Horia Ion Groza

 

lumea colindelor,

fereastrĂ spre sufletul romȂnesc

i.

Nasterea Domnului

         “Colinde, colinde/ e vremea colindelor/ căci gheaţa se-ntinde/ asemeni oglinzilor. /.../ De dragul Mariei/ şi-a Mântuitorului/ luceşte pe ceruri/ o stea călătorului.”  Astfel sună un fragment dintr-o poezie neterminată  a marelui Mihai Eminescu, gânditorul cu vers de profundă substanţă şi măiestrită formă, aflată ȋntr-unul din caietele dăruite Academiei Române de către Titu Maiorescu ȋn 1902. “Nu ştiu dacă şi în alte părţi Psalmii Vechiului Testament s-au citit la fel de mult ca la noi. Neamul nostru rămâne pentru că şi el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei,“ scria cândva Constantin Noica in paginile sale despre sufetul românesc. Iar Părintele Bartolomeu Anania nota: “ La vremea când se năşteau colindele, Roman Melodul încă nu cânta la noi în grai românesc, şi totuşi ele îi seamănă printr’o ortodoxie care nu era a teologiei şi nici măcar a ştiinţei de carte”. Părintele cărturar ȋşi ȋncheia gândul cu ȋntrebarea: “Cum să nu iubeşti un neam care şi-a înnobilat sentimentul duratei prin credinţă în perpetuitatea Întrupării?”

Această ȋntrupare a Veşniciei ȋn găoacea perisabilă a timpului omului, care este relevată la momentul Naşterii Domnului, este rememorată de peste şaptezprezece veacuri, la fiecare reȋnoire a anului, de către poporul român cu un ceremonial deosebit, bogat ȋn semnificaţii. El o face prin intermediul colindelor, o specie de creaţie folclorică cu totul aparte care a ȋnchegat ȋn unitatea ei de text şi cântec un foarte mare cumul de ȋnţelesuri ce s-au păstrat prea puţin alterate, deşi adesea tăinuite şi enigmatice, ca mărturie a solidei şi maturei lui alcătuiri creştine.  Conform gânditorului esoteric Vasile Lovinescu, textul melodic şi ritual al colindei  urcă “ȋntr-o antichitate abisală”, “până la obârşia comună proto-pelasgică” din vastul spaţiu de civilizaţie hiperboreană, leagănul de formare a poporului nostru (Dacia hiperboreană, Ed. Rosmarin, Bucureşti, 1996). El consideră colindele drept “membra disjecta ale unui epos astăzi pierdut, care avea puternice ȋnsuşiri incantatorii”.

Analizând textul colindelor putem desluşi elemente principiale marcând ȋndelungul proces de identificare, receptare, ȋnţelegere şi organică asimilare a credinţei creştine. Acest proces, ca o continuă ucenicie spirituală, a pornit de la ȋncorporarea noii credinţe ȋn lumea vechilor eresuri aparţinând unei spiritualităţi universale existente ȋn civilizaţii străvechi, a trecut prin coabitarea cu ele şi remodelarea acestora şi s-a sfârşit cu completa lor ȋnlocuire, poporul nostru ajungând la o deplină maturitate de gândire şi trăire creştină. Colindele, poate mai mult decât oricare alte creaţii folclorice, ȋnmănunchează ȋn ele lucruri adânci, cosmogonice, exprimându-le cu un anume ceremonial, ȋntr-o anume sacralitate, ca esenţă a vieţii.

Am iubit ȋnţelegerea de geniu a lui Mircea Eliade care a respins ideia religiilor minore şi majore, apreciind efortul dintotdeauna al fiinţei umane de pretutindeni de a ȋnţelege lumea şi de a-şi satisface setea sa de absolut. După cum notează Jean Danielou (Dieu et nous, Ed.Bernard Grasset, 1956), înainte de a vorbi oamenilor prin Moise şi prin Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu a vorbit prima oară tuturor oamenilor prin cosmos şi conştiinţă. După alungarea din paradis umanitatea a fost binecuvântată cu inteligenţă şi trăire lăuntrică dar ea a avut nevoie de sprijinul obiectiv al unei revelaţii pozitive (care pentru creştini a fost Domnul Iisus) şi de ajutorul interior al unui har de mare forţă (care pentru creştini a fost credinţa în Iisus Hristos, adică biserica). Toată experienţa religioasă a omului necreştin a marcat strădania sa spre Dumnezeu dar, o dată cu revelarea Dumnezeului adevărat (Cine este Adevărul nu "Ce este adevărul?", Ioan 18,38), creştinismul a devenit singura religie posibilă pentru că ea conţine ȋn mod cert salvarea. După cum scrie Jean Danielou, Buda, Zoroastru şi Confucius pot fi consideraţi precursori ai lui Hristos dar propriu precursorilor este de a se da la o parte când Acela pe care au avut rolul de a-L anunţa a apărut. Altfel îi devin adversari. Poporul nostru a ȋnţeles acest lucru şi a parcurs un drum la capătul căruia a dobândit tăria unei credinţe depline, exprimate ȋn colinde ȋntr-un limbaj de mare frumuseţe metaforică.

Românii nu au o dată oficială a creştinării aşa cum au de pildă popoarele lui vecine (bulgarii ȋn anii 863-870 prin ţarul Boris, ungurii  ȋn anii 950-1038 prin regii Gyula II şi Ştefan I, ruşii ȋn anii 980-988 prin cneazul Vladimir cel Mare, polonezii ȋn anii 966-990 prin regele Mieszko I). Sfântul Apostol Andrei, Apostolul lupilor (lupul fiind simbolul dacilor), care a fost martirizat in timpul persecuţiilor sub Nero (64-67) sau Domiţian (81-96), şi-a făcut lucrarea sa de misionarism ȋn Sciţia Mare (sudul Ucrainei) şi oraşele greceşti din Sciţia Mică (Dobrogea), conform consemnării la anul 324 a istoricului bisericesc Eusebiu din Cezareea şi a menţionărilor din  Calendarul gotic (sec. al IV-lea) şi Martirologiile istorice occidentale (sec. VIII-IX). Acest fapt păstrat peste veacuri prin tradiţie apare şi ȋntr-o serie de colinde şi alte creaţii folclorice din Dobrogea şi din stânga Prutului.

Conform profesorului Mircea Păcurariu (Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sofia, 2000), procesul propriu-zis de creştinare a poporului român a ȋnceput prin convertiri individuale ȋn secolele II-IV, proces ce s-a desfăşurat ȋn paralel cu etnogeneza sa.  Prima data oficială a morţii unui martir creştin pe teritoriul ţării noastre este deocamdată 7 martie 304: episcopul Efrem din Tomis. El a fost precedat de martirajul unor ostaşi romani de pe malul drept al Dunării ȋn Scitia Minor şi a fost urmat de martirii, din perioada diocleţiană, Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos de la Niculiţel (până la sfinţii ȋnchisorilor comuniste, acestea au fost singurele sfinte moaşte descoperite ȋn ţara noastră). Horespiscopi (episcopi de sat) funcţionau deja ȋn sec. III ȋn nordul Dunării. După retragerea romanilor, Goţii au adus cu ei elemente de creştinism din Crimeia. Au fost găsite obiecte religioase din sec. IV precum o tăbliţă votivă de bronz purtând un disc  cu monograma lui Hristos (la Biertan, lângă Mediaş) şi opaiţe cu semnul crucii (ȋn Transilvania şi ȋn Ialomiţa). O basilică funcţiona ȋn sec. V-VI la Sucidava pe Dunăre (Celei,  lângă Corabia). Organizarea bisericească ortodoxă este ȋnregistrată ȋn Transilvania ȋn sec. IX-X; Papa Grigorie IX pomeneşte la 24 noiembrie 1234 de episcopiile valahilor ortodocşi de la curbura Carpaţilor. Mitropolia Ugrovlahiei a fost recunoscută de Sinodul Patriarhiei din Constantinopol  ȋn mai 1359 iar cea a Moldovei ȋn iulie 1401. Regele Matei Corvin corespondează ȋn 1479 cu mitropolitul ortodox Ioanichie din Transilvania. Monahismul se ȋncheagă ȋn Țara Românească şi Moldova ȋn a doua jumătate a secolului XIV, pentru ca spre sfârşitul secolului XVIII mănăstirile româneşti, ȋn speţă Mănăstirea Neamţ, să devină un centru de spiritualitate ortodoxă egal ȋn importanţă cu cel de la Muntele Sinai ȋn sec. VI şi cel de la Muntele Athos ȋn sec. XI-XIV (Nechifor Crainic, Sfinţenia, împlinirea umanului Ed.Trinitas, 1993).

Deci ȋmpământenirea deplină a creştinismului la noi a durat mai bine de douăsprezece veacuri. Biserica noastră foloseşte numeroşi termeni latini (a ajuna, a boteza, a se ruga, a cununa, a răposa etc) care diferă mult de cei din Biserica apuseană; de asemenea termeni slavi (mănăstire, stareţ, călugăr, vlădică, duhovnic etc) ajunşi probabil la slavi prin noi şi apoi reȋmprumutaţi pentru limba paleoslavă a Bisericii noastre din sec. IX-XVII. La rândul său, ea a ȋmprumutat pe unguri cu termeni româneşti (păgâni, altar, sfânt, sâmbătă etc). Ȋndelungul proces de maturare creştină şi de desprindere de obiceiurile păgâne pare a fi fost pentru poporul nostru cum a fost Vechiul Testament pentru poporul iudeu ca rol educativ, pentru ca apoi Noul Testament şi perioada Sfântului Duh să fi corespuns intensei şi profundei sale trăiri cu Dumnezeu - culmi  atinse deja la epoca isihastică a secolelor XVI-XVIII. Biserica de piatră din Densuş, jud. Hunedoara, ilustrează ȋntr-un fel acest proces: un vechi monument funerar roman din sec. II devenit loc de cult creştin ȋn sec. XII-XIII. De când s-a realizat trecerea la creştinism, comentează poporul român, s-a schimbat ȋn bine lumea. “Pe-atunci ştiuca-n talger nu se zbătea/ Şi cocoşul noaptea nu cânta./ Iar de când toate s-au ȋntâmplat/ Cu rostul lor cel adevărat,/ Oamenii care se iau se cunună/ Făcuţii se botează” (Th. Fecioru, Poporul român şi fenomenul religios, Ed. Librăriei teologice, 1939).

Este impresionant ce importanţă au avut mănăstirile pentru viaţa laică, de toate zilele, ale poporului nostru care continuă să meargă să se mărturisească şi sfătuiască ȋn probleme grele de viaţă cu duhovnicii mănăstirilor şi să aflueze aceste locuri sau bisericile cu sfinte moaşte la zile de sărbătoare. După cum observa Th. Fecioru, ȋn cartea sa din 1939, “poporul român nu cunoaşte ateismul sub nicio formă. Ȋntrebările sau ȋndoielile despre existenţa lui Dumnezeu sunt cu totul străine cugetului său. Abstractul nu este domeniul unde poposeşte cu plăcere şi se plimbă ȋn voie”. Ȋntr-adevăr, el fabulează şi antropomofizează, aduce la nivelul familiarităţii lucrurile cele mai greu de sesizat sau conceput, coboară pe Dumnezeu şi sfinţii săi ȋntre oamenii de toate zilele (nu fără ȋnsă o anume evlavie şi consideraţie) şi se exprimă ȋn creaţiile sale folclorice de mare simplitate şi farmec, exact atât cât ȋi trebuie pentru armonizarea vieţii sale, foarte aspre de-a lungul veacurilor, necesare bunei lui convieţuiri cu Cele de Sus, spre multă pacea inimii şi curăţenia sufletului. Creştinismul ȋnseamnă ȋn primul rând trăire şi nu filosofie. Omul Ȋl ia pe Dumnezeu de tovarăş ȋin toate cele din viaţa sa. Colaborează cu El:  “Hai, drag Doamne milostive,/ că stătuşi de mă-ntrebaşi, / ȋn dreptate spune-ţi-oi/ ale cui sunt ceste oi:/ d-ale tele/ cu-ale mele./ Eu le pasc, / tu le păzeşti,/ eu le mulg,/ tu le-nmulţeşti,/ eu le tunz,/ tu mi le creşti” (G. Dem. Teodorescu). Ȋl aşteaptă: “Eu n-am fii de botezat,/ Nici feciori de cununat;/ Eu aştept pe Dumnezeu/ Dumnezeu cu soţul său/ Să-mi petrec cina cu ei” (A.Viciu), cum sună răspunsul dat colindătorilor de către gazdă ȋn noaptea de Crăciun. 

Colinda, remarcabilă pentru frumuseţea şi autenticitatea credinţei creştine evidentă ȋn special ȋn categoria colindelor religioase, este poate singura specie din creaţia folclorului românesc care a asimilat, ȋnmagazinat şi purtat principii  de spiritualitate din vremuri imemoriale. Vasile Lovinescu observa “parfumul mitologic” ȋn care se simte cum “mitul creştin se leagă de  o tradiţie ancestrală” (O icoană creştină pe Columna Traiană, Cartea Românească, 1996). Iar Monica Brătulescu, ȋntr-un excelent studiu, notează că  textul colindei nu reprezintă numai un protector al gestualităţii ceremoniale ci şi un depozitar al unor rituri, credinţe şi obiceiuri a căror amintire s-a pierdut din tradiţia populară românească” (Colinda românească, Ed. Minerva, 1981). Aceasta s-a ȋntâmplat mai ales pentru că “sub presiunea exercitată de schema versificaţiei şi de tiparul melodic (versificaţia, ritmul, raportul sincretic dintre cuvânt şi muzică au funcţionat ca un liant; au conferit colindei o coeziune interioară, au apărat textul de fărâmiţare), textul colindei s-a menţinut, ȋntr-o anumită măsură, mai coerent decât obiceiul care ȋn stadiul contemporan a suferit mutaţii sensibile şi partial s-a [chiar] dezagregat”.

Colinda a lucrat ȋntotdeauna ca un ocrotitor al vieţii, cu aplicaţie la fiecare detaliu existenţial, ca un purtător de mesaj al Puterii Divine a cărei prezenţă se face simţită cu tot fiorul şi participarea, mai ales la timpul Sărbătorilor. Seriozitatea şi atenţia deosebită acordată ceremonialului colindei este semnificativă şi impune respect. La ucrainieni colindatul ȋncepe de la biserică după ce se termină slujba şi, dintre toate cetele, este aleasă aceea cu cei mai buni colindători pentru a merge a colinda mai ȋntâi pe preot. La bulgari colindătorii sunt “trimişii lui Dumnezeu” (Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi alte popoare, Ed. Minerva, 1983; teză de doctorat ȋn 1928).  Şi la români ei sunt soli deosebiţi: “Florile dalbe, Ler, de măr,/ Scoală, scoală ici, domn bun,/ Şi fă focul mare, mare,/ Şi-mi aprinde lumânare/ Ş-o lipeşte-ntre icoane./ Întinde masa/ În toată casa,/ Peste masă,/ Grâu revarsă,/ Că ţi-au venit juni d-ăi buni,/ Juni d-ăi buni, colindători,/ Să-ţi colinde şi să-ţi  cânte/ Şi ţie şi feţilor” (G.Dem.Teodorescu, Poezii populare române, Ed. Minerva, 1982; apărută iniţial ȋn 1885). La bulgari colindătorii trebuie să nu aibă niciun defect fizic şi să nu fie copii din flori, să fie flăcăi ȋncă holtei sau tineri proaspăt ȋnsuraţi, ȋn timp ce conducătorul trebuie să fie ȋnsurat. La români organizarea este şi ea foarte importantă, deşi cumva mai puţin restrictivă. Conducătorul se numeşte vătaf, vornic, jude sau birău (uneori aceşti termeni sunt folosiţi pentru diferite grade de şefie) şi se alege din vreme. Birăul cetelor de colindători “cu turca” pedepseşte pe flăcăii care se ȋmbată sau se iau la ceartă şi se bat, admonestează pe fetele care, chemate la joc de flăcăi, refuză să iasă, organizează şi supraveghează prin juzi, pristavi şi pârgari, jocurile şi petrecerile pe timpul Sărbătorilor.

Numele de “colind, colindă”, vine de la Calendele romane din ianuarie. Ovid Densuşianu consideră că cuvântul latin a fost preluat de slavi şi apoi reȋmprumutat de români; ȋn Bihor circulă şi cuvântul “corindă”.

Ciclul Sărbătorilor ȋncepea la romani cu Brumalia de 24 zile, ce prelua datini din Dionisiacele de toamnă de la sfârşitul lui noiembrie. Urma Saturnalia de şapte zile până la 23 decembrie, care onora pe Saturn, zeul semănăturilor, a cărui soţie semnifica rodnicia pământului.  Identificarea ulterioară a lui Saturn cu zeul timpului, Cronos, a instituit la greci sărbătoarea Kronia prin sec. III, ȋ.H. Saturnalia, o periodică reȋntoarcere a vârstei de aur, proclama egalitatea ȋntre oameni şi buna lor convieţuire; sărbătoarea poate fi regăsită şi acum la polonezi şi bieloruşi după Crăciun, de Sfântul Ştefan. Iată ecoul ei ȋntr-un colind lituanian, citat de Petru Caraman: “O săptămână, numai o săptămână e până-n Crăciun,/ Şi stăpânul nu e mulţumit de slugi,/ - Dă-mi, stăpâne, dreptul meu,/ Pâinea ta mi s-a făcut amară./ Dă-mi stăpâne darul de plecare,/ Căci mă duc de la tine”.  Tudor Pamfile (Sărbătorile la români, 1914) şi Theodor Fecioru neagă legătura Crăciunului cu Saturnalia ȋn ceea ce priveşte slugile, dar un obicei similar privind bucuria slugilor există la români ȋn octombrie, de Sfântul Dumitru, când ele se ȋmpacă pe deplin cu stăpânul.

După Saturnalia urmau calendele lui ianuarie, Kalendae Januarii, ȋnchinate lui Janus, zeul cu două feţe, când ȋncepea anul roman. Ȋn intervalul lăsat liber ȋntre ele s-a inserat ulterior o sărbătoare adusă din Asia de către legionarii romani ȋn sec. III-IV d.H.: Sărbătoarea Luminii, corespunzând creşterii lungimii zilei de după solstiţiul de iarnă. Această zi, Dies Natalis Soli Invicti, dedicată naşterii zeului indo-iranian Mithra, Zeul Luminii, a fost fixată ȋn calendarul roman la 25 decembrie, credinţa mithraică fiind acceptată oficial sub ȋmpăratul Aurelian.

După Edictul de la Milano din 313, Naşterea fizică a Mântuitorului se sărbătorea o dată cu naşterea Sa spirituală (Botezul), la 6 ianuarie.  Astfel se respecta ideia tradiţională pe care Petru Caraman o găseşte menţionată de catre Paulus Cassel (Weinachten-Ursprünge, Berlin, 1861) că “Hristos nu numai că a murit ȋn aceeaşi zi când a căzut Adam, ci S-a şi născut ȋn ziua ȋn care s-a născut Adam” (a şasea zi a Creaţiunii, 6 ianuarie). Prin fixarea datei Naşterii la 25 decembrie (ȋn 354 la Roma şi ȋn 375 la Constantinopol), sărbătorile Crăciunului se ȋncadrează ȋn intervalul de două săptămâni de la Crăciun la Bobotează.

Th. Fecioru găseşte pentru rădăcina etimologică a cuvântului “Crăciun” termeni privind Ȋntruparea Domnului (“carnatione” sau “incarnatio”). Haşdeu sugerează “crastinum” (mâine), Aron Densuşianu trimite la “creationem” (ipoteză respinsă de Biserică pentru că Iisus e “născut nu făcut” adică “creat”), iar Pericle Papahagi şi Vasile Pârvan propun “calationem” (chemarea preoţilor la ȋnceputul anului). Alţii consideră cuvântul slav “kračun”, legat de solstiţiul de iarnă, cuvânt care, ȋntr-adevăr, sună cel mai apopiat fonetic. Este posibil ca rădăcina “creationem” să aibă legatură cu Mithra sărbătorit ȋn trecut la această zi, zeul acesta fiind considerat şi demiurg (egal cu platonicul Timaeus, conform adaptării făcute mitului de către greco-romani).

Crăciun, ȋn lumea colindelor, este foarte bătrân de zile. Stând la masă bând şi ospătând cu cei sfinţi, “Moşul Crăciun/ Din gură zicea/ Şi le cuvânta:/ -D-alei, sfinţi mărunţi,/ Sfinţi şi mucenici/ O sută şi cinci,/ Voi beţi şi mâncaţi, /Pahar ȋnchinaţi/ Şi nu vă-ntrebaţi/ Care e mai mare/ Şi mai de demult./ Domnul asculta/ Şi zâmbet zâmbea,/ Iar Crăciun zicea:/ - Tu ăi fi mai mare/ Şi mai de demult, / Dar de bătrâneţe/ Sunt mai bătrân eu./ Ion, Sfânt Ion,/ Unde-i auzea,/ Astfel cuvânta:/ - O Doamne, o Doamne,/ Tu când te-ai născut/ Şi te-ai coborât/ Din cer pre pământ,/ Eu te-am sprijinit/ Şi te-am tot păzit/ Ȋn cas’ te-am băgat/ Şi te-am ȋnfăşat…/ Ȋn râu la Iordan/ Eu te-am botezat,/ Bun nume ţi-am dat/ De Iisus Hristos,/ Bunul Dumnezeu,/ Şi te-am dăruit/ Cu toiag d-argint,/ Ca să stăpâneşti/ Cerul şi pământul/ Şi pre noi, pre toţi” (G.Dem.Teodorescu). Vasile Lovinescu citează ȋn acest sens o altă colindă: “Ȋn dalba Mănăstire Mare,/ Aho, Ler Doamne Ler,/ Mănăstirea cu Nouă altare/ Şi cu Jeţuri aurite./ Da’ ȋn jeţuri cine şade?/ E Ilion./ Lângă el e Maica Precista./ Lânga Maica Precista/ Şade bătrânul Crăciun./ Lângă Bătrânul Crăciun/ Şade Ion Sânt Ion . Interpretând aceste personaje, Vasile Lovinescu vede pe Bunul Dumnezeu ȋn Purtătorul de Lumină Ilion (Helios sau Apollo), pe Saturnus Senex ȋn Bătrânul Crăciun şi pe Sfântul Ioan Botezătorul ȋn Ion-Sânt-Ion, adica pe Ianus cel cu două feţe (atât de bine mimat prin repetarea vocabulei Ion).

Tudor Pamfile redă o povestire despre Naşterea Domnului Iisus narând un motiv ȋntâlnit ȋn multe colinde din Ardeal. Foarte tipic, chiar dacă uneori colindătorii folosesc elemente şocante pentru a spori atenţia gazdelor, ei sfârşesc cu lucruri bune, dătătoare de linişte şi speranţă. Astfel, bătrânul Crăciun, om arţăgos şi neprimitor, taie  mâinile soaţei sale supărat că vine cu mâini murdare să servească pe musafirii lui de preţ. Nu ştia că soaţa sa tocmai o moşise pe Maica Domnului pe care o primisese pe furiş la ei ȋn staul, ȋntr-o iarnă grea, cu omăt mare. Sfânta Fecioară ȋi vindecă mâinile ȋnlocuindu-le cu unele de aur, fapt care-l face pe Crăciun să se căiască şi să-i găzduiască pe Maica Domnului cu Pruncul 40 zile la el ȋn odaia frumoasă din casă.

Ca dovezi istorice, Monica Brătulescu semnalează faptul că obiceiul colindelor la români a fost menţionat de către pastorul protestant Andreas Mathesius din Cergăul Mic, jud. Alba, ȋntr-o scrisoare din anul 1647, de către Arhidiaconul Paul de Alep ȋn notele sale de călătorie din sec. XVII, şi de către Dimitrie Cantemir ȋn Descriptio Moldaviae şi ȋn Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor, unde ȋnvăţatul domnitor atestă frecvenţa mare a refrenului “Leru-i Ler” pe care o atribuie numelui ȋmpăratului Aurelian. Ȋn studiul său comparativ Petru Caraman observă că ţinuturile româneşti constituie “nucleul ancestral” al colindelor şi că obiceiul scade ca intensitate şi frecvenţă  pe măsură ce se ȋndepărtează de ţara noastră spre sud la bulgari, albanezi şi greci, iar spre nord la ucrainineni, bieloruşi şi polonezi. Motivul leului, cu atât mai curios cu cât niciun colindător n-a văzut cu ochii săi un asemenea animal, este prezent doar ȋn colindele româneşti. Tot numai la români, după Petru Caraman, este şi motivul de colindă cu ciuta năzdrăvană care prezice, ȋntr-un ritual, un măcel gigantic cu adânci implicaţii; un alt animal care prevesteşte este oaia năzdrăvană, mioriţa baciului moldovean.  Ovidiu Bârlea notează că “studiul lui Petru Caraman confirmă ȋn cele din urmă constatarea mai veche a lui B.P. Haşdeu ȋn Cursul său de filologie comparată din 1893-1894 (‘colinda nu e un slavism la români ci un românism la slavi’), cât şi aserţiunea lui Alexiu Viciu (‘colinda guidem tota nostra est’) dar restrânsă la originea speciei”.

Petru Caraman deosebeşte mai multe categorii de colinde: colindele strict religioase -  Steaua (zvezdari la croaţi) şi Vicleimul (betlehemari la croaţi), colindele flăcăilor şi maturilor pe diverse teme, colindele copiilor (in special Moş Ajunul şi piţărăii), Pluguşorul, Umblatul măştilor, Vasilca şi Sorcova. Lor li se alătură Urarea (Mulţămita) colacului şi Colinda grâului. Petru Caraman ȋn studiul său conclude  că, ȋn ceea ce priveşte colindatul, la nici un alt popor “nu se ȋntâlneşte atâta multilateralitate funcţională ca la români”. Ȋntr-adevăr, Monica Brătulescu notează că se poate face clasificarea colindelor după  timp (de Anul Nou, Zorile, de noapte etc), după loc (de fereastră, de afară, de casă, la intrarea ȋn casă, la plecarea din casă, pe drum etc), după destinatar (de fetiţă, de băiat mic, de fată mare, de flăcău, de bătrân, a babelor etc), după ȋmprejurări (de cătănie, de femeie ȋnsărcinată, de femeie cu copil mic), după ȋndeletniciri (colinda boilor, a albinelor, a oilor etc). Găsim colinde deosebite pentru casa cu doi feciori de cea cu trei feciori sau cu două fete de vârstă apropiată, colinde de păstor, de pescar, de vânător, de notar, de constructor de fântână etc.

Ȋn aceste zile sunt prezente şi obiceiurile ȋnchinate luminii. Ele preiau desigur elemente precreştine căci, după am menţionat deja,  lumina era comună şi sărbătoririi zeului soarelui şi sărbătoririi lui Mithra (Natalis Solis Invicti). Petru Caraman semnalează obiceiul arderii butucului ȋn noaptea de Crăciun practicat de toate popoarele Europei – un obicei păgân anexat ulterior sărbătorilor de obârşie asiatică. Acest obicei a dispărut la români către sfârşitul secolului XIX. Roatele de foc date de-a dura din vârful dealului constituie un alt obicei european (ȋn special german), atestat şi la români. Colacii de Crăciun au forma soarelui. Cum intră ȋn casă, colindătorii copii merg să aţâţe focul ȋn sobă cu beţişoare numite colindeţe ca să producă scântei fără de care nu pot să ȋnceapă urările. Spre marea lor bucurie, adesea ȋi aşteaptă surprize, căci sub cărbunii din vatră ei găsesc dovleci puşi la copt pentru ei de către gazdă.

Tot acum se face şi ȋngroparea Crăciunului sau a turcii (caprei). Românii au Moşii de Crăciun, menţionaţi de Tudor Pamfile, când gospodina duce pomană la cei sărmani ȋn Ziua de Ajun şi cea de Crăciun; se ȋmpart atunci turte şi bucate ce au fost binecuvântate de preot pe masa de la Ajun. Copiii primesc de la mamele lor câte un colăcel şi merg de ȋnfig colindeţele lor (beţe colorate) ȋn pământul mormintelor. Ȋn Oltenia colindele de zăurit (la revărsatul zorilor) coincid cu tămâierea morţilor. Monica Brătulescu menţionează Colindele de mort, ȋn concordanţă cu credinţa că strigoii şi sufletele celor morţi ies din morminte ȋn noaptea de Crăciun şi se preumblă prin sat până la Bobotează. Petru Craman vede ȋn aceasta o continuare a obiceiurilor romane Compitalia şi Larentalia din ajunul Crăciunului.

Colindele de Crăciun se cântă noaptea când vin colindătorii, ȋn unele localităţi frumos ȋmpodobiţi ca  nuntaşii: “Scoală, scoală, gazdă bună/ Că nu-i vremea de durmit/ Că-i vremea de-mpodobit”. Ei poartă adesea beţe de alun, cum spune Haşdeu: “Juni aluni, Juni albuni”. Vasile Lovinescu (Steaua fără nume, Ed.Rosmarin, 1994), observă că uneori colindătorul flăcău are un toiag, numit colindeţ,  cu doi şerpi ȋncolăciţi ȋn jurul lui. Toiagul ȋi aminteşte caduceul lui Hermes Psyhopomp  care ȋndeplineşte rolul de conducător de suflete, aşa cum o fac şi zeul egiptean Anubis cu cap de şacal, Arhanghelul Mihail sau Valkiriile din legendele teutone. Când are ȋncrustat un singur şarpe, toiagul seamănă cu cel al zeului medicinii Asclepios, fapt care, comentează Vasile Lovinescu, concordă cu rolul lui Iisus de tămăduitor al sufletelor şi trupurilor.

Colinda cu Steaua se axează pe vestitorul astral al Naşterii Domnului, care ghidează pe ȋnchinători. Vasile Lovinescu, ȋn lucrarea tocmai menţionată, consideră această stea ca fiind un semn spiritual situat  “la hotarele dintre planul subtil [divin] şi anumite categorii privilegiate ale lumii materiale, inaccesibile simţurilor generalităţii neamului omenesc obişnuit.” Ea este uneori asemănată cu o cometă, pentru că “vesteşte evenimente excepţionale” şi pentru că “ȋn iconografie şi colinde steaua ȋşi trimite o rază ȋn jos, pe verticală, ȋn staulul din Betleem”. Steaua aceasta “are şase colţuri, numărul Macrocosmului” şi reprezintă “ȋntrepătrunderea triunghiului de foc cu triunghiul de apă”. Este interesantă observaţia lui René Guénon că steaua Magilor este cunoscută şi ca steaua lui Solomon căci şi acesta ȋn timpul său era socotit un rege Mag. Privită mai atent, steaua cu raza sa verticală pare a anunţa coborârea divinităţii pe pământ (Avatarana) şi, totodată, prin compunerea sa din două triunghiuri, steaua constituie “un semn al celor două naturi ale lui Hristos, ȋntr-o singură ipostază. De aceea e o taină mare, de aceea luminează şi adeverează. La limita care uneşte şi desparte ȋn Iisus Hristos pe Adevăratul Dumnezeu de Adevăratul Om, steaua e chintesenţa tainei hristice”.

“Craii vin de la Răsărit şi steaua răsare pentru ei ȋn Apus, ȋntr-un domiciliu echidistant ȋntre orizont şi Nadir. La ea se referă dictonul hermetic: Latet Sol in SidereOriens in VespereArtifex in OperePer Gratiam”. Steaua străluceşte Crailor ca un Luceafăr dinspre Apus şi constituie “un punct echidistant ȋntre Zenit şi Orizont, pentru ca să indice o direcţie, la 45 grade de cerc”. Şi ȋncă un detaliu important: “Cei trei crai au ştiut c-au ajuns la ţelul călătoriei lor când steaua a fost deasupra capului lor şi din Luceafăr s-a transformat in Soare de Miezul Nopţii”.  Din colecţia de colinde a lui Gh.Dem. Teodorescu, Vasile Lovinescu citează versurile unei colinde culese de Vasile Alecsandri (ȋn Poezii populare din 1866) : “Sculaţi, sculaţi boieri mari/ Florile dalbe/ Sculaţi voi români plugari/ Florile dalbe/ Că pe cer s-a arătat/ F.d./ Un luceafăr de-mpărat/ F.d./ [Stea comată, strălucită/ F.d./ Pentru fericiri menită]/…/ La fereastră rândunele/ F.d./ Şi-un porumb frumos leit/ F.d./ Dispre-Apus a venit/ F.d.”. Porumbul care vine din Apus reprezintă metaforic steaua ca “o ȋntruchipare volatilă”.  Sedus de această descoperire eseistul notează: “Concepţia lui Hyperion nu e un fenomen de poezie cultă, răsărită ȋn capul unui mare poet (Eminescu, n.n.)” ci “ȋşi are rădăcini ȋn tradiţii orale mai mult secrete, făcând parte dintr-un depozit tradiţional, transmis din generaţie ȋn generaţie”.

O colindă culeasă de I. Săulescu (ȋn Calendarul pentru poporul românesc pe anul 1847), prezentă ȋn colecţia de colinde a lui Gh.Dem. Teodorescu, detaliază lucrurile de mai sus: “Vă sculaţi, sculaţi boieri/ F.d./ ce-nfloriţi ca meri, ca peri/ F.d./ că vă vin colindători/ noaptea pe la cântători/ şi v-aduc de Anul Nou/ prunc din Răsărit născut/ care este ȋnvăscut/ ȋn alb scutec ca un ou./ Crescutu-i prelat/ soare-raze luminat/ de o piatră nestemată/ de pe fruntea-i coronată./ În corlate s-au depus/ lângă taur bourat/ ce pre fata de-mpărat/ de peste mări ne-au adus./ Vă sculaţi, sculaţi boieri/ să urăm pe-un zeu născut/ ce ȋn om s-a prefăcut./ Presfirându-i tămâieri/ sus pe cer s-au arătat/ stea cometă, strălucită//pe-el menind de-mpărat;/ lumea  va fi fericită/ ȋntr-a lui mare domnie/ leu de aur va să fie;/ viorele, lăcrămioare/ vă aşternem la picioare./ În grădină turturele/ două cântă cu durere,/ la fereastră rândunele/ ciripindu-vă cuib cere,/ şi-o porumbă minunată/ cu o guşă purpurată/ de la Apus mereu zburând/ ramuri două aducând/ din livezile sperie/ Pe al vostru leit pat,/ ȋngânând cu bucurie, / la căpătâi s-a lăsat./ Eu vă zic: să trăiţi/ ȋntru mulţi ani fericiţi,/ precum pomii să-nfloriţi,/ s-ajungeţi să-mbătrâniţi/ şi ca toamna dobândată/ să vă fie-ndestulată,/ casă, masă, avrămie,/ benedită-n seminţie;/ ca şi işti colindători/ să vă aibă donători,/ cum avură pre părinţi/ patroni, făutori fierbinţi”.

Vasile Lovinescu sesizează aici intervenţia cultă a culegătorului (“frunte coronată”, “să urăm pe-un zeu”, “benedită-n seminţie”, “să vă aibă donători”). El subliniază un aspect important: “Colindătorii nu vestesc ci aduc (deci se realizează o prezenţă reală ca la Sfânta Liturghie, n.n.), noaptea pe la cântători”, adică pe la Miezul Noptii, “Prunc din Răsărit născut, care este ȋnvăscut, ȋn alb scutec ca un ou”. Coborârea divină pe pământ, Avatara, o face Soarele de Miezul Nopţii (“Soarele-ndeseară”). “El se naşte atunci şi este identic cu Oul Lumii, ȋn calitatea lui de identificat cu Hyranyagarba, embrionul de Aur, Avatara Veşnic”. El coboară pe perpendiculara venită din stea, atăt de greşit confundată cu o coadă de cometă, “şi devine piatra frontală (de pe frunte, n.n.) de care pomeneşte colinda”.  Prin ceea ce aduc colindătorii, gazda primeşte pe Ȋnsuşi Hristos: “Gazd-a lui Hristos/ Rămâi sănătos,/ Soarele-ndeseară/ Noi pe uşă afară”.

            Este interesant aici de divagat puţin in domeniul antropomorfizării stelelor de pe bolta cerească. Stelele sunt făcute mereu de Dumnezeu. “Câţi oameni se năşteau, Dumnezeu le punea câte o stea ȋn cer şi de aceea stelele se tot ȋnmulţesc” (Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, Cernăuţi, 1903). Poporul român are o legendă despre Calea Laptelui, denumită ȋn unele părţi Calea robilor, căci pe ea vor merge oamenii, robii Domnului, la Judecata de Apoi. Legenda e citată de Th.Fecioru din I. Ottescu (Credinţele ţăranului român despre cer şi stele, 1907): omul, care a furat paie de grâu, a jurat strâmb la judecată negând furtul, deşi păgubaşul  luase urma carului după paiele vărsate şi ajunsese direct la casa acelui om. Dumnezeu l-a dat de gol şi a aşezat pe cer Carul Mare şi căruţa mică ale hoţului precum a pus pe boltă şi toată Calea presărată cu paie. Steaua polară e numită de popor Candela Cerului, Steaua Ciobanului sau Stejarul Ariei. Tot după I. Ottescu, poporul imaginează ȋn constelaţia Vulturul, sau Vulturul Domnului (ȋn care se află steaua Altair),  pe o Fată de ȋmpărat cu coromâslă, care duce apă spre a răcori sufletele celor din iad. Constelaţia Casiopea  formează  Scaunul pe care va să stea Dumnezeu la Judecată, iar Balanţa sau Cântarul e cea cu care Hristos va cântări faptele celor judecaţi.  Constelatia Racul are şi el o frumoasă poveste.  “Când Hristos a fost răstignit pe cruce, schingiuitorii lui voiră să-I bată patru piroane ȋn corp. adică două ȋn palme, unul ȋn labele picioarelor puse una peste alta şi al patrulea, mai lung, ȋn buric. Racul ȋnsă a furat pironul cel lung şi s-a strecurat cu el afară, prin fuga de-a-ndaratelea. De atunci Mântuitorul, drept recunoştinţă, a binecuvântat racul ca să se mănânce de toată lumea şi ȋn zilele de post şi ȋn zilele de dulce. Iar spre a păstra amintirea faptului său, Mântuitorul a hotărât ca racul să umble mereu ȋndărăt şi l-a pus pe cer (T. Pamfile, Cerul şi podoabele lui, 1915). Constelaţiile Ophicus şi Şarpele formează Calea rătăciţilor pe care “vor umbla oamenii păcătoşi rătăcind zăpăciţi la a doua venire a Mântuitorului, când vor auzi de venirea Lui”. Constelaţia  Crucea mare sau Crucea miezului nopţii reprezintă crucea pe care a fost răstignit Hristos. “De aceea când ţăranii o văd noaptea se ȋnchină la ea [ȋn puterea tăcerii misterioase a ȋntunericului],  zicând că li s-a arătat Iisus Hristos” (T. Pamfile, I. Ottescu). Constelaţia Orion se mai numeşte Plugul pentru că cu unul ca acesta au arat oamenii cei dintâi.

Facerea lumii alcătuieşte un motiv important ȋn colindele româneşti.  Mai ȋntâi Dumnezeu. Aurel Cosma (Cosmogonia poporului român, Bucureşti, 1942) notează că ȋn Oltenia se credea ȋn vechime  că primul Dumnezeu a fost Sabaot, căruia i-au urmat Amon, Apolon, Dumnezeul din Biblie şi Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, care ne stăpâneşte şi astăzi. Monica Brătulescu scrie: “Versurile colindei conţin numeroase referinţe la cosmogonii. Ceremonialurile de Anul Nou au constituit totdeauna un prilej de recapitulare a ȋnceputurilor lumii; evocând actele originare,  ȋn perioada critică de tranziţie de la un an la altul, se urmărea a se reȋmprospăta cu energiile intacte şi inocenţa atribuite momentului primordial. Eliade atrage atenţia asupra faptului că, dintr-o perspectivă mitologică, «toute repetition rituelle de la cosmogonie est précédée par une regression rituelle au Chaos» (Naissances Mystiques, Essais sur quelques types d’initiation, Gallimard, Paris, 1959). Colindele vorbesc despre intervenţia Domnului care aduce lumea pe un făgaş firesc punând ordine ȋn haos. Desigur există ȋmpotriviri şi poporul imaginează ca element negativ pe Iuda care se străduie să strice ordinea  şi, ȋn primul rând, să fure luminătorii. Iuda “ce-a fost bun tot a luat./ Luă luna cu lumina/ Soarele cu razăle”. Noroc ȋnsă că, alerţi, Sfântul Ion, Sfântul Ilie sau Sfântul Petru prind de veste,  ȋl prind şi aduc ȋnapoi aştrii, risipind tenebrele. 

Este frumoasă fabulaţia pentru formarea munţilor, din nevoia Domnului de a strânge prin ȋncreţire pământul ca să-l poată acoperi cu cerul pe care din greşală l-a croit prea scurt. “Dacă Domnul Sfânt năştea,/ Mare lucru ce-mi făcea?/ Făcea ceriul şi pământul./ Făcea ceriu-n două zile/ Şi pământu-n alte două./ Ȋntinse ceriul pe pământ,/ Cum l-ȋntinse, nu ajunse;/ Tare Domnul se-ntrista/ Mâna stângă scutura/ Tri inele jos pica/ Tri ȋngeri le ridica;/ Tri ȋngeri cu tri biciuri/ La tri cornuri de pământ,/ Tot trăsnesc şi tot pleznesc/ Să ridice munţii crunţi./ Munţii crunţi ȋşi ridica,/ Văi adânci ȋşi rămânea./ Ȋntinse ceriu-a doua oară,/ Cum l-ȋntinse bin-s-ajunse./ Domnul tar-se bucura/ Şi ceriul mi-l dăruia/ Tot cu lună cu lumină/ Şi soarele cu razăle,/ Şi cu stele mărunţele,/ C-o stea mai mare-ntre ele./ Din aceea se vedea,/ De pământul dăruia/ Tot cu frunză şi cu iarbă/ Şi cu viţa vinului,/ Şi cu roada grâului,/ Cu izvoare curgătoare,/ Pe pământ de-s mergătoare.” (A. Viciu). Ca reminescenţă din perioada precreştină, la facere pot participa animale mitice. Astfel, râurile care umplu marea provin din roua scuturată de un cal de trei ani: “Supt poala molivului/ Zace, zace acel tretin/… El atuncea se scula,/ Se scula, se scuturară/… Dintr-a lui scuturătură/ Râu repede se pornea/ Repede pe lespedoară./ Dor de mare, mărgini n-are”.

Aurel Cosma povesteşte că, după ce a făcut pământul, Dumnezeu a văzut că pământul fiind mai greu se tot scufunda ȋn apă. De aceea l-a ȋnălţat pe stâlpi sau pe furci de foc. “Sus cerul l-a ridicat/ În patru stâlpi l-a răzimat,/ Patru stâlpi tot de argint” (A. Viciu). “Pământul s-a-prennoit/ Prennoit, s-a ridicat/ Patru colţuri de pământ,/ Pe patru stâlpi de argint.” (C. Mohanu, Fântâna dorului, poezii populare din Ţara Loviştei, Bucureşti, 1975)

De fapt, felul şi numărul stâlpilor pomenit de creaţia populară variază cu regiunea. Astfel ei pot fi de argint (ȋn Moldova), dar şi de fier, de lemn sau chiar de ceară (ȋn Oltenia). Pot de asemenea fi patru dar, cel mai frecvent, chiar şi unul singur care devine osia pământului (probabil Axis Mundi ȋn termenii lui Vasile Lovinescu).  Stâlpii sau furcile sunt roase de Iuda care personifică demonul ȋn credinţa populară. Bine ȋnţeles că Dumnezeu are grijă ca să-i zădărască lucrarea. De aceea, ȋn dimineaţa Ajunului Crăciunului, piţărăii, copiii mici, cântă la geamurile caselor pentru a ademeni spiritele necurate să vină la suprafaţa pământului şi aşa, ȋn timp ce ele ascultă la cântecele lor, Dumnezeu cu ȋngerii Lui au răgaz ca să repare fundamentul pământului. Ȋn regiunile unde se credea că sunt patru stâlpi susţinători, era şi ȋndemnul ca oamenii să ţină cele patru posturi mari de peste an ale Bisericii şi astfel să  se menţină intacţi cei patru stâlpi; iată ȋnsă că, ȋntre timp, oamenii au sărăcit ȋn credinţă şi ţin astăzi doar un post şi de aceea pământul, rămas pe un singur stâlp, este ȋn mare pericol ca să se dărâme. Monica Brătulescu observă că tema bolţii susţinute de stâlpi este prezentă la mai multe mitologii de pe glob, ca de pildă cea a populaţiilor siberiene, germanice sau celtice (Eliade, Le sacré et le profane, Gallimard, 1965).

Minunată este alcătuirea omului aşa cum ştie a-l face Dumnezeu: “cu trupul din pământ/ cu osul din piatră,/ cu sângele din rouă,/ cu virtutea din vânt,/ cu sufletul din duhul sfânt,/ cu ochii din mare,/ cu frumuseţea din soare,/ cu gândul din iuţimea ȋngerească/ ca de nimic să nu se sfiască” (S.Fl. Marian, Nunta la Români, 1890, cit. Th.Fecioru).

Făcut după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, omul s-a umplut de mândrie şi neascultare, astfel că a fost alungat din rai.  “Adame, Adame, ai păcătuit/ Şi din rai eşti izgonit…/ Raiule, grădină dulce/ De la tine nu m-aş duce,/ De cântatul păsărilor,/ De şuieratul şerpilor/ Şi de mirosul florilor”. Vasile Lovinescu   comentează: “Cine spune primele versuri? Din ce rădăcină de ureche ies? Căci ȋn lumile principiale fundul urechii este limba. Le rosteşte oare Dumnezeu? Fiinţa lui Adam a fost ȋnveninată de otrava pe care o produce Dualitatea; pură a rămas doar amintirea, Anamnesis, pe care nimeni nu i-o poate răpi“ (O icoană creştină pe Columna Traiană, Cartea Românească, 1996). Autorul vede ȋn cântatul păsărilor, corurile ȋngereşti iar ȋn şuieratul şerpilor o obârşie metafizică. Lui ȋi pare că “fiecărui punct de jos ȋi corespunde pe verticală un punct sus pe cerurile informale, adică unul din ȋngeri”, astfel că “fiecare ȋnger ȋşi are şarpele lui complementar cu care formează o singură fiinţă ofionică, jumătate zeu, jumătate şarpe”. De aceea Vasile Lovinescu vede ȋn această simplă colindă un fapt esenţial din credinţele orientale: “Şarpele ascendent şi ȋngerul descendent se ȋntâlnesc, ȋşi apropie capetele ȋntr-un singur punct care e un câmp electric nespaţial, unde se elaborează fără discontinuitate Paradisul”. Deşi interesantă şi deschizătoare de perspective, cred că această interpretare nu este corectă ȋn cazul de faţă căci ştim că, principial, dualitatea ȋn care binele este egal cu răul, ȋntr-o continuă luptă sau ȋntr-o continuă complementaritate, ca esenţă a firii, nu este acceptată ȋn creştinism, unde Dumnezeu, ȋntruchipând binele, este mai mare decât ȋngerul răului. Poporul român este creştin.  Mai degrabă aş face legătura  ȋntre versurile “De cântatul păsărilor,/ De şuieratul şerpilor” şi  expresia din Sfânta Scriptură “Fiţi dar ȋnţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Matei 10:16). Şarpele ispititor din Paradis are ca replică pe Domnul Iisus care ȋl combate prin jertfa Sa pe cruce (‘Şi după cum Moise a ȋnălţat şarpele ȋn pustie, aşa trebuie să se ȋnalţe Fiul omului” – Ioan 3:14).

Ȋn rai se află lucrurile de har ale unei vieţi creştine: păhăruţul mirului, ciubărul botezului şi scaunul judeţului. Geloşi pe pacea şi armonia raiului idolii păgânătăţii ȋncearcă să ȋl prade. “Oi Ler oi,/ d-ai Ler oi Doamne,/ sus ȋn slava cerului,/ la poalele raiului,/ la scaunul Domnului,/ la scaun de judecată/ und-s-adună lumea toată,/ measă  mare mi-i ȋntinsă/ şi de sfinţi measa-i cuprinsă:/ de Ioan, sfântul Ioan,/ de Ilie, sfântul Ilie/ şi de Petru, sfântul Petru, / cu toţi sfinţii de-a-mpreună,/ ospătând cu voie bună./ Iată Domnul că vedea/ şi la masa se punea:/ pâne, vin blagoslovea/şi-ncepea/ de mi-şi mânca./ Îmi mânca/ ori nu-mi mânca./ Că, ochi sfinţii d-arunca,/ de departe ce-mi vedea?/ Pe arhanghelul Gavril/ şi pe sfântul Mihail/ că-mi venea, mereu venea,/ şi la measă d-ajungea/ drept la Domnu-ngenunchia,/ genunchia şi se ruga/ şi din gură mi-i zicea:/ - Ştire-ai, au nu ştii/ câte-n rai s-au ȋntâmplat,/ ce-am văzut şi câte-am fapt?/ Sfântul Petre d-a plecat/ Sfânt Ilie l-a urmat,/ Sfânt Ioan că ne-a lăsat;/ idolii, unde-au aflat/ drept la rai năval-au dat/ şi-n năuntru c-au intrat,/ şi tot raiul c-au prădat” (G. Dem. Teodorescu, Poezii populare, Colindul Arhanghelilor). Primul lucru vizat sunt luminătorii: “Luat-au raiului cununa,/ luat-au luna/ cu lumina;/ luat-au idoli zorile/ zorile cu razele;/ luat-au idoli stelele,/ stelele cu florile;/ furat-au idoli soarele,/ soarele, odoarele;/ luat-au idoli ş-au mai luat/ scaunul de judecată/ und-s-adună lumea toată” (idem).

Iuda e şi el cu ei şi lucrurile pe care le pradă el mai ȋntâi sunt cele de har: “Păhăruţul mirului,/ Scaunul judeţului,/ Ciubărul botezului” (S.Fl. Marian, Sărbătorile la Români, Cârnilegile, 1898, cit. Th.Fecioru). El pândeşte orice ocazie, chiar şi când sfinţii sunt la Sfânta Slujbă a Liturghiei. Dar cugetul bunei Maici a Domnului este de veghe: “Mândră-i slujba, cine-ascultă?/ C-o ascultă/ Maica sfântă/ Şi Ion/ Sânt Ion,/ Nănaşul lui Dumnezeu/ Şi cu scump finuţul său./ Maica sfântă/ Stă şi-ascultă/ Cât ascultă/ Şi din gur-apoi cuvântă:/ Of, Ioane,/ Sânt Ioane!/ De-ai şti tu precum nu ştii, / Aici mult n-ai zăbovi!/ De ce să nu zăbovesc,/ Pe Domnul să-l preamăresc?/ Că Iuda cel blestemat/ În rai că ţi s-a băgat/ Şi raiul că l-a prădat” (S.Fl. Marian, cit. Th.Fecioru). La fel auzim pe Sfântul Petru ȋn colinda culeasă de Alexiu Viciu: “Că mi-o tunat Iuda-n rai;/ Ce-o fost bun, tot a luat,/ Ce-o fost rău, tot o lăsat!” Domnul ȋnsă ȋl linişteşte: “Nu te, Petre, supăra,/ Că oi lua biciu-ntr-o mână/ Şi-oi trăsni, şi-oi fulgera/ Iuda-n rai s-o spăimânta,/ Ce-o fi bun tot o lăsa,/ Ce-o fi rău tot va lua!” Maica Domnului, ȋn altă colindă culeasă de A. Viciu, ȋşi linişteşte pruncul Iisus: “Taci fiule nu mai plânge,/ Că ţie maica ţi-a da:/ Şi cheile raiului/ Şi şuşteriul de botez/ Şi scaunul de judeţ./Cu cheile-i descuia/ Cu şuşteriu-i boteza/ Din scaun ȋi judeca” (La cea piatră).

Ȋn rai creşte Arborele Sacru, Arborele Vieţii, adesea identificat de creaţia populară cu mărul. Sub el mai stă Domnul şi dacă doarme şi uită de pământeni se nărăveşte lumea. “Mândru-i Domnul d’adormit,/ Sub un măr mândru-nflorit./ Scoală, Doamne, nu dormi,/ Că de când ai adormit,/ Iarba verde te-a-ngrădit/ Florile te-or cotropit/ Şi lumea s-o păgânit./ Suduie fecior pe tată/ Iar mamele-şi fac păcate./ D-atunci nu-i rod ȋn bucate,/ Nici nu-i grâu, nici nu-i săcară,/ Numai neghinioară goală.” (T. Pamfile, Sărbătorile la români, Crăciunul). El este lemnul pe care este crucificat Domnul Hristos. “Şi mă răstigniră/ ‘N cruce/ De măr dulce/ Piroaie-mi bătură/ Prin palme/ Prin talpe,/ Piroaie de fier/ Ţinte de oţel;/ Ş-unde’ le bătea/ Sângele curgea/ Tot vin se făcea./…/ Ş-unde mă strângea/ Sudoarea-mi curgea/ Tot grâu se făcea/…/ Ş-unde mi-l dregea/ Lacrămi că-mi curgea,/ Tot mir se făcea” (G.Dem. Teodorescu, Colindul lui Dumnezeu). “D-atuncea s-a dat/ Vinul la bătrâni,/ Grâul la norod,/ Mirul la preoţi,/ Să ne miruiască,/ Rar, la zile mari,/ Ziua de Crăciun/ Ş-a de Bobotează” (G.Dem. Teodorescu, Hristos şi Apostolii). Iată şi nuanţe străvechi păgâne amestecate cu cele creştine, aflate de Monica Brătulescu ȋn tipul de colindă cu “omul bun şi merele de aur”: trei femei sau uneori trei zânioare au cules mere şi, dacă luna sau Sfântul Petru le-a ȋntrebat de unde le au, ele au răspuns: “de la soare/ cu multă rugare”.

            Vasile Lovinescu (Scrisori crepusculare, Ed. Rosmarin, 1995) citează o colindă culeasă de profesorul fălticenean Vasile Popa: “Buna mea, frumoasa mea,/ Culcă-te că nu-i aşa!/ Nu-i aşa cum spui matale/ Nici pe deal şi nici pe vale!/ În grădină şi-n pomăt/ Nu-i cum crezi mata omăt!// Lerui Ler, Lerului, Doamne,/ Nu ne-a nins, n-a viforât,/ Ci doar vântul c-a bătut/ Prin Grădina Raiului,/ Peste vârful plaiului,/ Flori de măr s-au scuturat/ Peste noi s-au revărsat!// Lerui Ler, Lerului Doamne,/ Floarea mărului, frumoasă/ Peste cei din astă casă!”  Este un vânt dulce, comentează metafizicianul, “plin de sufluri suave, ca boarea din grădina Hesperidelor”.  Versurile din altă colindă, “din livezile sperie/ ramuri două aducând/ pe al vostru leit pat” par să-i confirme asocierea mitologică. El se ȋntreabă:  “Ce caută verbul a speria la persoana treia, lângă livezi? Dar dacă ‘sperie’ este deformarea voită, deliberată, cu scop de criptare, a cuvântului ‘esperie’ adică a Hesperiei, Grădina Hesperidelor?” (Steaua fără nume, Ed.Rosmarin, 1994). Acelaşi vânt  al raiului, cu uşoară ȋnteţire, poate scutura pomul: “Când boarea-i boria/ Hai linu-i lin/ Merele cădea/ Domnul le strângea/ Şi le ȋmpărţea”.  Iată că “boarea poartă fructele Arborelui Lumii”, notează Vasile Lovinescu (Incantatia sângelui, Institutul European, 1993). Purtat cu gândul la o menţiune din lucrarea fundamentală a lui René Guénon, Le Roi du Monde, precum că din Arborele Vieţii cade o rouă care ȋnvie morţii, metafizicianul român observă că ȋn limbajul metaforic al colindei “roua se coagulează ȋn petale de floare de măr” iar “Ler Ȋmpărat este numit şi Domnul de Rouă”. Aş adăuga aici un comentariu creştin, din Sfântul Simeon Noul Teolog:  ”Arborele Vieţii este iubirea lui Dumnezeu din care a căzut Adam”.

         Un alt măr, poate mai puţin important decât cel din Grădina raiului dar tot foarte important, este mărul roşu pe care, conform legendei populare, se reazămă pământul care, la rândul său, stă pe un peşte uriaş, simbolul lumii creştine. Vasile Lovinescu (ȋn O icoană creştină pe Columna Traiană) ȋl identifică ȋn pomul mândru şi ȋnflorit dintr-o colindă din Țara Oaşului:  “Brazdă neagră răsturnată/ Cu grâu roşu semănată,/ Da-n capătu-grâului/ Este un pom mândru-nfloritu./ Da’cine l-o răsăditu?/ Fiu’omului l-o pusu/ Şi-o şezut şi-o hodinitu…/ O creangă din el o ruptu/ Şi-n fântână o băgatu,/ Peste grâu o răuratu./ Roada-n grâu e până-n brâu/ Şi ovesă până-n mesă,/ Geru-n codru, de nu-i modru.”  Primele două versuri, consideră gânditorul iubitor de esoteric, sugerează, ȋn termenii unei agriculturi sacre, actiunea de mortificare produsă de fierul plugului ȋn ogorul inimii. La “capătu-grâului”, adică la marginea câmpului unde pământul se ȋntâlneşte cu cerul, creşte  “un pom mândru-nfloritu” care,  după Vasile Lovinescu,  “prin contaminare şi continuitate, nu poate fi decât mărul roşu”. Conform legendei, apele pământului ȋşi au izvorul sub acest măr. Ele merg de ȋmpânzesc lumea ca să se reȋntoarcă la locul de plecare. Mărul roşu se adapă din apa Sâmbetei, apă care, după comentator, corespunde celui “mai ȋndepărtat cerc planetar, cel al lui Saturn”;  o tradiţie românească  concepe apa Sâmbetei ca pe tatăl tuturor fluviilor (deci Okeanos) care ȋnconjoară pământul, iar altă tradiţie numeşte marea pe care se află mărul, Marea Neagră (deci culoarea lui Saturn).

Şi pentru că ȋn colindă la ȋntrebarea “cine l-o răsăditu?” răspunsul este “Fiu’omului” (care e numele lui Hristos), Vasile Lovinescu merge cu gândul la ideia că, “semănat de către Omul Universal mărul roşu este axa lumii” sau “centrul lumii”.  Cum versul următor sună “Şi-o şezut şi-o hodinitu”, eseistul conclude că idea este corectă, căci “odihna lui Dumnezeu nu poate fi decât ȋn Centrul Lumii” ceea ce face mărul roşu Arborele Vieţii.  Fiul Omului rupe o creangă din acest Arbore sacru, creangă care, după autorul comentariului, este “identică cu creanga de aur, gaj de nemurire, conducător ȋn procesul iniţiatic”. Fiul Omului o ȋnmoaie ȋn fântâna nemuririi, fons juventutis, fons teribilis,  pentru a stropi lanul (“peste grâu o răuratu”).  “Ori ştim că din Arborele Vieţii cade roua care va ȋnvia morţii la sfârşitul lumii. Cum creanga de aur e elementul principal ȋn toate iniţierile, am putea conclude că stropirea cu această apă va transforma ţintirimul ciclic ȋn grădina raiului”, scrie eseistul. Ultimele versuri, “Roada-n grâu e până-n brâu/ Şi ovesă până-n mesă/ Geru-n codru, de nu-i modru”, ilustrează aşadar “restabilirea ordinei primordiale şi a vârstei de aur”.

 

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate