Horia Ion Groza

 

lumea colindelor,

fereastrĂ spre sufletul romȂnesc.

ii.

           

Nasterea Domnului

“Colindele izbesc prin parfumul lor mitologic; se simte un mit creştin care se leagă de o tradiţie ancestrală, ȋn speţă la noi - tradiţia hiperboreană printr-o verigă intermediară care este Maica Domnului”, scrie Vasile Lovinescu (ȋn Steaua fără nume), adăugând un citat: “La mère des dieux était cet éther affranchi, ce feu incorruptible, cette pensée de la lumière divine”. Sfânta Fecioară este descrisă ȋn colinde ȋn diferite ipostaze: “Este un scaun de aur/ Dar pe scaun cine şade/ Şade Maica Domnului/ Cu pahar ȋn mâna stângă…/ Irodiţa cea mai mare/ C-un pahar de-argint ȋn poale”. Sau: “Slujba sfântă cine-o ascultă?/ D-ascultă  o Maică Sfântă/ Stă pe-o piatră răzimată/ C-un fiuţ micuţ ȋn braţă”. Sau: “Colo sus la-Împărăţie/ Este-o sfântă de chilie/ Cu pragul de mărmurie/ Cu fereastra de anglie./ Dar ȋntr-ȋnsa ce era?/ Era o masă runtaleasă/ Pe dinăuntru cu aur trasă…/ Dar la dânsa cin- slujeşte?/ Măicuţa lui Dumnezeu/ În braţe cu Fiul său” (Colindă de seară din Putna).

Vasile Lovinescu (ȋn O icoană creştină pe Columna Traiană) ȋnţelege prin “sfânta chilie, cu pereţii de tămâie şi pragul de mărmurie” (cuvinte dintr-o Colindă de dimineaţă din Putna) un loc ca “un centru al bolţii cereşti” ȋn care şade Maica Domnului, “un paraclis ceresc”. Ferestrele de anglie, probabil unghiulare, gotice, ca majoritatea ferestrelor bisericilor româneşti zidite ȋn sec. XV-XVI, sunt ca “un istm, ca o poartă strâmtă, care desparte şi uneşte cele de sus cu cele de jos” iar vârful lor ascuţit este ca un “vârf al Domului, anticameră a Cerului Suprem”, ȋn care se desluşeşte “Ochiul lui Dumnezeu, ȋn triunghiul său, ȋnscris ȋn cerc”. “Pereţii de tămâie”, transparenţi ca fumul ascendent, formează o chilie de formă cubică, cu patru ferestre, având ȋn mijloc o masă rotundă, “o masă runtaleasă” (Rundtafel). Colindătorii au explicat cuvântul “anglie” ca pe un fel de lemn de esenţă tare, “inimă de lemn (Coeur de chêne)”. Astfel, după cum observă Vasile Lovinescu, desluşim aici o “Mănăstire de tămâie” – “Ierusalimul ceresc care aşteaptă ora şi clipa când va coborȋ pe pământ”. “După tradiţia hindusă, Prana, fumul de tămâie, ceaţa, suflul, unifică toate planurile de fire, făcând posibilă translaţia deciziilor divine de-a lungul şi de-a latul Universului.”  Şi aceasta ȋn timp ce “trei râuri de foc ard pământul: libido sciendi, libido sentiendi şi libido dominandi, setea de cunoaştere, setea de simţire şi setea de dominaţie (‘Malheureuse la terre qu’ils brȗlent, plutȏt qu’ils n’arrosent’, scria Pascal)”.

Ȋn Purgatoriu, Guittone d’Arezzo se roagă de Dante: “Ş-acum, de ceru-ţi slobozi-nvoire/ să urci către lăcaşul de lumine/ lui Crist ce-i stareţ sus ȋn mănăstire/ să-I spui un ‘Tatăl nostru’ pentru mine” (Dante Alighieri, Divina Comedie, trad. Eta Boeriu). “Ia-n sculaţi şi nu dormiţi” ȋn somnul ignoranţei, ci vă ȋmpodobiţi “cu podoabe de argint”. Cum argintul constituie metalul caracteristic Maicii Domnului, va trebui să lucrăm pentru a ne ȋmbogăţi cu “harismele” specifice Maicii Domnului, pentru timpul când chilia Maicii Domnului se va coborȋ pe pământ. Aşadar, o colindă escatologică, “care priveşte sfârşitul de ciclu”. Aşa este Sărbătoarea Crăciunului imaginând Porţile Cerului (Ianua Coeli), când ziua ȋncepe să crească şi ciclul anual se reȋnoieşte. Aşa va fi şi ȋn Ziua de Apoi când vor invia cei aleşi şi va ȋncepe o nouă eră. De aceea sunt foarte importante slujbele din mănăstirea de tămâie: “Astă rugăciune sfântă/ Cine şade şi-o ascultă/ Dumnezeu mult că-i ajută”.

Ȋntr-o altă colindă, Maica Domnului ne ȋndeamnă să ne rugăm şi la Sfânta Vineri ca mijlocitoare către Dumnezeu. “Şi Maica Domnului a zis:/ Cine a zice rugăciunea Sfintei Vineri/ O dată seara când s-a culca/ Dimineaţa când s-a scula/ Şi la prânz când va mânca/ Cu vinul roşu se va spăla / Cu Hristos s-a-mpreuna/ În vecii vecilor. Amin”. Analizând această colindă care ȋncepe astfel: “Sfânta Vineri avea un fecior/ Foarte frumos ca un domnişor/ Şi l-a trimis la Ierusalim/ Să aduc-o floare de Amin”, Vasile Lovinescu consideră pe sfânta bătrânică, slabă şi uscată, drept o ocultare a zeiţei Venus, reprezentând al treilea din cerurile planetare din sistemul solar, ȋn care primele ceruri sunt ale Sfintei Luni şi Sfintei Miercuri, iar cerul final, ȋn centru, este al Sfintei Duminici, aşa cum Dante, ȋn Convito, ordonează cerurile pe diferite grade de ierarhie spirituală, pe diferite trepte de iniţiere. Poetul renascentist insistă pe terzo cielo, al treilea cer care corespunde lui Venus. Apostolul Pavel a fost răpit ȋn al treilea cer (2 Corinteni 12:2-4). Sub numele Paraschiva, care ȋnseamnă Vineri pe greceşte, Sfânta Vineri e patroana Moldovei. Culoarea lui Venus este verde deci “ȋn sensul cel mai larg, Moldova este reprezentarea Ȋmpărăţiei Verzi”. Am putea aminti aici că  Verde-Ȋmpărat, fratele craiului şi unchiul lui Harap-Alb, este un personaj pozitiv deşi secundar.

E interesant pe mai departe comentariul lui Vasile Lovinescu, ȋn aceeaşi carte (O icoană creştină pe Columna Traiană). Colinda vorbeşte despre feciorul Sfintei Vineri: “Foarte frumos ca un domnişor/ Pe care nimeni din lumea noastră/ Nu l-a văzut/ Nici l-a cunoscut”. Ȋn varianta lui Cartojan, tânărul este mai bine descris: “Ficior de domnişor./ Care cu ochii lăcrăma,/ cu inima sânge amesteca”, imagine pe care exegetul o alătură “imaginii suverane a sacrifiului veşnic al Omului Universal”. Ȋn varianta Olinescu  domnişorul dispare dar enigma Sfintei Vineri sporeşte: “Sfântă Vineri, Vinerea,/ C-eşti la faţă tinerea,/ Inima-ţi ȋncărunţea,/ Nimeni nu se pricepea/ Numai trei fete fecioare”. Desigur nu este prea lesne de “priceput” unirea aceasta de contrarii privind faţa şi inima, dar cineva pricepe. Este nevoie de o primenire, fie prin domnişor, ca o coborâre a Logosului, fie prin cele trei fecioare, numite ȋn prima variantă, Lina, Măgdălina şi Preuca. Aceste trei fete, precum cele trei gune (ȋn filosofia hindusă Sankhya, cele trei calităţi ale naturii sau lumii materiale, prakriti: bunătatea sau puritatea - sattva, pasiunea - rajas şi inerţia sau impuritatea - tamas), care pot fi şi Ielele sau Rusaliile, produc o transsubstanţiere, “o operaţie euharistică”. Aceasta cu atât mai mult cu cât, după părerea exegetului, numele Preuca poate proveni din contracţiunea cuvintelor Preot, Precista şi Predica (cum Graalul provine din Grasale şi Gradale, vas şi carte).  “Preuca prin spini călca,/ Din spini se făceau albine,/ Din albine se făceau hoştine,/ Din hoştine se făcea ceară,/ Din ceară se făceau lumânări./ Lumânările s-au aprins,/ Cerurile s-au deschis” şi, ȋn varianta Cartojan, “Lumine s-aprinsă/ Poarta iadului să-nchisă”.

Vasile Lovinescu comentează ȋn ceea ce priveşte “floarea de Amin” din colindă: “Amin este forma, ȋn Orientul Apropiat, a monosilabului sacru «AUM», Alfa şi Omega oricărei ȋnţelepciuni, scoica cuprinzând Vedele, Arca Tradiţiei Primordiale. La noi găsim pe ‘Om’ ȋn muntele sacru ‘Omul’ şi ȋn iniţialele reunite ale celor două mari fluvii ce pornesc din acelaşi punct geografic, Oltul şi Mureşul, despărţindu-se ca două vibraţii divergente. Monosilabul OM e primul din cele patru cuvinte care formează un Tetragram şi constituie cea mai sfântă formulă din Hinduism, OM MANI PADME HUM (OM JUVAERUL DIN LOTUS)”. Echivalenţa aceasta cu Floarea de Amin din colindă ar indica “o genealogie directă din Tradiţia Primordială”.  Deoarece cuvântul Amin ȋncheie toate rugăciunile şi incantaţiunile, el sună ca un Pol Ceresc unde converg spre pecetluire cele rostite sau incantate, sau unde ascend acestea. Vasile Lovinescu include apoi ȋntr-o “ecuaţie geometrizată” pe Hristos (Soarele), pe Maica Domnului (Luna), pe cele trei zâne sau gune şi pe Sfânta Vineri (planeta Venus). Lor, el le alătură pe domnişorul, fiul, alesul şi mesagerul Sfintei Vineri, ca un “voievod cu păr de aur moale”: Hyperion, Luceafărul. Semnul lui este ȋntre coarnele Bourului stemei voievodatului Moldovei, “Muşatinul ascuns ȋn cine ştie ce peşteră sau fund de codru, ţinând la piept o Floare de Amin”. Exegetul ȋncheie incursiunea sa cu o afirmaţie surpriză: “Menţionăm un fapt semnificativ pentru Acela care nu crede ȋn hazard: numele lui Eminescu este Amin”.

         Să zăbovim puţin ȋntr-un mare capitol al colindelor româneşti: colindele păstoreşti. Universul lor e vast. Ȋn el găsim exprimată transhumanţa. Petru Caraman citează povestea unui cioban ajuns la mare, din colinda culeasă de Marian Marienescu ȋn 1861: “El ȋn primăvară/ Le păştea la ţară./ Vara le văra/ Pe vârful de munte./ Împrejur de curte,/ Toamna le-aduna./ Iarna le ierna/ Pe ţărmuri de mare.” Aici este interesantă disputa dintre mare şi cioban cu turma. Marea ameninţă mânioasă, “Că m-oi tulbura/ Şi m-oi ȋnvolba,/ Turm-oi apuca/ Şi-o voi ȋneca.” Ciobanul o ȋnfruntă: “Nouă câini bătrâni,/ Ca nişte păgâni,/ Nouă căţelei/ Ca şi nişte zmei.../ Tu de vei bui,/ Tu vei ului,/ Câinii te-or simţi,/ Te vor blehoti”. Marea se revarsă, dar câinii ȋi dau de veste ciobanului care scapă: “Turma mi-a suit/ Sus, pe munte, sus,/ Şi marea n-a ajuns”.

            Dacă la bulgari păstor e Sfântul Gheorghe (influenţă mai recentă), la români e Sfântul Ion (influenţă veche, romană: Ianus) ca ȋntr-o colindă din Maramureş: “Dar la ele cine şede?/ Tot Ion, Sântionu,/ Cu brâu roşu-nţinţelat/ Cu fluieru-nferecat,/ Cu baltag ȋncolţurat./ Din fluier ȋşi zice,/ Turma i se strânge” (Tit Bud cit. Petru Caraman). Câteodată este Ȋnsuşi Domnul, ca ȋntr-o colindă din Bucovina: “Da la oi cine şedea?/ Şedea zău şi Dumnezău,/ Cu fluierul pe tureac/ Şi cu mâna pe baltag” (Voronca cit. Petru Caraman).

            Se cuvine să reamintim aici folosirea silabei IO(n), explicată foarte bine de către Vasile Lovinescu ȋn Dacia Hiperboreană (Ed. Rosmarin, 1996). O ȋntâlnim la toţi voievozii şi regii tronând peste Valahia, Moldova sau peste imperiul bulgaro-român: “IO, Io Dragoş Voevod; aici odihneşte Io Ştefan Voevod; această biserică a fost făcută de Io Radu Voievod; Io Mihai Voevod etc”. Bine înţeles această silabă nu se referă simplu la numele Ion, căci ea nu reprezintă un om sau un personaj istoric, ci o funcţiune. Io este Regele Dacilor, “Tatăl nostru Ion-Sânt-Ion” - desemnare în Tradiţia română a lui Ianus. Este deci Regele Lumii sau aspectul său de Rege al Cerului (Căliman) din care se trag Negru-Vodă, Dragoş şi urmaşii lor. “Este Polul Iniţiaţilor întemeietori, al Misionaţilor. Este Io din colinde. IoDragoş Voevod înseamnă Dragoş, Voevod secundum ordinem Iani.” Era însemnul Stăpânitorului, al celui desemnat de Dumnezeu, prin el vorbea Regele Lumii - un titlu de mare greutate ce aducea cu el răsunetul grav a sute de ani din vechimea ţinutului ţării. 

            Ȋntr-o colindă culeasă de Nicolae Docsănescu din Sângeorgiu de Mezeş ȋntâlnim versurile: “Dalbu-i dalbu-i celu deal, / Da nu-i dalb de dalbe flori/ Că ȋi dalb de dalbe oi/ Da la oi cine-i păstor?/ Petruş, Petruş, bun bărbat/ C-un fluier ȋnferecat”. Vasile Lovinescu (ȋn O icoană creştină…) remarcă mai ȋntâi formularea extraordinară din primul vers. Repetiţia incantatorie rituală “Dalbu-i dalbu-i” se continuă cu “celu deal”, unde cuvântul “celu” este cu siguranţă pronunţarea dialectală a pronumelui “acela” dar, “pentru că nu există hazard ȋn lume”, coincidenţa tainică cu cuvântul “coelom” nu e deloc ȋntâmplătoare. Astfel ajungem la a descoperi o revelatorie ȋncriptare: “ȋntregul vers «Dalbu-i dalbu-i celu deal» [exprimă de fapt] lumina necreată ȋn dalbul ei aspect ceresc şi pământesc”.  Imaginea dalbelor flori, atât de frecventă ȋn colinde, duce imediat la gândul florilor de măr, care după cum am mai văzut se asociază cu mărul, arborele paradisiac. Deci exegetul este ȋndreptăţit să lege regnul vegetal de cel animal  şi să spună: “Oile au fost  la ȋnceput petale de flori din Arborele Lumii, coagulate ȋn regnul animal sub forma animalului sfânt Oaia”. El frumos adaugă, parcă ȋn termenii lui Noica: “oile sunt idei platoniciene, revărsate ȋn lumea noastră”. Iar păstorul Petre, ucenic şi apostol al Marelui Păstor, “prin fluierul lui ȋnferecat” armonizează “lumile şi transformă haosul ȋn[tru] cosmos”, precum Il Buon Incantatore al lui Dante.   Dacă ţinem cont şi de faptul că, ȋn cosmogonia populară românească,  munţii la ȋnceputurile lumii erau zburători şi au fost stabilizaţi doar după ce a acţionat Demiurgul cu trăznetele Sale, putem accepta ideia trecerii din lumea vegetală (florile) ȋn cea animală (oile) şi apoi ȋn chintesenţă ȋn cea minerală – “turma Babei Dochii ȋncremenită pe Ceahlău”, adică ȋn simbolismul Pietrei umane, “adevărata piatră cubică cu vârf” (“Piatra din capul unghiului”, n.n., din Matei 21:42-46 şi Psalmul 118:22-23). Desigur, exegetul nu omite de a face legătura şi cu o imagine precreştină: păstorul aminteşte pe “Hermes Trismegistes (cel mai mare ȋn cele trei lumi) şi atunci fluierul ȋnferecat este un caduceu devenit muzică, este muzica sferelor şi a şerpilor”.

Peste toate colindele păstoreşti se situează cea mai ȋnălţătoare colindă, aceea a Mioriţei. Balada ei, din care se inspiră colinda, cuprinde taine creştine şi precreştine şi este de o vastitate spirituală extraordinară. Ovid Densuşanu scrie ȋn Viaţa păstorească ȋn poezia noastră populară (ediţia din 1966, Ed.pt.Lit.):  “În colinde unde se vorbeşte de Maica Domnului căutând pe fiul ei găsim versuri identice cu cele din Mioriţa”. El citează, dintr-o colindă transilvană culeasă de S.Fl.Marian şi A. Viciu, descrierea făcută de Maica Sa: “Obrăjorii lui/ Spuma laptelui…;/ Ochişorii lui/ Două mure negre/ Coapte la răcoare,/ Neatinse de soare,/ Coapte la pământ,/ Neatinse de vânt;/ Mustăcioara lui/ Spicul grâului”.

Şi Th. Fecioru găseşte imaginea Domnului Iisus prefigurată  ȋn ȋnfăţişarea mioritică a baciului moldovean,aşa cum reiese dintr-o colindă culeasă de A. Viciu; acolo rolul colindătorilor, care umblă din casă ȋn casă cu solii sacre, devine cumva sacerdotal şi lor li se adresează mama care-şi caută feciorul: “Tri colindători,/ N-aţi văzut pe fiul meu?/ -Poate l-am văzutu/ Nu l-am cunoscutu./ -Lesne-i de-al cunoaşte./ Feţişoara lui/ Spuma laptelui/ Puşculiţa lui/ Durdu-i cerului/ Săbiuţa lui/ Fulger cerului”. Aici “durduit” ȋnseamnă “tunet”. La fel se roagă de colindători şi tânăra văduvă: “- Cete de voinici/ Pe cai povârnici,/ Unde vă căraţi, / Şi de ce umblaţi/ Pe la miez de noapte/ Cu sudori de moarte/ Când dorm chiar şi ape/ Şi firile toate/ Tâna de-mi călcaţi,/ Roua-mi scuturaţi?/ Spuneţi ce cătaţi?/... /- Umblăm, trepădăm,/ Lumea colindăm,/ Oamenii cercăm,/ Care-s cu păcate,/ Care-s cu dreptate/…/ - Pe unde-aţi trecut/ Au nu mi-aţi văzut/ Soţiorul meu/ Luat de Dumnezeu?”  Tânăra soţioară ȋl descrie apoi  ȋn termenii clasici: “Feţişoara lui/ Spuma laptelui/ Mustăcioara lui/ Spicul grâului/ Perişorul lui/ Pana corbului” etc. Ei l-au vazut: “Căluşelul lui/ Puiul leului/ Şeuliţa lui/ Falca zmeului…/ Frâuleţul lui/ Două năpârci verzi/ De coade-nodate,/ La guri ȋncleştate”. Răul ȋnvins e purtat ca trofeu: “Pe soţu-ţi iubit/ Cum l-ai zugrăvit/ Noi l-am cunoscut/ Şi mi l-am văzut/ ‘N sânul Domnului/ ‘N poarta raiului/ Stând la judecată/ Ca să-şi ia răsplată/ Pentru bună faptă” (Colindă de văduvă, Stanciu Ilin, Poezia obiceiurilor de iarnă, Bucureşti, 1985)

Tot Th. Fecioru, citează din A. Viciu versuri de colindă care amintesc destul de bine figura lui Mithra cu soarele, luna şi cele două facle, luceferii: “Dacă cumva l-aţi văzut,/ A-l cunoaşte l-aţi putut,/ Că pe faţa fiului/ Scrisă-i raza soarelui,/ Şi pe frunte lună plină,/ Lună plină cu lumină;/ Iară pe-ai lui umerei/ Strălucesc luceferei!”.  După Vasile Lovinescu ciobănaşul cu fluier de os  aminteşte de Hermes Psihopompos, care conduce sufletele morţilor potrivit destinului hotărât lor de Balanţa Judecăţii. Hermes, sub numele de Armis sau Sarmis Vasilevs, este un zeu venerat de populaţia dacă, aşa cum se poate vedea pe monede. “Păstor al oilor vii, Hermes-Sarmis e şi Păstorul morţilor” iar oraşul Sarmisegetuza poartă numele lui Hermes.

Monica Brătulescu observă că ”ȋn colindă, spre deosebire de baladă, omorul nu se justifică prin animozităţi regionale (ȋntre ciobanii de diferite provenienţe, n.n.) sau prin raţiuni de ordin economic.  Ci ȋn virtutea unei legi sacre se decide moartea ciobanului”. Este adevărat că, restrânsă cum este forma colindei, ideia de bază se cristalizează mai desluşit ȋn ea decât ȋn baladă dar, de fapt, şi balada Mioriţa nu este nici pe departe o baladă a resemnării sau o poveste neterminată (adică fără ȋnfruntarea directă dintre cei trei baci şi rezolvarea conflictului) cum ar reieşi din celebra variantă a lui Vasile Alecsandri, ci este o chintesenţă a filosofiei  vieţii şi morţii, amploarea tainelor ei trebuind căutată ȋn nenumăratele variante existente. Ion Taloş, profesor din 1986 de literaturi populare romanice la Universitatea din Köln, consideră şi el că mărginirea la varianta alecsandrină aduce necondiţionat riscul de “a sărăci universul fabulos al mitosului românesc”. Ȋn profunzimea sa, balada nu se referă la lumea materială ci la cea spirituală, la contopirea omului cu armonia creaţiei. Ea cuprinde un ritual al jertfei şi are dreptate Vasile Lovinescu când consideră că Mioriţa porneşte de fapt de la un bocet.

Sadoveanu a inserat o povestire enigmatică, dar foarte semnificativă,  ȋn cartea sa despre Hanul Ancuţei. Se ȋntitulează  “Orb sărac”. Rapsodul nevăzător  se ȋnfăţişează la acel loc al ȋntâlnirilor destinelor care este Hanul şi, ȋnainte de a vorbi, cântă din cimpoi cântecul Mioarei, ca un ritual străvechi, plin de taine, “ȋnălţând ochii săi morţi spre stele”: “S-aude, s-aude/ departe la munte/ goman, gomănaş/ de trei ciobănaşi,/ gomăn, gomănind/ oile pornind”. El mărturiseşte că, pe când era copil, fără vedere, a ajuns la nişte baci bătrâni străjuind “o perdea de oi”, iarna pe apa Prutului, la focuri care nu se stingeau niciodată (a se observa nuanţa de sacralitate). Ei l-au legat cu blestem ca ȋntotdeauna când vrea a cânta din cimpoi să ȋnceapă cu cântul Mioarei (Ce este aceasta decât o transmitere orală, de la dascăl la ȋnvăţăcel, a unei taine iniţiatice?, se ȋntreabă căutătorul ȋn cele ezoterice care este Vasile Lovinescu). Iată ceva frumos, un fior venit din adâncimile de tăcere ale sufletului. “Mioriţa rezumă toate tristeţile şi nădejdile noastre”, notează Vasile Lovinescu. Da, cu această cântare trebuie să punem ȋnceput tuturor lucrărilor noastre de esenţă.

Colindele vânătoreşti ocupă o mare pondere ȋn vastul repertoriu al colindătorilor. Este vorba ȋn principal de colindele cu metamorfoze. Ȋn ele animalele pot mult mai bine ȋntruchipa idei decât plantele. Monica Brătulescu semnalează ambiguitatea, ca personaj, a animalelor vânate: cerbul are coarne albe, galbene sau strălucitoare ca soarele, cântă, râde, ȋşi ȋmpleteşte cununi de viţă. Ȋn sălbăticiunile pădurii vânătorul descoperă identităţi ascunse, fapt care duce la respect şi admiraţie pentru prestigiul şi autoritatea pe care acestea le personifică. Desigur este o urmă precreştină ȋn această tendinţă dar ea oglindeşte ȋnfruntarea şi punerea de acord a omului cu lumea din jur. Posesor al unui univers interior tainic, cerbul ȋşi câştigă stima vânătorului şi poate chiar cere acestuia să renunţe la săgetare, ceea ce vânătorul, intrat ȋn comunicare, efectuează supus: “Harcăşăl dac-auză/ Pusă harcu-ntr-un genunche/ Şi mi-l rupsă-n mii şi sute” . Cerbul poartă uneori un leagăn de mătase ȋntre coarnele sale care adesea pot fi asemuite cu razele soarelui. El poate scăpa prin mândră fugă dar şi poate fi cruţat din compasiune sau ȋn urma unei făgăduieli făcute vânătorului. Animalul sau pasărea pândită sau fugărită de vânător are puteri miraculoase. Ciuta poate prooroci (prezice de pildă omului că turma lui va fi vânată), cerbul sau pasărea ȋn care vânătorul este gata să ţintească ȋl opreşte dându-se pe faţă că este Sfântu Ion.

Un loc aparte ȋn colindele vânătoreşti ȋl ocupă colindele cu leul. Am amintit deja că Petru Caraman semnala faptul că acest motiv nu se mai ȋntâlneşte ȋn colindele niciunui alt popor. Cum a ajuns acest animal să fie atât de frecvent ȋn colinda românească (peste 300 variante ȋntr-un areal ce acoperă absolut toată ţara) este un mister. Deşi au fost găsite  oseminte care ar atesta prezenţa leului ȋntr-o zonă ȋntinsă ȋntre Pusta ungară şi Câmpia rusă, acum 9.500-5.500 de ani când clima era mediteraneană, este greu de a imagina cum a ajuns imaginea acestuia ȋn creaţia populară. Pe bună dreptate Monica Brătulescu observă stângăcia iconografică românească ȋn a reproduce lupta lui Samson cu leul. Au existat totuşi reprezentări de feline ȋn ceramica cucuteniană. Reputatul folclorist Ion Taloş citează un articol al poetului bucovinean Gavril Rotică din 1926, menţionând relatarea lui Herodot despre atacul leilor asupra cămilelor trupelor lui Xerxes pe când acestea treceau prin Tracia şi Macedonia ca să atace Grecia (vezi Iordan Datcu, Colinde cu lei, România literară, 51-52/2007). Tot el semnalează studii de paleontologie şi zoologie care ar duce la concluzia că leul ar fi dispărut din sud-estul Europei "în jurul anului 100 după Hristos". Ȋn ciuda acestui fapt, leul a rămas foarte viu în memoria populară (pentru că "tradiţia se dovedeşte a fi mai puternică decât ne imaginăm"). Cred că aceste afirmaţii sunt desigur interesante dar nu sunt certe. Mai degrabă leul vine dintr-o fabulaţie (mitologică?) ȋn care este asociat cu zmeul, aşa cum ar reieşi din versurile citate de Monica Brătulescu: “Că aşela nu-i nor de ploaie,/ C-aşela-i leu cu zmeu” şi “Aceea nu-i vreme grea/ că sunt leii şi cu zmeii”.

După eposul lor colindele cu lei se clasifică ȋn patru tipuri: I. Lupta junelui cu leul; II. Junele, leul şi muntele fără oi; III. Leul lăudăros, împăratul şi junele urmată de  uciderea leului;  şi IV. Gonirea şi prinderea leului (v. Iordan Datcu). Astfel o colindă auzită de Iulia Gorneanu de la un bătrân din Ținutul Pădurenilor (Misterioasa Colindă a Leului, http://jurnalul.ro/calendar) narează cum vânătorul „pe foaia mălinului/ Găsi urma leului,/ Sub rechita mohorâtă/ Găsi leul d’adormit”.  Flăcăul ȋl trezeşte, ȋl provoacă la luptă dreaptă, ȋl ȋnvinge, ȋl leagă şi-l aduce acasă spre a ieşi la colindat. Spune mama lui:  „Ferice, Doamne, de mine,/Ce-am băiat și ce-am scăldat/ Că-mi aduce leu legat,/ Leu legat năvătămat./Noi umblăm și colindăm/ Și lui (numele celui colindat) i-o-nchinăm,/ Să ne fie sănătos,/ Pe cum îi nalt și frumos./Trăiască!” Vânătorul respectă leul, puternic, egal cu el, plin de taine. “Leuţ să-dobosea/ Şi junele să-mbărbăta”.  Leul colindei are coarne, poate mânui armele, poate chiar să peţească (Monica Brătulescu).

            Trecerea treptată din ȋndeletnicirea vânătorii la cea agrară face ca motivele preistorice să se metamorfozeze. Totul se schimbă. Este greu de schimbat la noua ȋndeletnicire. Ȋntr-o colindă “cel unchiaş” a neglijat a-şi ȋnvăţa ucenicii ȋn ale plugăriei: “Nu l-au ȋnvăţat/ Nice plugăraş/ Nice d-al cosaş/ Fără vânători”. La fel se plâng feciorii: “Drag tăicuţu nostru/ Nu ne-ai ȋnvăţat/ Nici un purcăraş/ Nici un stăvăraş/ Făr-vânători de codru”. Prea multa vânătoare face pe fiii, deveniţi iremediabil cerbi,  să mărturisească tatălui: “Noi atât-am vânat/ Pân-Dumnezeu cel Sfânt/ Pe noi ne-a năstămit/ Nouă cerbi ȋn munte”. Dumnezeu coboară să ajute. “Colo-n jos şi mai ȋn jos/ Ieste-o scară tot de ceară/ Pe cari soarele scoboară/ Cu secera subţioară/ Să secere la secară/ Şi la grâu de primăvară” (Monica Brătulescu). El coboară ȋn grabă dar foarte lesne: “Dă pă scări/ de lumânări,/ Pe nimica nu călca/ De nimic nu se ţinea”. Fabuloasele animale cu care se ȋnfruntau de la egal la egal vânătorii, ȋşi pierd misterul calităţilor lor supranaturale, dominanţa ȋn natură.  Leul e legat cu zgardă. Cerbul devine “vătav [al] curţilor”. “Ciuta cea mai mare/ Ea că mi-şi d-aveare,/ Cerbu-i stretior, /Gura-i păltior:/ -Eblen fiu cu mine/ La livezi-mi verzi,/ La ţarini ȋntregi,/ Ca noi să ne dăm/ Mană câmpilor,/ Roadă holdelor” (A. Viciu).

            Conţinutul colidelor este fascinant prin bogăţie. Petru Caraman şi Monica Brătulescu le asociază ȋn unele privinţe cu descântecele. Ele au şi un caracter iniţiatic, ȋn special privind vârsta tulburătoare a pubertăţii şi a vârstelor de după aceasta. Tinerii vânători sunt trimişi să-şi găsească viitoarele lor mirese, ȋn locuri neumbate, “Unde iarba creşte,/ În trii se-mpleteşte”.  Monica Brătulescu notează: “Violenţa ameninţărilor proferate de fiii metamorfozaţi ȋn cerbi la adresa tatălui atrage cu deosebire atenţia”. Ei ȋi spun: “Şi noi te-om ţâpa/ Tăt din munte-n munte/ Şi din plai ȋn plai/ Şi din peatră-n peatră./ Tot ţâră te-i face” (Bela Bartok, Melodien der rumänischen Colinden). Feciorii nu se dau ȋnapoi de la suferinţa pricinuită de iniţiere, poartă chipul de cerb, respectă stricteţea recluziunii rituale şi rămân neȋnduplecaţi la chemarea mamei cu inima frântă de grija lor. “Drag tăicuţul nostru,/ Du-te tu acasă/ La măicuţa noastră,/ Picioarele noaşte/ Nu calcă-n cenuşă./ Făr-numai prin frunză./ Buzuţile noastre nu-şi beau din păhare,/ Căci beau din izvoare” (Bartok).

            Şi fetele trebuie să treacă printr-un proces de iniţiere, “ca un preambul la viaţa sexuală”. Monica Brătulescu aminteşte de o colindă din Zimnicea-Teleorman cu o asemenea temă iniţiatică. “Leana ce făcea?/ Bine se gătea./ Coada şi-o-mpletea./ Tot d-o viţă două/ Două, douăsprezece/ Să meargă poveste”. Spre groaza lumii, fata minunat ȋmpodobită, se duce joi, conform obiceiului ritual, la fântâna ȋn care locuieşte şarpele. Confruntarea se sfârşeşte bine căci şarpele nu o vatămă ci o sărută. Petru Caraman menţionează o colindă ȋn care fata primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu, precum şi pe cea a Maicii Domnului care o aşează pe un pat de argint scăldat de soare şi de lună. “Cunună de aur ȋn cap/ Mi-a aşezat,/ Soarele ȋn piept mi-o pus/ Şi luna-n spate,/ Iar pe umerei,/ Cei doi luceferei/ Ce răsar ȋn zori de zi!/ Soarele mi-o luminat/ Şi pe mine m-o făcut/ Curată,/ Luminată,/ Ca de la Dumnezeu dată.” Fata mai povesteşte: “Joi dimineaţă m-am sinecat/ Şi m-am mâncat,/ La sfânta rugă m-am gătat,/ Cămeşă cu ghiviziu am ȋmbrăcat,/ Cu fotă m-am ȋmprejurat,/ Cu brâu de şamă m-am ȋncins,/ Cu ciubote galbene m-am ȋncălţat,/ Mănunchi de busuioc ȋn mâna dreaptă,/ Bucium de aur ȋn mâna stângă/ Am luat, şi m-am grăbit,/ La sfânta biserică m-am pornit,/ Cu căutătura gangurului/ Şi cu graiul cucului./ Când din guriţă vorbeam,/ Taftă ghivizie croiam,/ Când din guriţă căscam,/ Mărgăritar alb vărsam./ Când ȋn biserică am intrat,/ Uşile s-au deschis,/ Făcliile s-au aprins,/ Mesele s-au ȋntins./ Preoţii la slujbă au stat,/ Toţi cu faţa spre mine s-au ȋnturnat,/ Cu inimile plecate…/ Iară eu m-am ȋnturnat,/ La sfintele icoane m-am ȋnchinat./ Şi-am rămas curată/ Şi luminată,/ Cum sunt de la Dumnezeu lăsată,/ Şi de preot botezată.” (S.Fl.Marian)

         Aminteam la ȋnceputul acestei incursiuni ȋn lumea colindelor că procesul de maturare spiritual-creştină a poporului nostru s-a desfăşurat de-a lungul a mai multor secole iar colindele au păstrat multă vreme ȋn sigiliul lor de ceară urma credinţelor lui precreştine. Ȋnceputul primului mileniu a fost marcat de multă confuzie religioasă, limpezirea producându-se ȋn paralel cu formarea poporului român.  După cum comentează Monica Brătulescu, “creştinismul coexistă cu datini transmise prin tradiţia greco-latină şi intră ȋn competiţie cu numeroase culturi orientale – cultul lui Attis şi al Cibelei, cultul lui Isis, cultul lui Mithra – religii de mântuire implantate cu succes ȋn Imperiul roman. Sacralitatea duminicii ‘ziua soarelui’ cum o numesc şi astăzi limbile germanice (Sunday, Sonntag) provine din Mitracism (A. Powell Davies), iar atributele de Mater dolorosa, Mater salutaris, Regina coeli, aplicate cândva Cibelei şi lui Isis, devin ȋn tradiţia menţinută de catolicism prerogativele Madonei (Robert Turcan). Nicolae Iorga sugerează că tema cererii Maicii Domnului ca plopul şi tisa să-şi aplece crengile spre a o umbri (plopul, ca şi mai demult caii şi oile ȋn staul, refuză pe când tisa şi boii colaborează) şi-ar avea originea ȋntr-o veche legendă creştină din Orient reprodusă de o evanghelie apocrifă (palmierul dăruieşte umbră şi dobândeşte binecuvântare). Monica Brătulescu notează că tipul criptic de colindă cu naşterea lui Iisus din piatră este legat de străvechiul obicei al pietrei obstreticale din Orientul Apropiat (Vasile Bologa, Istoria medicinii, 1957).

Tot ȋn această sferă a apropierii dintre colindă şi mit, Monica Brătulescu observă frecventa interacţiune dintre personajele creştine şi cele mitologice. “Iisus dansează cu sora soarelui, Sânnicoară salvează de la ȋnec corăbiile soarelui, naşterea pruncului Iisus este vestită de o zânioară”. Cerbul ȋn colindele vânătoreşti  se dă mai ȋntâi ca fiind Sfântul Ion ca apoi să se manifeste ca o sălbăticiune care poate măsura “Pământu cu umbletu/ Şi ceru cu cumpătu”. Ȋn colindele culese de Bela Bartok, Iuda se transformă ȋntr-un “monstru acvatic având un pui”, sau ȋntr-un “demon subpământean”. Ca efect al asimilării credinţei creştine, vechile rămăşiţe mitologice ca ipostaze zoomorfe ȋntruchipează pe cei pedepsiţi de Dumnezeu, pe cei care se acoperă de mari păcate.  O explicaţie rezultă şi din faptul că noţiunea de sacru e polivalentă, ȋnsumând şi sensuri pozitive şi sensuri negative. Monica Brătulescu citează pe Francis Vian care sesizează funcţionalitatea dublă a cuvântului latin “sacer” care ȋnseamnă şi “sacru” dar şi “blestemat”. Astfel, observă cercetătoarea,  “exponenţii riturilor iniţiatice au căpătat ȋnţelesul de agenţi ai dezordinii şi de personaje nocive”. 

            O contribuţie recentă este lucrarea lui Cristian Ioan Istrătescu-Târgovişte, Originea colindei ȋn spaţiul carpato-balcanic românesc (Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2006), care subliniază influenţa cultului zeului indo-iranian Mithra asupra universului religios al populaţiei ȋn transformare de pe teritoriul ţării noastre, cult ilustrat ȋn colinde dar şi ȋn o serie de vestigii arheologice.

Mitul, sanscrit ca origine, este extrem de vechi (primele menţionări sunt cele vedice ȋn anii 1400 ȋ.H.). Doctrina profetului şi reformatorului religios iranian Zarathustra, şi ea foarte veche (anii 1000 ȋ.H.), a ȋnlocuit sau modificat oficial mitraismul ȋn perioada sec.VI ȋ.H.-VII d.H. (cultul lui Mithra este ȋnlocuit cu cultul luminii a lui Ahura Mazda). Romanii au ȋmbrăţişat ȋnsă cu entuziasm mitraismul ȋn sec. II d.H. adaptându-l la mitologia lor. Ȋmpăraţi iluştri precum Commodus, Septimus Severus şi Caracalla l-au promovat iar ȋn anul 307 d.H. Diocleţian i-a dedicat zeului un altar la Carnutum pe Dunăre, lângă Viena de azi, declarându-l patronul imperiului.

C.I. Istrătescu-Târgovişte apreciază  că partea războinică a mitului Mithra a fost venerată ȋn Dacia romană iar partea socială, cea a zeului luminii, a creatorului, a promotorului ”armoniei sociale, a ȋnţelegerii şi respectării legământului” a fost cea care a influenţat credinţa populaţiei montane româneşti, ȋn special a celei transhumante cu turmele. Două platfome filosofice, mithraică şi zarathustriană, alături de filosofia Conştientului Absolut al Vieţii şi al Morţii specifică filosofiei totemice a berbecului, constituie axa principală a filosofiei de existenţă a românului montan. Mithra apare ȋn colindele vechi sub numele de Mire (derivat din persanul Mihr, Meher, Mirel). Deoarece corespondentul grecesc al persanului Mithra este Helios, Mithra devine ȋn română Ilie ( ca şi el, “soarele are patru cai şi cu căruţa aceea umblă” -Tudor Pamfile, Cerul şi podoabele lui, Bucureşti, 2001). Ilie ca şi Mithra aduce ploaie şi asigură belşug de roade.

După Istrătescu-Târgovişte colinda la români cuprinde două rădăcini filozofice dualiste distincte: filozofia luptei şi a victoriei prin sacrificare, redată prin versuri anunţând naşterea lui Mithra, şi filosofia moralist-dualistă de separare a Luminii din amestecul cu Ȋntunericul şi de atingere pe calea moralităţii a reglementării binelui şi răului.

Scenă tipică pentru Mithra este cea a uciderii taurului negru care ȋntruchipează ȋntunericul (vezi scena taurobolică din bazorelieful de la Apulum). Prin moartea intunericului se dă şansă reȋnvierii naturii (coroană de frunze) şi a belşugului pământului (spice de grâu). Mithra e considerat şi Creator al Lumii, prin moartea Taurului. Taurul are ca simbol luna; coarnele taurului sunt semnul şi forma lunii ȋn al patrulea pătrar, ȋn faza apunerii ei. Ȋn bazorelief apar imaginea soarelui şi a lunii, precum şi doi purtători de facle (luceferii). “Că pe faţa fiului/ Scrisă-i raza soarelui,/ Şi e frunte luna plină,/ Luna plină de lumină;/ Iară pe-ai lui umerei/ Strălucesc luceferei!” (A. Viciu)

Tot tipică este reprezentarea ȋntr-o statuie de la Muzeul din Deva: zeul purtând o căciulă frigiană ca o cuşmă,  se naşte la umbra unui pom, gol, ȋn vârf de munte, din piatră (v. detaliul cu piatra obstreticală consemnat de M.Brătulescu). Zeul poartă ȋn mână o făclie şi un pumnal - cu făclia aduce lumina, cu pumnalul ucide taurul, simbolul ȋntunericului. Piatra, din care Mithra a ieşit până la genunchi, este ȋmpresurată de un şarpe, animalul ce se află ȋn permanentă legătură cu pământul, simbolul teluric (ȋn cosmogonia poporului român, conform lui A. Cosma, şarpele ţine strâns pământul ca să nu se destrame).

“Este-o piatră lecovată/ Leru-i, Doamne,/ Şede Maica-ngenunchiată/ Să nască fiul din piatră./ Fiu din piatră s-a născut/ Mătura-n mână i-a pus/ Să măture pământul,/ Pământul de gozurèle,/ Şi cerul de negurèle” (A. Viciu). Forma “Kavata” derivă din sursa indo-europeană
“K’va” (munte) care prin extensiune duce la cuvântul “cave” (peşteră), iar forma românească “lecovată”, derivă din “covată”. Aici ar fi aşadar Covata lui Ler, ȋn interpretarea autorului : “Deci este o piatră de peşteră sau de munte, sau o piatră concavă a lui Ler ȋn care se dospeşte, creşte şi se naşte Ler, adică se produce naşterea lui Mithra. Mithra mătură pământul şi cerul, curăţindu-i de demonii răului. Uneori Mithra se manifestă ȋn ipostaza sa războinică, de vânător. Cristian Istrătescu–Târgoviște susține că Mithra este văzut ȋn unele colinde ca răspunzând la chemarea Atotputernicului, el fiind „singurul care ar fi fost în stare să învingă leul [(care este şi el o imagine a focului, a luminii soarelui pe pământ)], să-l îmblânzească și să-l folosească mai târziu ca ajutor în lupta cu taurul, purtătorul Întunericului”.

         Ȋn ȋncheiere, câte ceva despre limbajul colindelor. Petru Caraman, ȋn studiul său comparativ, aflând refrenul “Aleluia” la mai multe popoare, crede că la români, prin rotacismul des ȋntâlnit ȋn colinde, acest cuvânt a dat formula “Alerui (lerui etc)”. Maria Ciornei (Misteriosul cuvânt Ler din colindele româneşti, Basarabia literară, 29 aug. 2009) este de altă părere când trece ȋn revistă o serie de ȋncercări de a explica cuvântul “Ler”. Dintre ele reţinem părerea folcloristului Victor Kernbach (1994) că el ar constitui „un nume magic, arhetipal, aproape numele în sine, o invocaţie către o persoană primordială divină sau umană, o formulă obscură devenită aproape o formă de sonoritate pură, un refren incantatoriu”. Imnele sfinte erau cântate ȋn vremurile străvechi, pelasgice, de tineri călugări, iniţiaţi ȋn tainele Cerului, care se numeau leruni şi alcătuiau un cor sacru sub conducerea Marelui Preot. Colindele  nu erau un simplu ritual incantatoriu, cum susţine Petru Caraman, ci proslăviri, invocări şi rugăminţi faţă de Ler Domnul pentru protecţia  vieţii morale şi familiale. Maria Ciornei subliniază existenţa cuvântului pelasg “lar(us)” atestat la latini; larii şi penaţii erau zeităţi ale casei, pădurilor şi câmpiilor. N. Densuşianu ȋn a sa “Dacie preistorică” din 1913 menţionează cuvântul ”lariu (lar)” provenit din etruscă pentru “păstor, stăpân”. Densuşianu citează colinde din Ialomiţa  care folosesc acest cuvânt: “E un lar de păcurar/ Cu fluiere de luere./ Când din fluiere zicea/ Toate oile plângea” şi “Sus în plaiul muntelui/ Sunt trei lari pecorari”. Ulterior se ajunge la formularea “Ler Împăratul Lumii”, Dumnezeu cel Sfânt, pentru Păstorul Lumii, Stăpânul, Creatorul. Maria Ciornei citează nenumărate variante: “Lerui, Doamne, Ler”, dar şi “Oi lerunda, Lerui Ler” sau “Ler- Leroi” (G. Dem. Teodorescu),  “Hai Leru-mi, Doamne, hai” (T. Burada), “Oi Lerunda Lerui Doamne” şi “Aho, Lerui Ler” (I. Sărac).

            Alt refren des ȋntâlnit este “Florile dalbe”, propriu exclusiv folclorului românesc, care uneori devine “Florile dalbe sunt de măr”.  Am amintit ȋn acest articol despre Mărul din Grădina Raiului, cu multiple ȋnţelesuri ca Arbore al Lumii, Arbore al Vieţii. Mai avem de-a face aici cu semnificaţia albului (dalbului) ȋn creaţia populară. Epitetul “alb” se aplică şi mortului (dalbul de voinic) şi tărâmului de dincolo (lumea dalbă), şi ielelor (dalbele, frumoasele), şi ȋntinderilor spre care descântecele izgonesc bolile (la marea dalbă). Un motiv este desigur cel legat de Sărbătoarea luminii unde  apare perechea contrastantă alb-negru, lumină-ȋntuneric. Dacia este plină de inscripţii dedicate lui Apollo şi în special în Apulum (Alba Iulia). Negrul este culoarea lui Saturn, a Bătrânului Crăciun. Multe colinde vorbesc despre o “mare Mănăstire Albă” sau “Dalba Mănăstire mare”, care se găseşte ȋntr-o insulă a Mării Negre. Insula Şerpilor se numea ȋn antichitate Leuki (Alba). Dacii, hiperboreeni ca toţi tracii, îşi trăgeau rădăcinile din străvechea populaţie pre-indo-europeană a pelasgilor. Pelasgos, tatăl lui Hiperboreus, s-a născut din “Pământul Negru”, Mama dacică este o Mare Neagră (Mare Cronium). Urmaşii dacilor locuiau în “Valahia Neagră”. Domnitorul Negru-Vodă nu a fost un anume personaj istoric (numele acesta apare de multe ori ca de pildă în 1128, 1260 şi 1350) ci a reprezentat o funcţie şi, mai mult, o personalitate de înaltă investitură. Bourul din stema Moldovei este alb.

Monica Brătulescu consideră că descântecele au influenţat limbajul colindelor care au ȋmprumutat cuvinte din vocabularul primelor şi care prezintă remarcabile analogii compoziţionale ȋn construcţia bipartită, ȋn stereotipii şi formulele finale. Petru Caraman pomeneşte de descolindat. Hotărât ambele, şi colindele şi descântecele, se aseamănă prin trăsături arhaice, vocabule aparent lipsite de ȋnţeles. Ovidiu Bârlea menţionează colindele culese de Ilarion Cocişiu din zona Târnavelor, cu multe cuvinte neȋnţelese. Desigur colindele, menţinute vii pe cale exclusiv orală, având forma lor ȋnchegată din ȋmbinarea textului cu o anume sonoritate, pot transmite eronat cuvintele iniţiale, prinse după ureche de către generaţiile următoare. Aşa de pildă Monica Brătulescu propune o serie de descifrări de expresii, cuvinte ciudate sau cuvinte fără sens produse probabil prin ajustări fonetice: “rafturat” ȋnlocuit de “răsturnat”, “Firu-i baiba fir” ȋnlocuit de “firu-i barba firu”, “La cest măr rotat” ȋnlocuit de “La cizmar mare rotar”, “Ostrovel de-al Mării Negre” ȋnlocuit de “Ostrov verde mere negre”, “Lin, mai lin, cerbule, lin” ȋnlocuit de “Lin, mai lin, cel buletin”. Şi totuşi tot Monica Brătulescu scrie că, ȋntrebaţi ce ȋnseamnă cuvântul “năstrapă” dintr-o colindă din Jegălia, colindătorii au răspuns: “nu ştim precis ce ȋnseamnă. Pare aşa ca venită de undeva“. Frecvent colindătorii spun că vorbele lor provin din bătrâni (“C-aşa-i legea din bătrâni/ din bătrâni, din oameni buni). Vasile Lovinescu, guénonist, susţine că nimic nu este ȋntâmplător şi atrage atenţia asupra unor cuvinte enigmatice provenite din Tradiţia Primordială. René Guénon a scris într-un studiu despre Graal (citat de Vasile Lovinescu în Creangă şi Creanga de aur, Ed. Rosmarin, 1996): “Poporul conservă, fără să le înţeleagă, sfărâmăturile vechilor tradiţii, urcându-se uneori la un trecut atât de îndepărtat, că ar fi imposibil de determinat şi din această cauză ne mulţumim să le raportăm la domeniul obscur al preistoriei. Astfel poporul împlineşte funcţia unei memorii colective mai mult sau mai puţin ‘subconştiente’ al cărui conţinut vine vădit din altă parte”. Căci, aşa cum tot Guénon afirma, “ideile adevărate”, de adâncă spiritualitate a omenirii, “nu se schimbă şi nu evoluează ci rămân într-un prezent veşnic”, transmiţându-se neştiut din generaţie în generaţie.

Este minunat ceea ce observă Monica Brătulescu: “Ca şi basmul colinda ne introduce in lumea visurilor ȋmplinite” dar spre deosebire de basm  “care proiectează planul dorinţei ȋn ficţiune şi se referă la vremuri imemorabile” (să ne amintim de pildă celebrul ȋnceput de poveste – “pe când plopul făcea pere şi răchita micşunele”, n.n.), colinda  se ȋnfăptuieşte sub ochii noştri “ca un ideal de viaţă sau comportament”. Spre deosebire de baladă sau legendă care pot recurge la imagini foarte dramatice, adesea ȋnfricoşătoare şi aproape mereu tragice, colinda păstrează un caracter sacerdotal, de celebrare. Colinda sfârşeşte ȋntodeauna cu un happy-end, cu o urare şi o binecuvântare, căci ea are rol de aducătoare de pace şi bucurie. Ȋn acest sens Monica Brătulescu oferă exemplul finalului colindei despre meşterul Manole cu “o imagine liniştitoare menită a risipi efectul depresiv”: eroilor le supravieţuieşte pruncul lui Manea, care deşi orfan nu va pieri ci va creşte mare. “Nu griji măi Siminic,/ Că vin ciute di la munte/ Cu ţâţa până-n genunte,/ Iele de s-or ȋndura/ La pruncuţ ţâţă i-or da”.

După cum scria Părintele Stăniloae, “românul are două pasiuni mari: pământul şi credinţa. Românul simte că din ele ȋi curge viaţa. Din pământ viaţa trupului, din Dumnezeu viaţa sufletului” . Poporul nostru, “străin spiritual de mistica occidentală a ȋntunericului, e un popor care se bucură de lumină. Căci lumina e, ȋn planul fizic, expresia rânduielii, iar ȋn planul spiritual expresia relaţiei armonioase, generoase, a omului cu semenul său. Faţa omului bun răspândeşte lumină, de aceea Sfinţii au ȋn icoane capetele ȋnconjurate de un nimb luminos”.

Colindele au păstrat ȋn fiinţa lor detalii amintind de existenţa precreştină a poporului nostru şi apartenenţa sa la spiritualitatea universală a umanităţii. Dar poporul nostru este ȋnainte de toate creştin şi a ajuns la maturitatea sa printr-un lung proces de trăire lăuntrică şi de pârguire a ȋnţelegerilor adânci, pe care le exprimă cu o simplitate plină de frumuseţe ȋn colindele sale. Parafrazând vorbele Părintelui Dumitru Stăniloae, credinţa creştină a românului este ca altoiul nobil  pe merele pădureţe ale vechilor credinţe.

Aş termina de aceea prezentul periplu prin lumea colindelor nu cu ceva din creaţia populară, atât de frumoasă, de plină de farmec, atât de bogată ȋn ȋnţelesuri, combinând atât de armonios simplitatea cu profunzimea. Aş ȋncheia cu ceva care păstrează misterul adânc, fiorul de credinţă şi frumuseţe, atât de inefabil al esenţei acelei lumi ce poartă ȋn ea universul tainic şi curat, acel strop de eternitate, atât de des uitat şi ignorat al sufletului românesc. Aşa cum şoptea un călugăr bătrân de la Mănăstirea Sihăstria (poate ȋnsuşi Părintele Cleopa), “Lumina zorilor şi aceea a ȋnserării nu vine de la soare” ci, pentru sufletele receptive, vine din adâncuri de dincolo de lumea noastră materială (cum auzim la vecernie: “Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc celui fără de moarte, a sfântului, fericitului Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu”). Vasile Lovinescu, la a cărui filosofie nu subscriu ȋntru totul, dar care a consemnat acele unsprezece cuvinte memorabile ale monahului, precum şi slovele sadoveniene “Moldova era ȋnvăpăiată de razele soarelui. Călăreţii intrară ȋn apă ca ȋntr-un basm”, a lăsat minunate rânduri ȋn “scrisorile sale crepusculare”. Ele sunt pornite din profunzimile sufletului său, rămase curate şi neatinse de speculaţiile guénoniste, profunzimi care l-au purtat ȋn tinereţe la Muntele Athos. Pe acele rânduri aş vrea să le citez, cu poezia lor neasemuită, atât de aproape de fiorul, de emoţia inefabilului colindelor noastre româneşti.

“Mă ȋntorceam de la o plimbare  ȋn plină fabulă; păduri de argint, de fagi şi de stejari, cu poiene ȋn care păşteau cerbi şi ciute.  O masă enormă de tăcere ȋncremenită, s-o tai cu cuţitul. Simţeam aburul răsuflării licornei şi bourului alb, dar nu-i vedeam. Poate că mai târziu… În dosul munţilor, inaccesibil, pe celălalt tărâm, Ceahlăul, clopotniţă a Dumnezeirii. La toate zările, ‘fiorul fără moarte’. Eram ȋncărcat cu masa asta de materie primă ca Harap Alb cu sarcina de sălăţi culese ȋn Grădina Ursului” (Fălticeni, 29 iunie 1976). “Nu e ceaţă, nici umezeală, ci o cernere de materie primă, de umid radical, prin sitişca stelelor. Cea mai mare parte din ea rămâne pe cealaltă parte a Domului de cristal, ȋn poala Maicii Domnului. Dar nici bruma care ajunge la noi, n-o prinde ȋn mâinile făcute cupă şi nu o foloseşte o umanitate bicisnică şi imbecilizată, care o lasă să cadă jos să se plămădească cu glodul… Cerul sărută pământul, ȋntr-o zarişte care e şi strict metafizică dar şi generoasă ca laptele fecioarei hyperboreene care alăptează pe Domnul” (Bucureşti, 31 decembrie 1976).

Un semnal pentru luare aminte pentru a ieşi din insensibilizarea şi superficializarea omului de azi, ȋnrobit de zgomot şi goană, sedus fără ȋntoarcere de mirajul cuceririlor electronice care-i cotropesc mintea, inima şi sufletul.

 

 

 

.

 

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate