GELU IONESCU

Eseist, jurnalist, critic, istoric literar, radio-editor

 
GELU IONESCU

       Gelu Ionescu (prenume iniţial, Gheorghe) s-a născut pe 8 iunie 1937, la Galaţi, fiul lui Ghiţă Ionescu, jurist, proprietar agricol şi al Antoanetei (născută Constantinescu).
       După absolvirea şcolii primare la Galaţi (1949) şi a Liceului „Oituz" din Târgu Ocna (1954), este student la Institutul de Mine din Bucureşti, secţia topografie, pe care nu-l termină.
       Din 1957 devine student al Facultăţii de Limba şi Literatura Română la Universitatea din Bucureşti, unde îşi susţine în 1963 licenţa sub conducerea lui Tudor Vianu, cu o teză de literatură comparată. Devine preparator, asistent, apoi lector universitar la Catedra de literatură universală şi comparată condusă de Tudor Vianu (1963-1982). Susţine doctoratul în litere cu o teză despre Eugen Ionescu (1974); respinsă de cenzură lucrarea a fost publicată la Heidelberg.
       Debutează în „Contemporanul" (1962) şi colaborează sistematic la „România literară", „Steaua" (cronica traducerilor, între 1975 şi 1980), „Viaţa românească" (membru în biroul redacţiei), „Caiete critice" (fondator şi redactor-şef al seriei din 1979-1982), „Secolul 20", „Cinema", „Synthesis", „Amfiteatru", „Luceafărul" şi „Cahiers roumains d'etudes litteraires".
       Ȋn 1982 se exilează politic în Franţa, stabilindu-se ulterior în Germania,la Munchen, unde până în 1995 este editor-şef al programului cultural al postului Europa Liberă şi coordonator al emisiunilor Actualitatea culturală românească şi Perspective europene. Din 1995 revine la catedră, predând limba, literatura şi civilizaţia română la Seminarul de romanistică al Universităţii din Heidelberg (condus de profesorul Klaus Heitmann), până în 2002, când se pensionează.
       Opera: "Romanul lecturii", Bucureşti, 1976; "Orizonul traducerii", Bucureşti, 1981; "Les débuts littéraires roumains d'Eugene Ionesco (1927-1940)", Heidelberg, 1989; "Anatomia unei negaţii", Bucureşti, 1991; "Copacul din câmpie", Scrieri memorialistice, Iaşi, 2003.

***

 
Interviu cu Gelu Ionescu

       Ovidiu Şimonca: Cu volumul Covorul cu scorpioni (Editura Polirom, 2006), Gelu Ionescu depune una dintre cele mai puternice şi mai aspre mărturii despre comunismul românesc şi laşităţile intelectualilor din acea vreme. Cartea subminează mitul „rezistenţei prin cultură“. Subintitulat Douăsprezece fragmente memorialistice, Covorul cu scorpioni reaminteşte ca libertatea anilor ’60, atât de lăudată, a fost una ciuntită; nu puteai să publici orice, „spectrul autocenzurii“, numit de Gelu Ionescu „corbul cel negru“, stătea „gata să croncăne şi să-mi paralizeze un gând sau o frază, gata dacă să nu te facă să minţi, măcar să te împiedice de a spune adevărul în întregime. Şi mai ales să-ţi paralizeze datoria de a te împotrivi făţiş unui regim şi unei ideologii pe care le detestai şi le criticai între prieteni“. Tăcerea din Romania, Gelu Ionescu a încercat să o răscumpere vorbind, din 1982 până în 1995, la Radio Europa Liberă. Săptămâna trecută l-am invitat pe Gelu Ionescu în redacţia Observatorului cultural.
De ce Muntele vrăjit este una din cărţile dvs. de căpătii?
Gelu Ionescu: Am avut o aventură cu această carte. N-am putut să o citesc, îmi aducea aminte de moartea tatălui meu.
Ovidiu Şimonca: Când aţi încercat să o citiţi?
Gelu Ionescu: Ȋn 1969 sau 1970. Apăruse ediţia românească. Uneori, când citesti o carte, ea te face să uiţi o mare durere. Şi eu doream să citesc Muntele vrăjit ca să mă eliberez.
Ovidiu Şimonca: Ce era în roman care vă amintea de tata?
Gelu Ionescu: Tatăl meu a murit de cancer la plamâni, a murit sufocat, aşa cum mureau şi unele personaje.
Ovidiu Şimonca: L-aţi văzut murind?
Gelu Ionescu: Am fost acolo.
Ovidiu Şimonca: Şi de ce doreaţi să citiţi Muntele vrăjit?
Gelu Ionescu: Cartea vorbeşte despre sfârşitul unei lumi. Când începe Primul Război Mondial, Hans Carstorp dispare în mulţime, fără să ştie dacă a murit sau n-a murit. E despărţirea lui de o lume – la belle époque. Primul Război Mondial a însemnat şi în România încheierea unei epoci fericite. S-a realizat Marea Unire din 1918, s-a făcut reforma agrară, evreii au devenit cetăţeni cu drepturi depline. Noi am avut în tot secolul al XIX-lea o epoca de pace, de calm, de consolidare a burgheziei. Şi situaţia era similară şi în Europa. Cu excepţia războiului franco-german din timpul lui Bismark, Europa a fost liniştită, s-au putut întâmpla foarte multe fenomene artistice extraordinare.
Ovidiu Şimonca: Pe depresiv nu-l poate întelege omul raţional. Astăzi recitiţi Muntele vrăjit şi pentru ieşirea dintr-o anumită depresie?
Gelu Ionescu: Nu ştiu dacă am citit-o vreodată în sensul asta; este foarte posibil. Cert este că eu am recitit Muntele vrăjit de vreo patru-cinci ori şi mi-a plăcut atit de mult încât am făcut un curs despre Thomas Mann la Facultatea de Filologie, unde predam. Eu le vorbeam despre Muntele vrăjit în vreo patru-cinci seminarii.
Ovidiu Şimonca: Cine venea la cursurile despre Thomas Mann?
Gelu Ionescu: Am făcut Thomas Mann împreună cu o serie, în 1980, unde participau la cursurile mele Mircea Cărtărescu, Cristian Teodorescu, Mariana Marin. Ȋn anul următor, i-am avut studenţi pe Calin Mihăilescu – stabilit acum în Canada, pe Liviu Papadima, pe Rodica Zafiu. Am avut serii foarte bune. Seria din 1982, în ultimul an când mai eram în România, era cu Traian Ungureanu şi cu Ioana Pârvulescu. Nici o lună n-am lucrat cu ei; în noiembrie, am plecat din România.
Ovidiu Şimonca: Eu doream să vă întreb despre anumite depresii ale dvs. despre care vorbiţi şi în cartea recent apărută la Editura Polirom, Covorul cu scorpioni. Aţi fost şi internat după 2000. Ce este depresia? E o boala sau e o stare de spirit? E o boala, la fel ca gripa sau cancerul. E o boala ca oricare alta. E o boala de care te poţi vindeca sau nu te poţi vindeca. Uneori, rămâne toată viaţa, 20% din depresivi se sinucid. Cum se manifesta?
Gelu Ionescu: La un moment dat simţi ca nu mai poţi face faţă vieţii, vezi numai catastrofe. Ȋţi dai seama foarte bine că eşti bolnav, dar nu poti evita gândurile cele mai negre şi perspectivele cele mai dezastruoase din viata ta. Altfel spus, raţiunea nu mai are control. Toata lumea crede ca depresia poate fi tratată cu raţiune: de ce nu-ţi impui?. Sunt niste baliverne. Pe depresiv nu-l poate întelege omul rational.
Ovidiu Şimonca: Aşa este şi în cazul dvs.?
Gelu Ionescu: Aşa este şi în cazul meu. Am stat în spital, o dată cinci luni, alta dată trei luni, într-o perioada cind medicamentele nu-şi mai făceau efectul.
Ovidiu Şimonca: De ce să aveţi o viziune catastrofică?
Gelu Ionescu: Asta e problema. Ea nu e motivată de cazuri raţionale. Depresia este o boală a inconştientului, care nu are cauze ştiute. Multă lume consideră depresia un fel de moft, nu înţelege că raţiunea nu te mai ajută: îţi este rău dimineata pentru ca seara să-ţi fie perfect. Ȋn ultimele luni, dimineaţa mă gândeam cu groază ca vin în România, am vrut să renunţ la biletele de avion, iar seara eram bucuros că ajung la Bucureşti. Acum mă bucur că sunt la Bucureşti, că-mi revăd vechii prieteni, că Marta Petreu mi-a propus să ţin cronica literară la Apostrof. Vreau să comentez cărţile tinerilor care publică acum; mulţi sint foarte buni.
Ovidiu Şimonca: Nu-mi explic cum puteţi avea depresii: aţi lucrat 12 ani la Europa Liberă. Sunt anii care v-au legitimat, la dvs. trecutul nu e apăsător. Aţi luptat pe faţă împotriva comunismului lucrând la Europa Liberă.
Gelu Ionescu: M-am legitimat din punct de vedere politic. Mi-am răscumpărat micile laşităţi din România şi mai cu seama faptul ca n-am protestat deschis când eram aici. Dar partea mea la vinovăţia comună rămâne intactă. Trebuia să existe o rezistenţă împotriva comunismului şi un protest public în faţa dictaturii lui Ceausescu, ceea ce nu s-a întâmplat. La Europa Libera am crezut că e de datoria mea să renunţ la laşitate. Europa Liberă mă poate legitima politic şi, într-o oarecare măsură, cultural, prin emisiunile pe care le-am făcut. Dar pot să fiu legitimat cultural şi prin cei 20 de ani de catedră, prin cărţile, puţine, pe care le-am scris şi prin activitatea didactica de la Heidelberg.
Ovidiu Şimonca: A lucra la Europa Libera nu exclude depresia?
Gelu Ionescu: Nu. Când lucram la Europa Liberă am avut niste simptome uşoare. Ion Vianu mi-a identificat boala. Simptomele au apărut dupa moartea lui Vlad Georgescu, unul din directorii Europei Libere. A murit la începutul anului 1989. Mi-a fost un bun prieten, am ţinut mult la el.
Ovidiu Şimonca: Ce înseamnă prietenia pentru dvs.?
Gelu Ionescu: E sentimentul care mi-a dat cele mai mari satisfactii în viata. De aceea am dedicat fiicei mele, Domnica, şi prietenilor mei aceasta carte, Covorul cu scorpioni. Prietenii mei nu m-au dezamăgit, m-au ajutat şi am contat pe ei. Şi eu am investit în ei, dar nu pot să spun ca n-am fost răsplătit. Am prieteni din copilărie. Unul dintre ei este avocat la Oneşti; l-am reîntâlnit recent. Iar ultimul prieten este Neculai Constantin Munteanu, pe care mă bucur să-l văd ori de cite ori pot. Ȋntre prietenul din copilărie şi Neculai Constantin Munteanu există serii întregi de prieteni, din care îi amintesc pe raposatul Roger Câmpeanu, pe Ion Vianu şi pe Matei Călinescu.
Ovidiu Şimonca: Sunt oameni, printre prietenii dvs., care v-au dezamăgit?

Gelu Ionescu, din cărţile sale

Gelu Ionescu, din cărţile sale

Gelu Ionescu: Nu cred, nu cred. Se întâmplă urmatorul lucru: când mă despart de un om, omul acela dispare. Ȋl ignor cu totul. Cei care au intervenit nefast în viaţa mea dispar. Aşa dispar şi acei care scriu despre mine fără să mă citească. Vreau să fiu criticat, vreau să mi se facă observaţii pe marginea unor cărti, dar vreau să fiu citit. Cel mai aspru critic al meu sint eu. Din acest motiv nu-mi republic cartea despre Ionescu, Anatomia unei negaţii. Ar trebui să o rescriu, e o carte care are mari goluri. Doream să o public neapărat în 1972-1973. Ar fi fost prima carte despre Eugen Ionescu apărută în România. Mulţi îmi spuneau că sùnt nebun că mă ocup de Ionescu, că n-am să o pot publica niciodată. Eu am scris-o şi am încercat să o fac publicabilă: să nu fac concesii, dar să nu spun tot ce cred. Cartea este lacunară, ar trebui să o rescriu de la un capăt la altul, dar nu mai pot. Nu mai pot pentru că-mi reaminteşte de o perioada foarte grea din viaţa mea. Putea fi publicată atunci şi cenzura mi-a respins-o mereu. Ea a apărut în 1991.
Ovidiu Şimonca: Ce rol a avut în destinul dvs. respingerea cărţii despre Ionescu de către cenzură?
Gelu Ionescu: E unul din motivele pentru care am plecat din România. A fost o durere, o apăsare care m-a marcat până când am plecat.
Ovidiu Şimonca: Cartea aceasta, din 2006, de ce aţi intitulat-o Covorul cu scorpioni?
Gelu Ionescu: Covorul cu scorpioni a fost un obiect care a existat în familia mea. Are o încărcătură simbolică: înseamna despărţirea de o lume, cea a bunicilor mei, cărora comunismul le-a luat totul. Covorul cu scorpioni l-am luat la Bucuresti, din casa bunicilor din Galaţi, devenită comandamentul armatei roşii.
Ovidiu Şimonca: Mai există covorul cu scorpioni?
Gelu Ionescu: După plecarea mea în Occident, un var al meu a vândut acel covor cu scorpioni.
Ovidiu Şimonca: Dvs. cind ati cunoscut, prima oara, duplicitatea?
Gelu Ionescu: Ȋn 1949, în momentul cind la şcoală trebuia să spun altceva decât acasă. Trebuia să mă feresc să spun tot şi să nu spun ceea ce ar fi adus atingere părinţilor mei. Părinţii mei aparţineau unei clase care trebuia să fie lichidată. Şi a trebuit să fiu duplicitar. Aveam 12 ani. Atunci am devenit duplicitar. Foarte mulţi nu-şi recunosc duplicitatea nici astăzi. Se trece prea uşor peste duplicitatea noastră, peste concesiile făcute în epoca, de la Sadoveanu la Marin Preda. Vă repet: duplicitatea mea a început la 12 ani. Este şi motivul pentru care n-am vrut să am copii în România. Când am avut un copil, pe fata mea Domnica, am dorit să plece în străinatate, tocmai pentru a nu se comporta duplicitar.
Ovidiu Şimonca: Scrieţi in Covorul cu scorpioni: „mă simt vinovat pentru toate adevărurile pe care nu le-am spus cu glas tare decât atunci când am devenit un om liber, în Occident“. Mulţi nu-şi recunosc duplicitatea. De ce?
Gelu Ionescu: Noi eram duplicitari pentru că nu cunosteam libertatea: nu puteam spune ceva, orice, care sa fie in contradicţie cu ideile Partidului Comunist sau ale Securităţii. Unii n-au conştiinţa ca n-au fost liberi. Foarte puţini scriitori şi-au asumat apartenenţa politică la partid, nu şi-au asumat faptul că au făcut rapoarte la Securitate.
Ovidiu Şimonca: De ce?
Gelu Ionescu: E foarte greu să-ţi asumi duplicitatea.
Ovidiu Şimonca: Dar nu esti mai uşurat, mai liber, după ce-ţi asumi duplicitatea?
Gelu Ionescu: Eu sunt mai uşurat, dar ei nu. Asta presupune o încălcare a orgoliului.
Ovidiu Şimonca: Scrieţi în Covorul cu scorpioni: „Intelectualitatea româneasca are vina de a fi revendicat cu fermitate şi curaj mult prea puţină libertate şi independenţă regimului care, în unele momente, ar fi putut fi silit de cine ştie ce conjunctură să cedeze mai mult în fata unei opozitii deschise, chiar dacă nu radicale“. Se putea face mai mult?
Gelu Ionescu: Da, se putea face mai mult, măcar atât cât au făcut ungurii, polonezii, cehii. Toata lumea are impresia, transformată în justificare, ca la noi a fost cea mai mare teroare a Poliţiei şi a Securităţii. Dar asta am auzit spunându-se şi în Ungaria, şi in Cehia, şi in Polonia. Toţi cred că în ţara lor a fost cel mai rău. Dacă toţi cred ca la ei a fost cel mai rău, înseamnă că e un loc comun. Eu nu pot să spun ca la noi a fost cel mai rău. Ceea ce nu trebuie uitat este că a existat o mişcare de protest în fosta Cehoslovacie, Charta ’77, ceea ce ştiu este că scriitorii unguri au fost fie arestaţi, fie s-au exilat dupa momentul revoltei din 1956; polonezii au avut mai multă libertate din anii ’70, nu doar când s-a înfiinţat sindicatul Solidaritatea, la inceputul anilor ’80, care a însemnat o opoziţie faţişă la sistem.
Ovidiu Şimonca: De ce noi n-am avut mişcări anti-Ceausescu sau anti-regim?
Gelu Ionescu: Explicaţia trebuie căutată şi în firea românului – ne-a fost frică să nu ne pierdem rangul sau postul – şi ne-a fost frică să vorbim. Şi trebuie să discutăm ceea ce s-a numit „rezistenţa prin cultură“. Eu nu neg acest tip de rezistenţă. Cei mai mulţi, care nu erau de partea Securităţii, au trăit în zona „rezistenţei prin cultură“. Chiar aveam sentimentul că luptam împotriva celor care scriau la Saptamâna sau la Luceafarul. S-a împărţit lumea scriitoricească între „colaboraţionişti“, grupul din jurul lui Eugen Barbu şi Vadim Tudor, şi ceilalţi. Acest tip de luptă a avut importanţa ei şi dădea sentimentul unei oarecari libertăţi. Dar aceasta libertate era insuficienta, era – ceea ce Matei Călinescu a surprins foarte bine – „libertatea unor ostateci“; noi acceptam ca cenzura să ne taie din cărţi, trăiam în conformism. Au fost scriitori care au semnat în volumele omagiale dedicate lui Ceausescu. De pildă, Augustin Buzura a scris un singur omagiu care i-a fost reprodus în toate volumele care îl omagiau pe Ceauşescu. Era acelaşi text, multiplicat periodic. Şi aşa au păţit şi alţii, le-au fost reproduse slăbiciuni de altădată.
Ovidiu Şimonca: Atunci se clatina şi această „rezistenţă prin cultură“.
Gelu Ionescu: A fost prea puţin. Trebuia contestarea regimului. Afară de Goma, nimeni n-a pus în discuţie legitimitatea comuniştilor, legitimitatea sistemului. Acesta e un lucru pe care generaţiile viitoare vor trebui să-l analizeze şi să-l iînteleagă, dacă vor dori. Ȋn 1977, cu Goma s-au solidarizat, dintre intelectuali, doar Ion Negoiţescu şi Ion Vianu. La Negoiţescu e o poveste mai complicată. După ce a aderat la mişcarea Goma, Ion Negoiţescu a fost obligat sa scrie un text, cumva de retractare. Ce a publicat atunci Ion Negoiţescu a fost un elogiu patriotismului în literatură, n-a fost un omagiu lui Nicolae Ceausescu. Sigur ca Negoiţescu a regretat. Era în faţa unei dileme: îl aştepta închisoarea pentru homosexualitate. Mai fusese odată anchetat şi avusese o tentativă de sinucidere. Negoitescu a încercat să spună nişte adevăruri si de aceea l-a sprijinit pe Goma. Iar Ion Vianu deja începuse sa facă, pe căi ascunse, în străinătate, cunoscute metodele de represiune psihiatrică.
Ovidiu Şimonca: Anii 1964-1971, anii consideraţi de deschidere, credeţi că au fost o mare păcăleală?
Gelu Ionescu: N-a fost o păcăleală. Lucrurile începeau să se schimbe înainte de venirea lui Ceauşescu la putere, în 1965. Mulţi am crezut că se va ceda, că se va ajunge la un fel de compromis între intelectualitate si libertatea pe care o cereau şi politicile comuniste. Am crezut cu toţii acest lucru.
Ovidiu Şimonca: Imi permit să vă contrazic. Spuneţi ca n-a fost nici o păcăleală în acei ani, dar în Covorul cu scorpioni comentaţi critic momentul 1968, când România nu a invadat Cehoslovacia, împreuna cu Uniunea Sovietică. Dvs. spuneţi că Ceauşescu nu s-a opus ruşilor.
Gelu Ionescu: Eu cred ca atunci Ceauşescu a ţipat de frică. Dar a dobândit o popularitate foarte mare. Eu, însă, nu cred in patriotismul lui Ceauşescu. Avea un orgoliu dement, care s-a putut vedea ulterior. El dorea să-şi consolideze puterea şi momentul 1968 i-a servit acestei intenţii. El i-a păcălit pe multi, inclusiv pe americani, cu pretinsul antisovietism. El nu putea fi antisovietic; el era comunist convins. Dar se temea de sovietici pe motiv ca i-ar putea uzurpa puterea. De aia a ţipat atunci: de frică. Iar in 1971, cu „tezele din iulie“, a avut excelentul prilej de a-şi consolida puterea personală. Eu nu bănuiam, în 1971, ce catastrofă ne aşteapta. Nu mi-am dat seama.
Ovidiu Şimonca: Vă întreb direct, cu referire la activitatea dvs. la Europa Liberă, începută în 1982. Nu aveţi impresia că aţi vorbit degeaba?
Gelu Ionescu: Din păcate, din foarte multe puncte de vedere, am vorbit degeaba.
Ovidiu Şimonca: De ce?
Gelu Ionescu: Europa Liberă a fost un fel de supapă de revărsare a unui protest inexistent. Oamenii ascultau Europa Liberă, îi interesa ce spunem noi acolo, dar a asculta Europa Liberă era o justificare a pasivităţii. Ia uite ce zic ăştia! Am ascultat şi eu! Se vorbea a doua zi, se comenta. Şi atât. Europa Liberă a încercat să facă şi o lectie de libertate: libertatea cuvântului, libertatea exprimării, care n-a prins din pacate. Chiar dacă n-am vorbit în pustiu, a asculta Europa Liberă justifica o anumita complacere. Dacă Europa Liberă avea şi un rol formativ, nu ieşea Iliescu aşa de uşor presedinte in 1990.
Ovidiu Şimonca: Când aţi revenit prima oara în România?
Gelu Ionescu: Ȋn 1992, exact la zece ani de când plecasem. M-am dus la Roger Câmpeanu acasa, unde mă aştepta Radu Cosaşu. Ȋn drum de la aeroport, am trecut pe lângă Casa Poporului. Şi mi-a venit să vomit. Eu am avut cândva ideea, pe care am şi scris-o, să acoperim Casa Poporului cu uriaşe grafitti.
Ovidiu Şimonca: Nu vreţi sa va stabiliţi definitiv în România?
Gelu Ionescu: Nu pot să-mi schimb ţara din zece în zece ani. Mie îmi este foarte greu să umblu prin Bucureşti. E cu totul altul decât cel pe care l-am pierdut în 1982. N-am fost în stare să mă duc să văd casa în care am locuit, să intru în apartamentul pe care mi l-a confiscat Securitatea şi pe care n-am putut să-l recapăt, graţie „splendidei“ justiţii române. Sunt anumite locuri unde nu vreau sa ajung, le evit. Sunt încarcate de amintiri traumatizante şi prefer să nu le revăd. „Nu-mi era frică, mă gândeam ca pot muri oricând“
Ovidiu Şimonca: Din cei plecaţi pe lumea cealaltă, de cine vă este dor, cu cine aţi mai vrea să staţi de vorbă?
Gelu Ionescu: Cu Roger Câmpeanu, cu Vlad Georgescu, cu Laurenţiu Ulici. Mi-e dor de Doinaş, de Negoiţescu.
Ovidiu Şimonca: De Tudor Vianu, care v-a fost profesor, vă este dor? Gelu Ionescu: Tudor Vianu e un fel de prezenţă permanentă în viaţa mea.
Ovidiu Şimonca: Explicaţi celor mai tineri, care n-au trăit acele vremuri: cum se putea în cazul lui Tudor Vianu să fii mare profesor şi să scrii la Scânteia?
Gelu Ionescu: Foarte mulţi profesori din Universitate au fost daţi afară când au venit comuniştii. Şi Tudor Vianu trebuia să fie dat afară. Şi a fost intervenţia lui Ralea care l-a salvat. Când mergeai la cursurile lui Vianu simţeai ca acel lucru te formează, că asta e cultura. Ȋn mod implicit era un protest faţă de realismul socialist. Eu am citit multe cărţi cu probleme datorita lui Tudor Vianu. El îşi dadea acordul ca să studiez la Biblioteca Academiei, unde era director.
Ovidiu Şimonca: La cine să ne uitam: la Tudor Vianu, profesorul care, cum spuneţi şi în carte, emana cultură înaltă la cursurile sale, sau la Tudor Vianu, publicistul din Scânteia?
Gelu Ionescu: La amândoi.
Ovidiu Şimonca: Ce subiect avea primul comentariu citit de dvs. la Europa Liberă?
Gelu Ionescu: Prima serie de comentarii am facut-o despre situatia din Universitatea Bucuresti: politica de cadre, turnatorii, oamenii valorosi, stagnarea avansarilor.
Ovidiu Şimonca: Şi le-ati spus cu exemple, cu nume?
Gelu Ionescu: Da, am dat toate numele.
Ovidiu Şimonca: Pe urma, numele dvs. a fost alaturat programului Actualitatea culturală românească, unde vorbeau Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Dar mai aveaţi si alte comentarii în Actualitatea romanească, de obicei miercuri eraţi la microfon.
Gelu Ionescu: Am scris mii de comentarii despre învăţământ, despre mediu, despre sindicate. Eu am strâns toate comentariile din perioada celor 12 ani cât am fost la Europa Libera.
Ovidiu Şimonca: Vreţi să faceţi o carte?
Gelu Ionescu: Nu.
Ovidiu Şimonca: De ce?
Gelu Ionescu: Eu n-am orgoliul să public ce am vorbit la Europa Liberă. Cronicile literare sau interventiile literare de la Europa Liberă nu alcătuiesc o structura de carte, cum a fost cazul Monicăi Lovinescu. Eu aveam luări de poziţie în jurul cronicilor lor. Uneori se întimpla să vorbesc 5 minute, alteori 15 minute.
Ovidiu Şimonca: Şi de ce nu vreti să le publicaţi? Nu e mărturia unei epoci?
Gelu Ionescu: Ba da, dar mărturia unei epoci, din punct de vedere literar, cred că o dau Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Cărţile Monicăi Lovinescu, Unde scurte, apărute în şase volume, dau o imagine coerentă a ceea ce s-a întâmplat în cultura româna sub comunism. La mine, volumul nu se încheagă, nu ar fi pertinent. Cine va dori să cerceteze ce spuneam eu atunci se poate duce în arhiva. Eu am depus toate transcrierile emisiunilor de la Actualitatea culturală româneasca la Biblioteca Institutului Cultural din Freiburg.
Ovidiu Şimonca: Ştiţi daca s-a interesat cineva de acele texte?
Gelu Ionescu: Nu ştiu. Relatiile mele cu ei sânt puţine. Institutul de la Freiburg, care este extrem de valoros, se găseşte într-un mare impas financiar, nemţii nu mai vor să dea bani.
Ovidiu Şimonca: V-a fost frică în vremea când lucraţi la Europa Liberă? Gelu Ionescu: Nu, pentru mine nu mi-a fost frică. Nu-mi era frică, mă gândeam ca pot muri oricind. Dacă doreau să te omoare, era foarte usor. Au trimis bombe lui Şerban Orăscu, a fost atentatul împotriva Monicăi Lovinescu, eu primeam periodic scrisori de ameninţare. Locuiam la München şi stiam ca exista riscul, în fiecare seară, să treacă o maşină, să-ţi tragă un glonte în cap şi să dispară. Eu veneam la ora şase sau şapte acasa, de la radio; puteam fi oricând urmărit şi omorât. Să nu vă închipuiţi că aveam escortă, că eram păziţi pina acasa. Este limpede, acum există dovezi din ce in ce mai serioase, că regimul comunist de la Bucuresti a lichidat directori ai Europei Libere, prin iradiere. Cazul lui Vlad Georgescu îl cunosc foarte bine. Vlad Georgescu a făcut un tratament in Statele Unite la cel mai mare centru de tratare a cancerului. Acolo i s-au facut iradieri, ca să se opreasca evoluţia bolii. Reacţia a fost pe dos: organismul lui Vlad Georgescu reacţiona ca şi cum ar mai fi fost iradiat. Doctorii nu au înţeles şi au întrebat dacă a mai fost iradiat vreodată, ceea ce era foarte posibil. Vlad Georgescu a murit în şase luni, de cancer, nici un tratament n-a dat rezultate.
Ovidiu Şimonca: Nu vă era frică, ştiind şi ce a paţit Vlad Georgescu?
Gelu Ionescu: Frică îmi era pentru fata mea: mă temeam să n-o răpească. Eu am primit scrisori dure de ameninţare. Mă ameninţau cu răpirea fetei. Fetiţa mea n-a rămas singura, din 1982 pâna în 1989, niciodată. Noi o duceam la scoală, noi o aduceam. Iar fostei mele soacre, rămasă la Bucureşti şi vizitată de Securitate, i s-a spus să-mi transmita că mi se va răpi fiica.
Ovidiu Şimonca: Aveţi vreun regret faţă de activitatea de la Europa Liberă, vă pare rău de ceva?
Gelu Ionescu: Nu-mi pare rău de nimic. Am un regret secundar. E limpede că măsura mutarii Europei Libere de la München la Praga a fost pozitivă, în ciuda faptului că eu şi alţii am criticat-o, mai ales pentru micşorarea programelor culturale. Eu n-am vrut să merg la Praga şi mă pregăteam să intru în şomaj, când mi s-a făcut propunerea să predau la Universitatea din Heidelberg. Din 1995, am fost lector de limba şi literatura româna al Seminarului de Romanistică, chemat de profesorul Klaus Heitmann, de unde m-am pensionat în 2002.
Ovidiu Şimonca: Care va era regretul?
Gelu Ionescu: Regretul meu a fost că după ultima emisiune făcută la München, când mi-am luat rămas bun de la ascultători, nimeni n-a scris nimic în România despre încheierea programului Actualitatea culturală românească. Era programul impus şi consacrat de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Ei nu mai erau la microfonul Europei Libere din 1992, când a fost închis biroul Europei Libere de la Paris – o greşeală enormă. Ȋnchiderea biroului de la Paris n-a depins numai de americani, ci si de directorul de atunci, Nicolae Stroescu-Stânişoară, de numele căruia se leagă dispariţia de la Europa Liberă a programelor realizate de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Nicolae Stroescu-Stânişoară nu s-a luptat pentru păstrarea lor în programele Europei Libere. Eu am continuat Actualitatea culturală românească cu oameni din tara; au colaborat Ion Bogdan Lefter, Cristian Teodorescu, Pavel Susara, Marina Constantinescu. Cronica literara a susţinut-o regretatul meu prieten Mircea Zaciu. Erau programe mai dinamice, cu texte mai scurte, cu subiecte mai variate. Şi, în mai 1995, nimeni n-a scris o vorbuliţă în revistele din ţară despre o emisiune ascultată cu fervoare în mediile intelectuale decenii de-a rindul şi comentată îndelung în casele românilor. Nimeni n-a făcut „necrologul“ acelei emisiuni.


Despre Gelu IONESCU şi activitatea sa:

       La Europa Liberă, Gelu Ionescu a realizat emisiunea „Perspective europene”, despre ce se petrece în Europa, în domeniul artelor. Apoi a preluat emisiunea culturală prezentată de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, făcând totodată şi un comentariu pur politic în „Actualitatea românească”.
       Ce ar putea sa intereseze la jurnaliştii de la Europa Liberă, consideră profesorul Gelu Ionescu, e un anumit fel de a folosi libertatea. „Libertatea se învaţă şi eu am învăţat-o aici, în contextul democraţiei în care am avut şansa să trăiesc din ’82 încoace. Libertatea se învaţă şi când o înveţi atunci ştii că eşti şi responsabil pentru faptul că participi la libertate”.

Mihaela CRĂCIUN  

       La începutul anilor şaizeci am cunoscut la o petrecere într-o casă din strada Caragea-Vodă un băiat cam deşirat, de o eleganţă şi îngrijire cu atât mai remarcabile cu cât era, sigur, lipsit de mijloace. Avea o plăcută figură de intelectual, cu globii oculari măriţi de lentilele unor ochelari puternici. Expresia lui era melancolică, dar nu întunecată, ca a unui personaj dintr-o comedie shakespeariană. De fapt, era o tristeţe plină de humor, a României din celebra poemă bacoviană. Era firesc să fie aşa fiindcă băiatul era coborât din Moldova profundă. O Moldovă, o Românie, a moşierimii mijlocii, care suferise marile lovituri ale revoluţiei, o clasă ruinată, deprimată, ai cărei descendenţi priveau viitorul fără mare nădejde. Gelu Ionescu – el era – începuse studii politehnice; dar nu rezistase ispitei; mare cititor, deja, fără să fie încurajat în această decizie, din proprie iniţiativă, nemăsurând riscurile, luase calea literelor. Părinţii lui, ca „duşmani de clasă”, pierduseră tot, puteau să-l ajute prea puţin. De aceea trebuise să lucreze: făcuse o mulţime de meserii; la un moment dat, frumuşel cum era, fusese figurant la operetă. Amintesc acest amănunt, fiindcă amintirile lui din perioada în care făcea parte din figuraţia Liliacului m-au făcut să descopăr una din calităţile lui eminente, care îl făceau dealtminteri şi iubit în ceata lui, compusă din o grămadă de fii şi fiice de „foşti” cum se zicea, Andrei Gheorghiu, Sandu Rosetti, Ştefan şi Mihai Racovitza, Răzvan Theodorescu, Vlad Georgescu şi tânăra lui soţie, balerina Ruxandra Racoviţă, o frumuseţe bizantină trasă prin inel şi altă frumoasă deşteaptă, Ioana Bolomey, care avea să devină soţia mea şi mă antrenase în cerc. Gelu era, printre noi, l’amuseur, cel care făcea să se râdă; în afara scheciurilor cu opereta, avea o seamă de alte poveşti şi, mai ales, poseda un dar al imitaţiei de neîntrecut. Gama de „victime” era largă; câţiva ani mai târziu, când Ceauşescu ne colonizase, ca tuturor românilor, conştiinţa, Gelu deveni imitatorul lui impecabil, adăugând cu un adevărat zel profesionist, de fiecare dată, o nouă nuanţă în gâjâiala indimenticabilă a scornicescului.

Ion VIANU  

       Intelectual de reală deschidere conceptuală, comparatist cu viziune amplă şi eseist subtil, Gelu Ionescu este un „critic de idei, spirit analitic şi speculativ, eseist subtil, interpret ingenios al unor capodopere“ (Mircea Zaciu). În Romanul lecturii (1976), Gelu Ionescu explorează modelul epic proteic al romanului, dar şi impactul masiv pe care acesta l-a avut asupra sensibilităţii contemporane, sugerând existenţa unei viziuni romaneşti, a unei tentaţii a romanului, mai mult sau mai puţin revelatoare, şi chiar a unei „mitologii“ sugestive ce a influenţat profund literatura modernă.

Iulian BOLDEA  


 
Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate