Horia Ion Groza

Viaţa Poemului:
lirica lui Gabriel Stănescu

 

Horia Ion Groza        Gabriel Stănescu este un poet dinamic, spectacolul versurilor sale curgând continuu, mereu alert, mereu cu ceva nou de spus. Aflat la a opta plachetă de poezie (una din ele cu titlul Stress, fiind de fapt o mică antologie subiectivă tipărită la dimensiuni liliputane, ca o cărticică de rugăciuni laice de purtat mereu în buzunar), Gabriel Stănescu experimentează neobosit, strigă, exclamă, se revoltă, se lamentează, se contemplă şi chiar se repetă fără jenă, căci ştie că precum răsăriturile de soare, nicicând nu va fi identic. Exerciţii de apărare pasivă se intitula defensiv prima plachetă (1984), pentru ca a doua să treacă direct la atac: Ȋmpotriva metodei (1991). După o serie de experienţe lirice prezente în celelalte plachete, a opta ajunge la teorii virgine: Dincolo de niciunde, At the back of beyond (1999).
       Ceva simptomatic se petrece în Imperiul de sub simţuri, poemul principal al plachetei din 1991. Autorul pledează neobosit pentru satisfacţia în sine a trudei creaţiei, fără necesitatea aşteptării pentru corolarul împlinirii şi răbdării, pentru sărutul perfecţiunii. Ca orbul fericit din Abdera "care s-a lipsit de bună voie / Ȋn viaţă fiind de luminile ochilor / Fără să mai aştepte răsplata în cunoaşterea lucrurilor", Gabriel Stănescu descoperă un şir de infinituri mici, de finaluri deschise, acţiunea putând să se oprească în orice clipă, căci în esenţă ea este terminată, nu mult după începere. Procedeul infiniturilor mici reuşeşte să satisfacă setea nepotolită a poetului pentru savoarea acţiunii în sine (şi nu pentru scopul ei), deoarece eliberat de grija finalului, care rămâne la latitudinea cititorului şi capacităţii sale de receptare a inefabilului acestuia, el poate genera intruna noi acţiuni tot mai proaspete, tot mai interesante. La urma urmei, acesta constiuie de fapt şi cheia echilibrului în viaţă, care justifică bucuria inedită a fiecărei clipe, pregătită în prealabil de moartea celorlalte.
       Este drept că poetul afirmă că, de câte ori se aşează în faţa maşinii de scris, "nu are nici cea mai vagă ideie / Despre ceea ce urmează să aştearnă pe hârtie" (Charmides în placheta Identitatea Neantului, 1998). Altădată se confesează patetic: "Mă-nchid în dormitor şi plâng / Toată ziua asemeni unui copil" (America!, America!). Dar nici în trăirea dramatică a formei (din cel dintâi citat), nici în zbuciumul sufletesc (din cel de al doilea) el nu-şi pierde o clipă echilibrul său profund. Gabriel Stănescu consimte, într-un eseu, cu gândul lui Noica, precum că "poezia ca mod de a fi în lume poate începe de oriunde şi poate sfârşi oriunde (şi oricând, am adăuga noi), asemeni filosofiei". Deci tot spectacolul nu este "altceva / Decât să rătăcim drumul în ninsoare" cu plăcerea mersului în sine, fără panică. Sau întorcându-ne la poemul de unde am plecat, Imperiul sub simţuri, "singurătatea omului / cu toate oasele raţiunii întregi în el însuşi" poate constitui o împlinire, un tot, în ciuda întunericului şi a opririi curgerii. Este înţelepciunea condensării viitorului în prezent, ca o cheie a fericirii.
       Vizavi de această continuă dobândire, există şi conştiinţa pierderilor, un leit-motiv cu o frecvenţă precumpănitoare. Celălalt poem definitoriu al aceleiaşi a doua plachete este cel care i-a furnizat şi titlul: Ȋmpotriva metodei. Furia trepidantă a argumentaţiei, desfăşurate de-a lungul poemului rodeşte din păcate doar o senzaţie de gol, de luptă cu morile de vânt, şi aduce tristeţea epuizării. Dar resemnarea, melancolia şi maladia bacoviană nu reuşesc a-l cuprinde pe poet, căci în iureşul confruntărilor el a prins a pipăi undeva balustrada unor coordonate stabile ("l-am descoperit / pe Confucius, am găsit un oarecare rol al poziţiei / Aştrilor în viaţa particulară"). De aceea ultimul vers al poemului sună trist dar bărbat - "S-a prăpădit tata", ca un epilog fertil al procesului jertfirii originilor, conceptelor iniţiale şi structurilor firii.
       Sub semnul acestor două ipostaze evoluează restul poeziei lui Gabriel Stănescu. Un drum de continuă experimentare. Poetul se joacă cu grafica semnelor ("Eu însumi: o paranteză / între două semne de punctuaţie" - Marină) sau cu tiparele vorbirii cotidiene ("vorbeşte chiar dacă nu vei fi întrebat", "Lună nouă / covrig în coadă / Câinilor vagabonzi". "Sticla de coniac / Goală pe jumătate- / Nu pe jumătate plină"). Personal aceste jocuri, mai ales când sunt expediate în haiku-uri, le găsesc mai puţin inspirate, dar ele au motivarea lor. Ca şi ucenicia în umbra unor texte celebre, cum este cazul autoportretului din trei versuri al lui Nichita Stănescu ("Eu nu sunt decât / o pată de sânge / care vorbeşte") care se ghiceşte imediat în Apocrifa de aceleaşi dimensiuni a lui Gabriel Stănescu: "O pată de sânge pe pagină / O pată de sânge creşte / Ȋn marginea propriului meu mod de a exista". Şi totuşi versurile lui Gabriel Stănescu au ceva în plus, ceva din emoţia procesului de scriere a poemului pe care au exploatat-o optzeciştii, ceea ce le face perfect viabile.
       America! America! este hotârît una din cele mai remarcabile plachete ale lui Gabriel Stănescu. Şocul intrării în Lumea Nouă se traduce într-o explosivă peroraţie a sentimentelor. Poemele au un strigăt interior, palpită de revoltă. Ceea ce aduce cu putere acest ciclu de poeme este măestria finalurilor lor. Iată câteva exemple: "moartea morţilor bogaţi / le cresc sub pământ acţiunile" sau "în a şaptea zi se vor avorta cuvintele mele din pântece". Un poem vorbeşte despre încercarea eşuată de întoarcere acasă în ţară, în vis; în consecinţă naraţiunea se termină pe nesemţite existenţialistic, printr-o subtilă tehnică suprarealistă ("aşa că mi-au luat geamantanul vechi / şi-am plecat de unde venisem / adică pe lumea cealaltă"). Aceste finaluri stăruie şi în plachetele de mai târziu, constituind una din trăsăturile de mare clasă ale poetului. Le întâlnim în Duminica 15 februarie, Biografia unei zile sau în întreaga strofă a doua din Intrare în peisaj (ciclul Identitatea neantului, 1998, care impresionează prin tonul elegiac de adâncă substanţă).
       Ce plăcut este de găsit clişee familiare ca "zăpezile de mai an de acasă" (les neiges d'antan)! Imagini frumoase ca "Luna căzând pe tubul fluorescent / roasă de molii" sau afirmaţii retorice ca "Un singur om a pipăit cu mâinile sale scalpul adevărului..." fac condimentul lecturii versurilor lui Gabriel Stănescu. Cum am menţionat deja, poemele lui se încheie firesc, cu ecouri ce rămân în memorie ca: "Doar eu visez o piatră / pe care să-mi odihnesc sufletul...", "Unii îşi vând un plămân sau un ochi / Şi tot nu sunt ce par a fi..." sau "Puţin câte puţin uit totul / Aproape orb duc la gură cuvintele".

-va urma-

 
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate