GRIGORE CUGLER

Prozator, poet, compozitor, instrumentist

 
GRIGORE CUGLER

       Grigore Cugler s-a născut pe 7 aprilie 1903, la Roznov, judeţul Neamţ, fiul Anei, şi al lui Grigore Cugler, medic. Face şcoala primară în satul natal, iar studii secundare în Piatra Neamţ. În 1914 se înscrie la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu şi participă, ca elev militar, la campaniile din Moldova (1917-1918). Urmează Conservatorul (elev al lui Alfons Castaldi, studii de vioară şi violă, studii de compoziţie cu Mihail Jora). Este distins în 1926 de George Enescu cu o menţiune onorifică pentru Cvartetul de coarde nr. 1.
       În 1926, îşi ia licenţa în Drept şi intră în diplomaţie, fiind trimis la Berna, Oslo şi Stockholm.
       Debutează cu proza „Match nul”, în „Tiparniţa literară”, octombrie 1928.
       Primul volum îi apare în 1934: „Apunake şi alte fenomene”.
       Se căsătoreşte cu o suedeză (1937).
       Este numit Consilier cultural la Berlin (1940) şi Bratislava (1941), apoi membru în corpul diplomatic românesc din Stockholm (1943-1945).
       Revine în ţară şi, angajat în orchestra Teatrului Naţional din Bucureşti, va cânta în stagiunea 1946.
       Publică a doua carte, „Afară de Unu Singur” şi o nouă ediţie din „Apunake şi alte fenomene”.
       Este rechemat în diplomaţie în postul de consul la Oslo.
       În 1947 demisionează şi pleacă într-o lungă călătorie, stabilindu-se în cele din urmă la Lima, în Peru.
       Cântă ca violonist în Orchestra Simfonică Naţională şi lucrează ca agent la o societate de asigurări.
       Colaborează la revistele româneşti „Exil”, a lui Ştefan Baciu, şi „Înşir’te mărgărite”, editată de I.G. Dumitriu - ambele în Brazilia -, „Ethos” şi „Limite” (Paris), „Revista scriitorilor români” şi „Apoziţia” (Munchen), „Destin” (Madrid), „Mele” (Honolulu) .
       Se stinge din viaţă pe 30 septembrie 1972, Lima, Peru.
       Opera în principal: „Apunake şi alte fenomene”, Bucureşti, 1934; ediţia II, Bucureşti, 1946 / „Afară de Unu Singur”, Bucureşti, 1946 / „Vi-l prezint pe Ţeavă”, prefaţă de Ştefan Baciu, Madrid, 1975 / „Le petit balet”, suite pour piano solo, Stockholm, litografiat Gr. Cugler / Cvartet de coarde nr. 1 „Crăciun românesc” (1926), Stockholm, Ivarsons Tryckeri, 1934 / „Valse pour violoncelle et piano”, Stockholm, Ivarsons Tryckeri, 1934 / „Adagio pour violon et piano”, Stockholm, Ivarsons Tryckeri, 1934 / Cvartet nr. 2 pentru viori, violă şi violoncel, Firenze, 1933 / Muzică vocală: Rugăciune (1927), pentru voce şi pian / orchestră de coarde, versuri de Mihai Eminescu / „A la recherche de femme perdue (1936), ciclu de trei lieduri pentru voce şi pian.

CINE FUSE ŞI SE DUSE
sau
AMEDEU, AMICUL MEU

       Când l-am revăzut, după aproape treizeci de ani de despărţire, prietenul meu Amedeu - care, la drept vorbind, nici nu-mi era prieten şi nici nu se numea Amedeu, dar căruia îi ziceam astfel ca să mă lase în pace - prietenul meu Amedeu era, sărmanul, un om distrus. Şi când zic "om", mă gândesc la cum era când îl cunoscusem, căci acum nu mai semăna a om. Era un fel de rebus organic fără soluţie aparentă, o diagramă redusă la cea mai simplă expresie, un arbore genealogic uscat, de crengile căruia atârnau - resturi de rufe ancestrale - câteva zdrenţe de piele în formă de foi de viţă, tocite de o prea lungă întrebuinţare.

       Cum nu mai putea mânca, ne mai având nici dinţi în gură, nici maţe'n burtă, îşi petrecea zilele cufundat într-un hârdău cu ceai de coada şoricelului. Odată cu văzul îşi pierduse şi auzul. Dar urechile se găseau încă la locul lor, ca nişte toarte, de care îl ridicau când trebuia să fie mutat dintr-un loc în altul. Cum nu mai putea vorbi, gura lui era folosită ca acvariu pentru toţi peştişorii din cartier.

       Multă lume venea să-l vadă, însă nimeni nu putea să-l vadă. Autorul acestor rânduri avu norocul să-l vadă într-o zi, pe când i se desfunda eşapamentul, şi atunci îl văzu. A fost o clipă de emoţie profundă; bărbaţii îl priveau cu coada ochiulu, femeile cu coada pe spate, francmasonii cu coada între picioare, pictorii cu coada pensulei, ca păianjenii. Şi fiindcă veni vorba de păianjeni să vă povestesc aum sfârşitul:

Grigore Cugler - Scrisoare către Ştefan & Lucie Eleutheriades

Grigore Cugler - Scrisoare către Ştefan & Lucie Eleutheriades

       Într-o bună zi, Amedeu muri. ei din jurul lui îşi dăduseră seama de acest fapt, văzând că nivelul ceaiului în care se îmbăia nu mai scădea. Îl scoaseră binişor din hârdău şi-l aşezară, aşa ud cum era, într-un jilţ confortabil, în biblioteca lui particulară. Era, din toată casa, încăperea pe care o preferase totdeauna şi în care îşi petrecuseră clipele cele mai fericite ale vieţii lui.

Grigore Cugler - din cărţile sale

Grigore Cugler - din cărţile sale

       Biblioteca era luminată cu lumânări înfipte în tot locul, la întâmplare. Fiecare lumânare era înfăşurată în pagini zmulse de prin diferite cărţi de poezii şi acele pagini de versuri ardeau treptat-treptat, la acelaşi nivel cu lumânările şi răspândeau în aerul încăperii o ceaţă saturată de ode, balade şi sonete. Fotolii voluminoase, îmbrăcate în piele, fie în costum de baie, după anotimp, înconjurau masa cea mare din mijlocul odăii, pe care lachei invizibili veneau să pună, din timp în timp, tăvi de argint încărcate cu reticenţe.
       O tăcere solemnă domnea în bibliotecă, nefiind terburată dacât de foşnăitul mătăsos al paginilor ce se răsfoiau de la sine, căci cărţile, în rafturi, se citeau singure. În acea oră de meditare şi reculegere am înţeles ce mare om a fost acela care a inventat alfabetul, dând fiecărei litere o formă deosebită. Gândiţ-vă cât de plicticoase ar fi scrisul şi cititul, dacă toate literele ar fi la fel !
       Când ceasul din perete dădu semnalul pentru începerea ceremoniei, lacheii, comandaţi de cei mai vechi în grad, aduseră la masă ultima reticenţă dăruită oamenirii de Amedeu amicul meu. Persoanele prezente formară două şiruri paralele şi începuseră să defoleze de-a lungul mesei, oprindu-se din când în când pentru ca fiecare să poată lua cunoştinţă de textul acelei reticenţe postume.
       Diferitele faze ale ceremoniei erau retransmise prin megafoane - rachetă cu propulsie acid-borică. Megafoanele brăzdau aerul în toate direcţiile, cu o viteză superioară sunetului, din care cauză trebuia aşteptată sosirea grupului următor, pentru a putea desluşi ceea ce spusese grupul ce tocmai trecuse.
       Părea că publicul aprecia acea cadenţă vertiginoasă şi senzaţia de linişte şi pace izvora din ea, căci, în clipa când răsună chemarea obişnuită: "Poftiţi în vagoane, domnilor!" nimeni nu se urni din loc, ca şi cum fiecare ar fi simţit că chestiunea nu mai era actuală.

*** *** ***

Soţia cu cele doua fete la mormânt

Soţia cu cele doua fete la mormânt


Despre Grigore Cugler:

       Lectura scrierilor lui Grigore Cugler oferă, aşadar, imaginea unui spirit de o remarcabilă mobilitate a fanteziei, artizan nu o dată fin al unor obiecte inutilizabile, perfect gratuite, rezultate ale unei arte combinatorii în care hazardul şi diversele automatisme ale discursului servesc premeditarea efectelor insolite. Facilitatea unor astfel de ecuaţii nu e, însă, evitată, calamburul pândeşte la orice turnură a frazei, periclitând nu de puţine ori structurile de rezistenţă ale construcţiei acestei lumi pe dos care ar fi putut deveni cu mult mai consistentă şi, ca atare, mai convingătoare ca angajament existenţial, dacă nerăbdarea de a obţine efecte de moment ar fi fost ceva mai temperată. Oricum, din bricolajul de formule literare, de convenţii scoase la vedere, de ticuri şi jocuri verbale, iese un spectacol, adesea delectabil, prin care spiritul critic-relativizant al avangardei istorice, prelungit până în postmodernismele mai recente se ilustrează în înfăţişările sale de comedie a literaturii, cu precursori, la noi, în „paginile bizare” ale lui Urmuz şi cu înrudiri detectabile şi în spaţii culturale mai largi.

Ion POP
       Lumea este deci redimensionată după modelul ideal, utopic al sferei / cercului, dar caracterul ludic al întregului discurs cuglerian nu ne lasă să nu asociem această metamorfoză generalizată cu expresia idiomatică a se da rotund. Utopia presupune întotdeauna riscurile ei, iar naşterea fiinţei absolut rotunde, copilul mult visat al lui Apunake şi al Kemattei, va însemna catastrofa, apocalipsul acestei lumi, deodată prea rotunde, prea plină de ea însăşi, ignorându-şi Destinul.
       Metamorfoza mecanomorfică a lui Apunake nu este deloc gratuită în momentul premergător revelaţiei finale, care nu va spune altceva, ironic şi sarcastic, decât că toată această aspiraţie e una mizerabilă, inferioară - căci „pe fruntea lor [a celor morţi în cataclismul naşterii omului nou] se putea citi, scris cu litere fecale: SFÎRŞIT”.
Monica CÂNDEA
       Descendent al unei familii de intelectuali, unii cu preocupări literare, din care putem aminti: tatăl său medic, bunicul din partea mamei, Nicolae Tincu, scriitor, redactor la „Universul”, mătuşa din partea tatălui poeta junimistă Matilda Cugler, (căsătorită Poni), Grigore Cugler a moştenit aceste daruri, care încă din tinereţe i-au fost remarcate, publicând cu succes versuri şi proză în revistele româneşti de avangardă.
       Publicarea volumului „Apunake şi alte fenomene” despre care Monica Lovinescu face afirmaţia, „autor devorat de personajul său”, Grigore Cugler îşi alege drept pseudonim „Apunake”.
       Cu toată experinţa vieţii în străinătate, ajuns cu statulul de emigrant trăieşte drama izolării. Vizita şi discuţia purtată cu Ştefan Baciu în 1956, l-a determinat să preia contactele scriitoriceşti şi activitatea literară.
       Opera lui avangardistă, caracterizată de elementele absurdului, comicului, jocului de cuvinte, ironiei, de o estetică modernistă este un prilej de cunoaştere artistică a lumii.
Alexandru TOMESCU

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate