut substantial, toată lumea venind la prezentarea dizertatiei cu entuziasm să vadă “eroul” bandajat la cap. Introducerea a sunat cam asa: "Domnilor profesori, domnisoarelor si domnilor colegi, astăzi voi vorbi în fata domniilor voastre despre scrierile politice ale aceluia care a murit fiind lovit la cap cu o cărămidă de un nebun în spital, asa precum si eu, după cum vedeti si ati auzit, am fost lovit la cap cu un vătrai de un nebun în internat. Să intrăm în subiect" (Eugen Popescu: "Crâmpeie de viată", Ed. Coresi, Freiburg, 1986). Slatina, "orasu-n care plouă de trei ori pe săptămână" (Ion Minulescu), unde s-a născut si Eugen Ionescu, a constituit un prilej de conversatie interesantă si agreabilă între cei doi Eugeni în SUA la întâlnirea ARA din aprilie 1983.
       Isi ia examenul de bacaulareat la liceul din Râmnicul Vâlcea în iulie 1932. S-a înscris la Academia de Stiinte Economice din Bucuresti si la Facultatea de Drept cu scopul de a ajunge avocat comercialist după dorinta tatălui său. Din cei aproape 1000 studenti înscrisi în anul I la Drept, notează Eugen Popescu în cartea sa, "Crâmpeie de viată", se prezentau la curs doar una sau două sute în timp ce la Academie frecventau cursurile cinci până la opt sute de studenti din cei 1100 înscrisi.
       Eugen Popescu a participat la greva studentească din 1933 de la Drept, care cerea desfiintarea blocului de examene si reducerea taxelor scolare. Ca urmare a fost exmatriculat. Prin interventia Uniunii Nationale a Studentilor la rectoratul Universitătii, s-a obtinut ca exmatricularea participantilor la pichetele studentesti din Piata Universitătii să fie transformată într-o eliminare temporară. Astfel Eugen Popescu a putut să-si ia examenele în toamnă. In aceste activităti l-a cunoscut pe inginerul agronom Gavrilescu, fost presedinte al Uniunii Nationale a Studentilor care avea să fie inginer sef al Trustului Gostat Bucuresti. In 1934 îsi face practica comercială la Varsovia în cadrul Asociatiei studentesti polono-române si, de asemenea, participă la întrunirea Consiliului Confederatiei Internationale a Studentilor de la Bordeaux din decembrie 1934 în umbra printului Alecu Cantacuzino, secretarul lui Nicolae Titulescu, unde s-au discutat mult probleme spinoase. In 1935 este ales presedinte al Asociatiei Studentilor de la Academia Comercială. Intre actiunile initiate de el a fost "Săptămâna Studentului Sărac" care a colectat bani pentru cumpărarea de cartele de masă pentru numerosi studenti. Tot pentru colegii nevoiasi el a obtinut scutiri si reduceri de taxe scolare si de examene. In 1936 a participat la Congresul Uniunii Nationale a Studentilor de la Târgu-Mures, care l-a avut ca presedinte de onoare pe istoricul Constantin Giurescu. Greva care a urmat la Academia Comecială, în solidaritate cu celelalte greve, a avut ca efect eliminarea definitivă din Academia Comercială a studentului Eugen Popescu, presedinte al Asociatei Studentesti. La interventia Profesorului Nicolae Iorga, celebrul savant si patriot român, care preda istoria universală în anul I, el este iertat si admis să-si dea examenele din sesiunea finală, de absolvire. Cu diploma în buzunar a trecut pe la rector pentru a-si îndeplini datoria de a-i transmite salutări de la tatăl său, cu care fusese coleg bun. I-a părut rău rectorului si s-au despărtit în termeni foarte calzi.
       A urmat Scoala militară de ofiteri de rezervă de cavalerie din Târgoviste (oct.1936-nov 1937), obtinând gradul de sublocotenent. A fost rănit pe front în timpul unui atac în 1942 dar a scăpat cu piciorul neamputat, datorită unui intens tratament cu penicilina care tocmai se inventase. A fost arestat în 1945 si detinut în lagărul de la Slobozia, unde erau oameni din toate categoriile sociale si politice din tară, fiind suspectat de activitate anticomunistă. A fost rearestat în 1952 si, până la eliberarea din 1957, trece prin 14 închisori si o colonie de muncă fortată, între care închisoarea Jilava, lagărele Ghencea-Bragadiru si Mogosoaia, penitenciarul de la Galati, închisorile de la Lugoj, Craiova, Jilava si Aiud. Si-a pierdut vederea temporar, a suferit. Procesul cu acuzatii imaginare si martori mincinosi la Craiova în 1956 a fost urmat de o rejudecare la Bucuresti în acelasi an. După cum notează el în cartea sa autobiografică, Articolul 193 cu aliniatele 1,2 si 3 pe baza căruia a fost condamnat nici nu figura în Codul Penal al României în anul arestării sale. Un prieten al său, evreu, Iancu Haim, nu recunostea când îsi spunea vârsta cei zece ani petrecuti în închisoare ("Nu-s anii mei, sunt anii lor" spunea el cu umor. "Dacă iau cei zece ani si-i adaug la mine mâine, poimîine, ăstia mă pot aresta pentru "nedreaptă luare"). Unui tânăr nou venit în celulă care spunea că nu a gresit cu nimic si se întreba la cât va fi condamnat, Eugen Popescu îi precizează cu amar umor: "Pentru nimic se dă o condamnare de cinci ani, pentru a fi făcut ceva se dau zece ani”.
       A lucrat ca economist în domeniul agriculturii de stat si al constructiilor. In 1973 a luat calea exilului în Germania. Cartea sa “Sub două dictaturi” (Freiburg 1985) consemnează semnificative întâmplări privind functionarea aparatului administrativ comunist, din perioada când lucra în sectorul gostat.
       De la începutul exilului său a fost activ în problemele religioase românesti. In 1978, împreună cu un grup de exilati români, a înfiintat parohia ortodoxă română "Maica Domnului" din Frankfurt am Main (Germania) unde a fost la înfiintare presedintele consiliului parohial. In 1979 a colaborat la înfiintarea eparhiei ortodoxe române pentru Europa Centrală cu sediul la Freiburg (Germania) unde a fost ales vicepresedinte al consiliului eparhial. In 1979 a emigrat în California si a fost ales presedintele consiliului parohial al bisericii "Invierea Domnului" din Oakland. In aceeasi perioadă a fost si membru al Congresului Episcopiei Ortodoxe Române pentru America si Canada, cu sediul la Jackson în Michigan. In 1985 a fost activ la înfiintarea parohiei ortodoxe române "Adormirea Maicii Domnului" din orasul Tustin, California. A participat aproape în fiecare an la congresele Vetrei Românesti în Michigan.
       Participă la comemorarea în exil a celor care au suferit în închisorile comuniste. "Dintre toate arestările s-a ales lotul din 15 mai 1948 ca fiind cel mai reprezentativ pentru ‘Ziua detinutilor politici români’, când mii de studenti au luat drumul temnitelor, coloniilor de muncă si experientelor de la Pitesti, Gherla si Canalul Dunăre-Marea Neagră", consemna el în mai 1982. Comentează pe marginea unei conferinte a lui Serban Orescu prezentată în 1979 în Cercul Democrat al Românilor din Germania federală, analizând carentele principale ale "modelului românesc de socialism". Discută, tot în 1979, o posibilă reorganizare a agriculturii si zootehniei românesti, care combină exploatările individuale, cu cele mixte si de stat, având ca institutii de coordonare asociatii de fermieri si oficii de coordonare a capitalurilor de stat pentru marile combinate si statiunile experimentale. Analizând efectele dezastruoase ale etatizării fabricilor Eugen Popescu comentează nedumerirea unui salariat ONU în 1976 care nu găsea România pe lista burselor internationale de mărfuri în ciuda ratelor de investitii ce o situau pe primele locuri în statistici.
       A publicat cărtile "Puncte de vedere" vol.1, "Sub două dictaturi" si "Crâmpeie de viată" la Editura Coresi în Freiburg în 1986. In 1989 a publicat "Puncte de vedere", vol.2, în San Diego. A scris peste 90 articole în domeniile problemelor nationale, politicii si economiei, ortodoxiei, în diferite ziare, inclusiv "Cuvântul Românesc". A prezentat opt comunicări la congresele A.R.A. (1983-1988). Ca presedinte al Institutului Român de Cercetări Istorice a coordonat activitatea colaboratorilor, a organizat sesiuni de conferinte la Centrul Cultural Nae Ionescu din Hamilton-Canada si la Romfest în Los Angeles, a publicat Antologia Asociatiilor si Personalitătilor Culturale Românesti din Exil, a făcut cercetări la Institutul Hoover din Standford publicând importante documente cu referire la primele guverne de după 23 august si felul în care sovieticii au fortat conditiile armistitiului subjugând tara, precum si documente referitoare la Comitetul National Român. A fost salutat cu admiratie si recunostintă pentru publicatiile sale de către George Duca, George Bălasu, Dumitru Ichim, Nello Manzatti, Vlad Georgescu, Mircea Vlad si multi, multi altii.
       A fost membru al Academiei Româno-Americane de Stiinte si Arte (ARA) cu sediul la Universitatea California din Davis, cu o bogată activitate în 1983-1992. In 1986 a fost admis ca membru al P.E.N. Clubului International. In anul 1988 a pus bazele Institutului Român de Cercetări Istorice cu sediul la San Diego, California, fiind ales presedinte al Institutului. Institutul a avut contracte de colaborare cu Centrul Român de Cercetări din Paris, Fundatia Culturală Română din Madrid, Institutul Român de Cercetări/Biblioteca Română din Freiburg, Asociatia Culturală Română din Hamilton, Ziarul "Cuvântul Românesc". Membri de onoare au fost: Dinu Adamesteanu (Italia), Gheorghe Calciu Dumitreasa (SUA), David Funderburk (SUA), Vintilă Horia (Spania), Theodor Oniga (Brazilia), Aurelio Răută (Spania) si George Uscătescu (Spania). A activat la Institut până la moartea sa în 1997.
       In ultimii ani de viată suferea tot mai mult cu mâna, reminescentă de la o semipareză provocată de un cheag de sânge cranian, iar rana de la genunchi făcută în război îi dădea dureri mari. După o suferintă de jumătate de an, a murit de cancer la sistemul digestiv în 1997, regretat de o lume întreagă a exilului. A fost îngropat la Vatra, alături de mormântul episcopului Valerian Trifa.

       HORIA ION GROZA

***

EUGEN POPESCU si HORIA ION GROZA

Scriitorii EUGEN POPESCU si HORIA ION GROZA

Directorul Serbănescu este anchetat de partid

       Omul acesta cu atâtea calităti umane, cât si un organizator de primă clasă, orbit poate de frumoasele rezultate pe care le-a înregistrat Gospodăria sub conducerea lui, a început să nu se mai poarte bine cu subalternii, să fie arogant cu cei mari si cu toate autoritătile regionale si raionale, ne mai tinând seama de nimeni decât numai de primul secretar al regiunii de partid Bucuresti, pentru care avea un cult deosebit.
       Nu stiu de ce unii oameni nu-si pot cultiva modestia care se împacă bine cu cele mai deosebite succese personale si cad usor în păcatul trufiei care face din ei niste oameni la care nu mai poti ajunge, cu care nu mai poti sta de vorbă. Incep să se considere de neînlocuit, că fără ei nu se poate face nimic, că nimeni nu munceste ca ei. Când au succese si au bani se cred si cei mai frumosi si atunci încep să-si ofere gratiile, în dreapta si în stânga femeilor pe care le cunosc, încercând să lege cu ele prietenii în afara căsătoriei ca si când este un drept al lor de a avea orice la dispozitie.
       Aceasta urâtă caracteristică a firii omenesti nu l-a ocolit nici pe Serbănescu si omul mic din el s-a ridicat deasupra. A găsit o prietenă de o clasă net superioară culturii lui, au început să-si tese împreună idealuri si vise, mergea mai rar acasă la familie, se vizitau reciproc la domiciliile rurale, amândoi fiind navetisti, până ce familia lui Serbănescu a aflat prin invizibilele retele ale informatiilor si a dat alarma. Cadrele superioare de partid fiind înstiintate de relatiile sale amoroase l-au făcut atent să se potolească dar el a protestat, spunându-le că nu permite nimănui să se amestece în viata lui privată si nu permite nimănui să-l controleze în ceea ce face. Incă nu învătase că partidul are voie să se amestece în viata lui privată si familiară, sub motivul “moralei proletare” sau a “relatiilor neprincipiale”.
       Incet, încet, cadrele de partid au tesut o plasă deasă de intrigi în jurul lui si în final s-a pomenit cu un control, care s-a prezentat la Gospodărie si a început să facă o analiză economică a Gospodăriei având drept scop final desfiintarea Gospodăriei Ion Roată si împărtirea celor două sectii mari la cele două Gospodării de Stat vecine. Serbănescu nu si-a dat seama că el este cel vizat nu Gospodăria. Nu s-a avut în vedere desfiintarea Gospodăriei ci totul a fost regizat ca un semnal pentru Serbănescu arătându-i că, într-o bună zi, poate să nu mai fie director. A iesit întreg din control dar jumulit de penele trufiei, ale arogantei care-l făcuse să nu mai fie respectat si iubit de oameni. A tras unele concluzii pentru el si s-a potolit ca un jăratec peste care s-a pus cenusă, parcă dinadins ca să nu se stingă. Ce frumos i-ar fi stat acestui om cu rezultate excelente în muncă să fie mai modest, mai cumpătat, să nu se considere un Goliat si restul niste pitici dar, asa e omul făcut.

EUGEN POPESCU - Puncte de vedere

EUGEN POPESCU - Puncte de vedere

       Atmosfera s-a mai potolit putin în Gospodărie, Serbănescu s-a mai cumintit dar fortele invizibile de Adonis din el au răbufnit din nou, a reluat legăturile cu fosta lui prietenă, sotia lui a dat din nou alarma în cercul ei de cunostinte, cu sarcini mari de partid si de data aceasta s-a instituit o anchetă de partid, compusă dintr-un delegat de la Comitetul Central al partidului, alt delegat de la regiunea de partid, secretarul cu probleme economice de la raionul de partid si directorul Trustului Gostat. In forma aceasta, comisia s-a prezentat în Gospodărie fără să se anunte, a dat dispozitie să fie chemate la sediul Gospodăriei toate cadrele tehnice, sefii de ferme, secretarul organizatiei de partid si presedintele sindicatului, unde a început interogarea fiecăruia în parte. Lui Serbănescu i s-a spus să meargă în locuinta lui si să astepte. Imi spunea mai târziu că, acolo în cameră la el, s-a rugat mult la Dumnezeu să-l scape si era convins că numai Dumnezeu l-a salvat, desi ca membru de partid n-avea voie să afirme că este un om credincios. După ce comisia audia pe cineva, i se spunea să părăsească sediul, pentru a nu informa pe cei ce urmau la rând despre ce au fost anchetati. Ceasuri întregi au trecut prin fata anchetei ingineri, brigadieri, cadre politice si sindicale, sefi de sectii si, după felul cum arătau când ieseau de la anchetă, dădeau impresia că chestiunea e gravă si cu consecinte grele pentru Serbănescu.
       …
       Eu îmi vedeam linistit de lucrări în biroul meu [la contabilitate], fiind convins că pe mine nu mă cheamă, pentru că nu sunt membru de partid si părerea mea nu ar fi luată în seamă. De altfel nici nu mă anuntaseră să stau la dispozitia comisiei de anchetă, cum făcuseră cu toti ceilalti. Către seară a intrat în biroul meu presedintele sindicatului care făcea pe aprodul în acea anchetă si mi-a spus să mă duc imediat la comisie. L-am întrebat pentru ce sunt chemat. Mi-a răspuns că voi vedea eu când voi fi înăuntru la comisie.
       Mi-am strâns hârtiile de pe birou si, în timp ce mă gândeam ce să le răspund, am simtit un puls accelerat al inimii care m-a făcut si mai nelinistit. Nu mai aveam putere să mă ridic de pe scaun si stiam de ce, dar presedintele sindicatului, care mă zorea să merg mai repede, nu stia de ce îmi era teamă.
       Dacă omul ar dispune de o mare sensibilitate ca, în momentele de soc în viată, să simtă cum îi ies fire albe de păr în cap, si-ar da seama că ele nu sunt numai semnul unei vârste înaintate ci si al unor emotii puternice. Mă si vedeam fără loc de muncă sau, în cel mai bun caz, trecând la o muncă manuală, pentru care nu aveam nici vocatie si nici pregătire.
       Era cunoscut de toti că raporturile dintre mine si director erau foarte bune, de totală încredere si corecte iar acum, când se punea în discutie demiterea lui Serbănescu, aceste relatii bune nu erau la modă si nici oportune pentru ceea ce urmărea comisia în acel moment. Este adevărat că am scăpat si eu de două-trei ori câte o vorbă despre greselile pe care le făcea directorul si pe care i le-am spus si lui dar această părere nu as fi repetat-o în fata comisiei.
       Istovit, fără vlagă si neinspirat cum să mă apăr dacă începe comisia să mă întrebe despre trecutul meu pe care îl trecusem cu vederea*), am intrat în sala comisiei si am avut grijă să mă aranjez astfel ca să intru cu piciorul drept înainte ca să îmi meargă bine. Nu era ceva exagerat la mine când am făcut acel lucru, gândindu-mă că un biet naufragiat când era la capătul puterilor înainte de a se îneca s-a legat de un fir de pai care plutea pe apă, l-a pus sub el si avea senzatia că paiul e o plută salvatoare.
       Când am intrat în sală am fost invitat să iau loc pe scaunul din fata comisiei. O lampă de birou, cu picior, cu un bec de 100 wati era îndreptată spre locul unde eram asezat, astfel ca fata celui interogat să fie puternic luminată pe când în sală era semiobscuritate. Am pus palma la ochi, ferindu-mă de lumina puternică a becului si mi-am cerut scuze spunându-le că eu sufăr de ochi si nu suport lumina si să-mi permită să stau cu ochii acoperiti. Imediat au îndreptat lumina în altă parte, ceea ce m-a făcut capabil să întretin o conversatie normală. Eu mai trecusem prin alte împrejurări similare la alte anchete din timpul detentiunii când reflectoare puternice mă luminau si eu trebuia să răspund la întrebări. Stiam cât de depersonalizat esti când te găsesti în astfel de situatii, ne mai putând fi stăpân pe tine, pe idei, pe cuvinte, pe fiinta ta, pe vointa ta.
       Au intrat în subiect. Secretarul raionului de partid cu problemele eonomice, de care tineam noi, a început să-mi spună că ei îmi cunosc munca, îmi cunosc seriozitatea, cunosc aportul si activitatea mea în Gospodărie, că nimeni nu are ce să-mi reproseze în ceea ce priveste munca si comportamentul meu. Aceste cuvinte elogioase din partea unui cadru politic de conducere m-au pus pe gânduri si am luat-o eu înainte. Cunoscând bine pe secretarul raionului de partid, mi-am permis să fac o glumă cu el, spunându-i: “După aceste cuvinte frumoase urmează propunerea de a fi decorat iar în final mi se înaintează plicul cu schimbarea din functie si trimiterea la munca de jos, asa cum se obisnuieste prin alte părti”.
       S-a făcut putin haz, atmosfera s-a destins putin după sapte-opt ore de interogatorii ale celorlalti salariati înaintea mea si, deodată, delegatul de la Comitetul Central mi-a pus întrebarea: “Ce relatii ai dumneata cu directorul Serbănescu?” Răspund scurt si prompt: “Principiale si corecte, în interesul Gospodăriei”. “Te rugăm să ne spui aici cum îl cunosti dumneata pe Serbănescu”, adăugă delegatul de la Bucuresti, “pentru că noi vrem să-l ajutăm ca lucrurile să meargă si mai bine”. A avut grijă să-mi spună că ei au încredere în cuvântul si părerile mele, considerându-mă unul din cei mai seriosi oameni din Gospodărie. Asa spuneau toti anchetatorii când voiau să scoată ceva de la cel interogat. Altul, în locul meu, fără experienta trecerii prin fata anchetelor, ar fi căzut repede în plasa întinsă si ar fi spus câte vrute si nevrute împotriva lui Serbănescu, asa cum [de fapt] au spus toti cei audiati înaintea mea, după ce i s-a spus fiecăruia că el e cel mai sincer si mai serios din gospodărie, asa cum am aflat a doua zi.
       Am facut o pauză, mi-am dres glasul care era înecat de emotii si mi-a venit inspiratia de a ocoli problema ridicată de comisie. Am rugat să mi se permită ca înainte de a răspunde la întrebare să relatez un episod foarte interesant, necunoscut de comisie, din istoria contemporană a României de după 23 august 1944. Mi s-a îngăduit dar să fiu scurt.
       Le-am relatat că Doctorul [Petru] Groza, când era presedinte al tării, a fost invitat de Stalin să-si petreacă timpul concediului de odihnă în Crimea, ceea ce el a acceptat si a petrecut două săptămâni în cele mai deosebite conditii de cazare si divertisment. După terminarea concediului, i-a venit în minte că ar fi politicos din partea lui să-si exprime dorinta de a merge la Moscova si a multumi personal lui Stalin pentru conditiile minunate ce i-au fost rezervate în timpul petrecerii concediului său în Crimea. A primit invitatia de a merge la Moscova si iată a ajuns în fata lui Stalin, în biroul acestuia. După întrebările protocolare, Groza se aseză pe un fotoliu si Stalin pe altul, având în fata lui o masă, un bloc-notes si un creion cu care făcea diferite desene pe hârtie.
       La un moment dat Stalin a explicat lui Groza că parerea lui este că cine munceste face si greseli si, dorind a cunoaste greselile sale, a întrebat pe colaboratorii lui să-i spună ce greseli au observat în munca lui ca să si le îndrepte dar n-a fost multumit cu părerile acestora, pentru că ei sustineau că el nu face greseli. Adresându-se lui Groza, îl roagă pe acesta să-i spună ce greseli a observat în politica sa, în activitatea sa din toate domeniile, pentru că daca le stie va căuta să le îndrepte spre binele proletariatului mondial. Când a auzit Groza despre ce este întrebat, i-a venit în minte ceea ce îi spusese cineva – că dacă îl flatezi pe Stalin în discutii te consideră om de nimic si te înlătură iar dacă îi spui că face greseli si aceasta îl supără si tot te înlătură. Pentru a scăpa din acest impas Groza trebuia să-i răspundă altfel decât s-ar astepta Stalin. Groza i-a spus asa lui Stalin: “Prietene Stalin, Dvs sunteti conducător de popoare, eu sunt conducător de popor; părerea mea este că nu eu sunt chemat să analizez munca Dvs ci Dvs sunteti chemat să analizati munca mea”. După ce Groza a spus aceste cuvinte, a tăcut. Stalin desena pe hârtia lui si sta cu ochii în jos. Ne mai auzind nici un cuvânt în continuare, a apreciat că Groza a spus tot ce avea de spus, s-a sculat de pe fotoliu, s-a îndreptat spre Groza care, văzându-l pe Stalin în picioare s-a sculat si el. Stalin l-a îmbrătisat pe Groza si i-a spus că i-a dat cel mai inteligent răspuns pe care nu i l-a dat nimeni până acum.
       Am spus comisiei care mă interoga: “Păstrând proportiile exemplului dat de mine si reducându-l la întrebarea pe care mi-ati pus-o, vă rog să-mi permiteti să vă spun părerea mea si, anume, că nu eu sunt chemat să apreciez munca directorului Serbănescu ci directorul Serbănescu este chemat să analizeze munca mea”. Am tăcut si multe secunde nu mi s-a pus nici o întrebare. In fine, delegatul Comitetului Central m-a întrebat: “Mai aveti ceva de spus?” Am raspuns: “Nu”. M-au invitat să părăsesc sala. Comisia a mai stat acolo circa o oră, probabil să tragă concluzii.
       Aceste interogatorii care ne-au ridicat tensiunea arterială s-au terminat seara cu o masă ca de zile mari, chiar în locuinta directorului Serbănescu, la sugestia delegatului de la Comitetul Central. De necrezut, dar asa a fost. Cine cunoaste tainele partidului?
       Au fost multi invitati dintre cei interogati. După mai multe pahare de vin membrii comisiei au povestit cum fiecare din cei interogati a declarat împotriva lui Serbănescu si că singurul care n-a declarat împotriva lui am fost eu. M-au rugat în seara aceea sa le mai repet întâlnirea dintre Stalin si Groza, ceea ce m-a făcut să cred că le-a plăcut dar am refuzat, motivând că aceasta face parte din istoria secretă a politicii contemporane si mie nu-mi este permis să povestesc în public episoade din această istorie.
       Si a fost o masă ca pe vremuri bune până dimineata. Serbănescu a pus pe masă tot ce avea mai bun în casă dar a rămas director în continuare, luându-si unele obligatii de morală proletară si de comportament fată de oameni. In seara aceea Serbănescu a aflat despre fiecare ce a spus la comisie împotriva lui, fiind cu toti de fată. După ce delegatul de la Comitetul Central repeta ceea ce spusese fiecare inginer sau tehnician de fată contra lui Serbănescu, îl întreba pe fiecare: “Asa e tovarăse?” Cel întrebat confirma că asa a spus. Erau momente dramatice pentru acesti denuntători dar ei credeau, fiind membri de partid, că partidul trebuie să stie tot si nu trebuie să ascunzi nimic partidului. Realitatea este că fiecăruia i se promiseseră situatii mai bune dacă sunt sinceri si spun tot ce stiu despre Serbănescu. In timpul petrecerii priveam pe acesti oameni cum se îmbrătisau cu Serbănescu si-i jurau supunere în continuare dar… până când?
       Unul dintre interogati fusese mai înainte salariat al trustului Gostat Ialomita, al cărui inginer sef era inginerul Nită. Ne relata că, în timpul însământărilor de toamnă, se obisnuia ca la teleconferintele zilnice pe care Departamentul Gostat le avea cu Trusturile regionale, fiecare conducător de Trust raporta câte hectare de grâu a însământat Trustul în acea zi. Cineva de la Departament totaliza cifrele pe fiecare Trust si le adăuga la fisa Trustului respectiv.
       După o astfel de teleconferintă cu Trusturile regionale, după ce salariatul din departament a totalizat suprafetele însământate cu grâu pe fiecare Trust în parte, a constatat că la Trustul Gostat Ialomita suprafata raportată la zi ce ar fi fost însământată cu grâu depăsea cu mult [întreaga] suprafata arabilă a Trustului Ialomita. S-a prezentat imediat la ministrul departamentului, Bucur Schiopu, i-a arătat cifrele totalizate la Ialomita si acesta a dispus să se trimita imediat o telegramă Trustului Ialomita cu următorul text: “Opriti însământările. Stop. Ati intrat în Bulgaria.”, semnat Bucur Schiopu. A doua zi la teleconferintă, inginerul sef Nită nu s-a mai prezentat la microfon. S-a raportat de către altii că e răcit, cu mare temperatură. Primise telegrama care i-a provocat răceala.

(din “Sub două dictaturi. Amintiri si comentarii.” Eugen POPESCU, Tipografia Coresi, Freiburg, 1985)

       *) Aceasta era de fapt amenintarea teribila de care autorul era perfect constient, desi nu o pomeneste decit extrem de fugitiv. Asemenea anchete urmareau sa dea exemple, sa sperie lumea si oameni ca Eugen Popescu cu bube in cap, ca multa sa inchisoare politica, bube uitate datorita trecerii anilor si recalificarilor sale dar lesne a fi redescoperite, ar fi cazut foarte usoara prada acestui aparat de ancheta si pedepsire ce-si desfasura interogatoriile amintind de vechile tehnici (n.n.)


Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate