Horia Ion Groza

 

Cartea, pustiul Şi supravieȚuirea

 

 

Horia Ion Groza

Când am fost întrebat mai de mult ce carte aş lua cu mine în cazul în care aş fi nevoit să trăiesc singur pe o insulă pustie (pe atunci internetul nu avea puterea de acum), am răspuns atunci în grabă: nu pot trăi cu o singură carte. M-aş abona la câteva reviste importante şi aş face un contract cu librarul ca să-mi trimeatã cărţile nou apărute. Aş dormi apoi pe furate pe atolul exotic ca să nu scap zgomotul avionului când va trece şi va arunca containerul cu cărţi.

André Gide si Paul Valéry au inventat la începutul secolului trecut jocul alegerii a zece cărţi pentru singurătate, un joc care a pasionat pe mulţi. Jocul a fost reluat anii trecuţi în ţară de Academia Caţavencu şi printre primii care au răspuns au fost Andrei Pleşu şi Nicolae Manolescu. Este greu de rezistat tentaţiei de a-ţi spune preferinţele literare ca o exprimare a eului propriu, altfel pentru mulţi adesea greu de descris sau fără audienţă. Preferinţele cititorului depind de mulţi factori subiectivi, inclusiv moda şi poza, un caz elocvent alcătuindu-l de pildă cei care pretind, altfel decât restul lumii, că iubesc mai mult sonetele lui Shakespeare decât piesele lui de teatru or că în locul poeziilor lui Eminescu ar citi cu mai intensă participare proza sau articolele lui politice.

Dar dacă  luăm această întrebare în serios, dacă ar fi să ne pregătim cu o servietă de cărţi pentru deportarea într-o insulă îndepărtată, răspunsul ar deveni complex şi ar ridica, la rândul lui, o serie de alte întrebări, căci nu mai va mai fi vorba de simple preferinţe de lectură. In primul rând conteazã cât de lungă va fi şederea. De va fi de câteva zile, o lună, un “sabatical”, atunci o documentare amănunţită în problema care ne frământă şi cere rezolvare, problemă mereu amânată din lipsă de timp, apare ca primă necesitate. Zborul cu avionul sau mersul cu trenul la conferinţe îndeplineşte în mod curent acest rol în agenda cercetătorului supraocupat şi dotat cu un computer laptop. Cunosc profesori americani care, în naveta lor zilnicã, preferă să schimbe două autobuze şi un metrou, necesitând o durată dublă faţă de şofatul maşinii proprii, numai pentru a putea citi şi scrie, pregătind cursurile şi cercetarea. Dacă ȋnsă şederea insulară se lungeşte, mai utilă devine literatura de ficţiune care, capabilă să ne ţină ȋncordaţi cu acţiunea şi visători cu partea lirică, acoperă o arie mai largă şi poate să fertilizeze cu mai mult folos mintea noastră. Ȋn fine, la şederi extrem de lungi literatura de ficţiune va fi înlocuită total de cea filosofică.

Care este în fond durata vieţii unei cărţi, dincolo de a constitui un punct de referinţă ca istorie literară? Ȋn ultimă instanţă în judecata de valoare efectuată de un cititor şi nu de un profesionist nu mai contează forma inedită, impactul în epocă, farmecul stilului sau adâncimea mesajului unei cărţi ci pretabilitatea ei de a fi “trăită”. Cititorul este cel care duce cartea înainte căci destinul ei diferă adesea de cel intenţionat de autor. Ȋn acest sens Biblia rămâne cartea campioană pentru că credinţa religioasă nu este de ajuns a fi cunoscută ci ea trebuie trăită. Ȋn plus ca o carte să aibă succes, să fie absorbită de cititor, trebuie să funcţioneze ca o oglindă sub un unghi de 45 grade: cartea îl reflectă căci el se recunoaşte ȋn cele scrise dar totdată îi sugerează şi noi ipostaze, pentru că în fundal se zăresc alţi oameni (personaje) care gândesc diferit şi ale căror opinii ȋncep să lucreze ca o reverberaţie continuă şi mereu nouă pentru persoana sa proprie.

Vârsta cititorului ar avea de asemenea ceva de spus. Majoritatea dintre noi ne-am încântat în adolescenţă şi fragedă tinereţe cu romane sentimentale sau de aventuri or cu cărţi de iniţiere în ştiinţă. La vârste apolinice ne ţin tovărăşie cărţile de eseuri, memorialistică sau filosofie a ştiinţei - ideie de altfel foarte înrudită cu cea a lui Eliade care deosebea etapa lecturii care ne ajută să ştim (să aflăm lucruri noi), etapa lecturii care ne ajută să înţelegem şi etapa lecturii nesecat izvor de energie mintală (“Despre cărţi şi biblioteci” în “50 conferinţe radiofonice”, Humanitas, 2001).

Tot Eliade semnalează rolul important al cărţilor în formarea personalităţilor (ca de exemplu lectura “Vieţilor paralele” a lui Plutarh pentru maturarea geniului militar şi politic al lui Napoleon), personalităţi care fac istoria (cum demonstrează pentru Europa studiul lui Iorga “Cărţi reprezentative în viaţa omenirii”). 

Nivelul cultural al cititorului constituie un alt factor în întocmirea cantitativă a listei: intelectualul va cere dintru bun început mai multe cărţi, omul simplu, practic, se va mulţumi probabil cu una singură. Este aceasta o chestiune discriminatorie, de inteligenţă absolută sau de antrenament al funcţionalităţii minţii? Nu, bineînţeles că nu. Este doar o chestiune de obişnuinţă în metodica cunoaşterii.

Cineva îşi amintea că, copilă fiind, vizita cu mama ei o doamnă la azilul de bătrâni. Rămasă singură în viaţă dintr-o foarte înstărită şi numeroasă familie, cu o mână de lucruri încăpând într-o valiză, ea, spirit simplu doar cu şcoală de pension, păstra la căpătâiul patului – insula ei de recluziune, doar o carte: Eminescu. Bunica mea, fiică şi soţie de învăţător, a cerut ca în sicriu să-i fie aşezate caietul de versuri al soţului ei şi un exemplar, mult subliniat şi adnotat, de poezii eminesciene. Ambele acceptaseră şi învăţaseră să iubească cartea de versuri, integral, fără alterări, aşa cum arăta ea în populara versiune maioresciană. 

Sunt tot mai la modă acum antologiile subiective de poezie în care autorul selecţiei propune punctul său sofisticat de vedere, indiferent de valoarea poeziilor aşa cum a fost consacrată ea de critici. Mircea Eliade a întocmit o antologie selectivă Eminescu pentru cei din exil. Ion Negoiţescu a publicat antologia sa unde poeţii sunt aleşi indiferent de importanţa lor în istoria literară. La capitolul Eminescu, el a inclus doar frânturi de versuri şi nu întregul poem din care au fost extrase. Iată până unde poate duce specificitatea şi gradul de complexitate culturală a cititorului forţat să se restrângă la un număr limitat de pagini. Acceptă ceva dat sau modifică.

Mai este şi un alt aspect. Un prieten din generaţia părinţilor povestea că, în timpul bombardamentelor din Bucureşti când toţi se refugiau în adăpost, el trebuia să rămână ȋn casă pentru a o păzi de hoţi. Ȋşi liniştea panica ascultând muzică la patefon. Ȋntre altele, plicticoasa şi neînţeleasa piesă muzicală “Preludiu la după amiaza unui faun” de Debussy. Ascultând-o încă o dată şi încă o dată a sfârşit prin a o descifra, simţi şi iubi. Nu tot aşa se întâmplă ȋnsă cu lecturile care cer o prealabilă pregătire culturală, precum “Ulise” al lui James Joyce sau “Divina Comedie” a lui Dante, dar, în general, indiferent de nivelul de intelectualitate, mintea reuşeşte în singurătate să desluşească cu mare voluptate înţelesurile ascunse ale unei cărţi. Pe o insulă versurile abstracte, ermetice, pot să ajungă astfel a fi perfect binevenite, ca o şaradă cu multe sensuri revelatorii. Ele vin economicoase în cuvinte ceea ce permite repetarea necesară aprofundării (interesant că, de pildă, în versurile lor, Victor Hugo a folosit treizeci de mii de cuvinte în timp ce lui Paul Valéry i-au ajuns patrusprezece mii).

Nicolae Manolescu analiza retrospectiv selecţia spontană pe care a făcut-o pentru setul de zece cărţi potrivite pentru traiul pe o insulă pustie. A constatat cu surprindere că nu a ales nici o carte românească, nici o carte de poezie sau de eseistică, nici memorii, jurnale sau corespondenţe ci doar fabulaţii concepute în locuri diferite de cel de zi cu zi, cum sunt romanele de “pură imaginaţie” (ca Don Quijote, Suflete moarte şi Gosta Berling) sau poveştile (Odiseea, basmele lui Andersen sau cele arabe). Deci literatură de ficţiune care stimulează mintea cititorului în ţeserea de naraţiuni proprii ce împing cumva realitatea lecturată într-un transcendent imaginativ, seducător, utopic.

Acest fapt explică oarecum pasiunea ciudatului drumeţ singuratic pe care l-am întâlnit cândva în munţii Sierra din California. Fusese pilot pe un avion de recunoaştere în războiul din Vietnam unde, expus continuu focurilor de armă ale inamicului, căra neoficial droguri din ordinul autorităţilor americane. Lăsat la vatră, îşi petrecuse restul vieţii (din remuşcare?) în singurătatea munţilor, luptând cu ratonii care îi furau mâncarea din cortul său nu mult mai înalt decât sacul lui de dormit şi cu şerpii cu clopoţei care concurau cu el pentru stâncile însorite. Om la 60 ani, citea şi povestea din Ghilgameş cu mult entuziasm oricui stătea să-l asculte. La fel m-a uimit un paznic de noapte la o fermă în Braşov, un moldovean simplu, cu minte alertă dar cu un ritm meditativ: citea basme din cărţile pe care le abandonaseră nepoţii lui. Probabil aceeaşi sete a minţii omului solitar pe care a intuit-o Manolescu.

O carte de succes se mai cunoaşte când mulţi oameni se simt datori să mintă că au citit-o, scria pe undeva prin ziarul Los Angeles Times Syndicate. Ceea ce îmi aduce aminte de comentariile lui Cristian Tudor Popescu, un scriitor interesant şi un gazetar pasionant, cu multe idei controversate. El îşi imagina discuţia cu o fată prinsă cu minciuna că a citit o carte care nici nu există (căci titlul şi autorul fuseseră inventate ad-hoc de către interlocutorul doritor s-o ridiculizeze). Solicitată să redea amănunte din carte, fata nu se dă bătută şi improvizează cu mult elan narativ. Interlocutorul o înfruntă batjocoritor, chestionând-o asupra a noi amănunte atunci inventate de către el. Dar fata continuă să improvizeze fără complexe şi îl inundă cu imaginaţia sa. La sfârşitul conversaţiei când batjocoritorul este umilit şi învins, fără nici măcar a savura victoria (ca altă dată Cyrano de Bergerac în pledoaria nasului), ea continuă cu pasiune jocul, căutând a-l antrena în galopadă: “Aminteşte-ţi, te rog, aminteşte-ţi…” De fapt, încă un argument în sprijinul ideii suficienţei unui număr extrem de redus de cărţi în izolarea insulară, cu condiţia să stimuleze la nesfârşit imaginaţia.

Poate, în spontaneitatea sa, Nicolae Manolescu a plătit tribut ambianţei de moment şi de aceea n-a menţionat vreo carte românească în selecţia făcută. Dar el a avut mare dreptate când s-a oprit la cărţile naratorii, stimulatoare pentru imaginaţie, prelungind astfel textul scris în viaţa proprie a cititorului. Oricum, opţiunea lui Nicolae Manolescu  răspunde doar unei şederi relativ scurte şi, mai ales, comfortabile într-o insulă pustie.

Ȋn uriaşa catedrală din Bourges exista un perete cu magnifice sculpturi gotice în mijlocul navei centrale, despărţind vulgul de nobili, aceştia din urmă fiind singurii care puteau sta lângă altar şi participa direct la slujba religioasă. Zidul a fost distrus de protestanţi în sec. XVI, restaurat în sec. XVII şi distrus din nou în sec. XVIII chiar de către catolici. Parţial recompus, zidul se află actualmente expus la Luvru. Recent a apărut ideia de a-l reamplasa la locul iniţial în catedrală. Argumentele care au respins total ideia au fost cele care au apărat existenţa extraordinarei construcţii în spaţiu a catedralei. Fără zidul despărţitor ea constituie o gigantică sucesiune de planuri spre locul foarte îndepărtat al altarului. Dar, după cum au comentat experţii de artă, dacă judecăm emoţional, punctul final al liniilor de fugă al clădirii extrem de lungi nu se află în infinitul situat undeva dincolo de altar, ci de fapt în memoria vizuală a privitorului al cărui ochi nu întâmpină nici o oprelişte în ritmica desfăşurare a planurilor ȋn spaţiu. Mai mult, persoana privitorului devine nu numai punct final dar şi punct de plecare. Acesta este locul unde cartea trebuie să sfârşească cu literele sale şi de unde să-şi înceapă misterioasa şi impredictibila ei călătorie, unică în mintea şi inima fiecărui cititor. Cărţile clare, răspicat compartimentate cu ziduri interioare, au avantajul de a rezolva o problemă de moment dar nu posedă darul de a răspunde setei pentru imensul spaţiu al călătoriei imaginare, atât de vital la lectură.

Desigur trebuie să eliminăm din discuţie cititorii care îşi amintesc de o carte ca de o melodie, rămânând în inimă cu memoria vagă a emoţiei de la vremea lecturii. Aceştia nu vor avea un folos real de pe urma cărţilor, căci ei nu au gândit-o. “Arta lecturii este în bună parte arta recititului”, spunea Eliade într-o conferinţă radiofonică. Cititorii de valoare rămân “vii şi creatori” după parcurgerea a mii de volume, ei nu sucombă după primele cincizeci de volume ca aceia fără forţă, fără autentică participare intelectuală în actul parcurgerii cărţii. Numai aceştia dintâi care dobândesc cu puteri proprii pregătirea pe care ar face-o publicului larg un manual al lecturii, precursor al manualului creşterii spirituale, despre care vorbea cu pasiune Mircea Eliade, reuşesc să facă o selecţie temeinică, să reducă numărul la doar zece cărţi de valoare.

Dar iată o altă întrebare importantă: Cât de dură va fi izolarea pe insulă? Dacă ea devine o problemă de supravieţuire cărţile practice sunt preferabile în locul literaturii propriu-zise: sfaturi tehnice în construcţii, vânătoare, agricultură, drenaj, instalaţii, improvizaţii de scule etc etc - cunoştinţe necesare în orice robinsoniadă. Dar dacă nu există certitudinea că cineva ȋi va aduce cândva, ȋntr-o săptămână, o lună, un an, ȋnapoi ȋn lume? Nu va fi dominată mintea de găsirea mijlocului de a scăpa din insulă şi, atunci, ea va amâna orice lectură? Solicitat, ȋntr-un cerc de literaţi, să aleagă o singură carte pentru o insulă pustie şi ȋndepărtată, Gilbert Keith Chesterton, scriitorul catolic, conservator, autor ȋntre altele al cărţii “Tremendous Trifles” (Mofturi teribile), pline de povestiri captivante şi paradoxale, a ezitat multă vreme să dea un răspuns. Ȋn cele din urmă, strâns cu uşa să se hotărască, el nu a optat pentru Shakespeare sau Biblie cum au făcut-o cei din preajmă ci pentru cartea “Thomas’s Guide to Practical Shipbuilding” (Ghid practic, din colecţia Thomas, pentru construcţie de bărci).

Omul este o fiinţă socială. Să ne amintim disperarea eroului jucat de Tom Hanks din filmul “Cast away” (Naufragiatul) când a pierdut mingea ovoidală de football american: era prietenul său, Wilson (marca mingii), cu care se ȋntreţinea ȋn dialoguri imaginare. Cartea îi poate satisface omului nevoia de comunicare pentru o vreme dar apoi vin coşmarele singurătăţii.   Deţinuţii politici spuneau că tortura cea mai mare era lipsa unui tovarăş de celulă. Totuşi o disciplină de fier pentru menţinerea trează a memoriei şi alerteţea  minţii putea ţine fermă şi nedestrămabilă constituţia persoanei izolate cu forţa. Ea îşi organiza astfel zilnic explorarea unor noi domenii stocate anterior în memorie. Multele momente de oboseală, de disperare, de dorinţă nesatisfăcută, de frică a bolii şi morţii şi, în funcţie de natura izolării, de foame şi de sete, ȋnfrângeau ȋnsă ȋn cele din urmă tăria disciplinei minţii şi aceasta deraia temporar ȋn dezorientare şi halucinaţii. O carte zguduitoare, scrisă sub imperiul coşmarului din lugubrul celulei, este cartea “Serile singurătăţii” a lui Alexandru Mironescu (Ed. CBC, Bucureşti, 1996). Ȋn asemenea condiţii mintea refuză să mai elaboreze fraze lungi, să se aventureze în demonstraţii largi, pe pagini multe. Formulele simple, repetabile, cu înţeles multiplu şi adânc, devin mult mai utile. Poezia cu rimă şi ritm, mai lesne de memorizat de mintea obosită şi chinuită, poate juca aici un rol important. Şi aşa s-a şi ȋntâmplat. Ȋmpiedecată a ȋnregistra versurile, prin scrijelirea pe peretele celulei sau pe o coajă de săpun, mintea extenuată a deţinuţilor devenea un depozit tainic, o carte vie. Ea s-a materializat pe hârtie după ieşirea lor din ȋnchisoare. Din insula pustie.

Să nu uităm că singurătatea transformată în solitudine, adică combătută ȋn efectul ei ca forţă distructivă de către tăria unei minţi limpezi şi a unui suflet senin, şi folosită apoi pentru meditaţie introspectivă, poate marca progres în cunoaşterea a ta însuţi, a lumii, a universului. Eliade amintea spusele lui Montaigne, că nu există durere pe care să n-o uite după un ceas de lectură. Şi completa: “Nu există durere cât de mare pe care să n-o suportăm după un ceas de singurătate” (aş spune mai bine “de solitudine” căci singurătatea este impusă şi devastatoare în timp ce solitudinea este fie o însingurare de bunã voie fie o singurătate iniţială, dominată şi sublimatã, ambele feluri de solitudine fiind constructive, poate dureroase dar pozitive).

Ȋn circumstanţe extreme nu mai contează nici literatura de ficţiune şi nici măcar cea filosoficã. Paginile memorialistice intră atunci în atenţie - acele pagini care descriu supravieţuirea în împrejurări potrivnice. Ele inspiră pe cititor care începe apoi a-şi scrie memoriile sale proprii. Cauza: perpetua lui nevoie de comunicare, precum şi nevoia de a explica situaţia şi trăirea sa, de a găsi motivaţii pentru supravieţuire, de a-şi ordona gândurile şi examina simţirile, de a se mobiliza. Treptat eroul nu mai va mai avea nevoie de nici o carte. El va scrie. Va trimite mesaje în sticle lansate în valurile mării ca eroul principal din cartea lui Nicholas Sparks “Message in a bottle” (mesajul din sticlă).

Tăria interioară, clădită prin travaliul prin lectură, poate ajunge atât de mare încât să nu mai ceară prezenţa cărţilor deja citite. Astfel  nu este exclusă atitudinea extremă a călugărului din Pateric. Avva Theodor din Ferma l-a întrebat pe binecunoscutul Avva Macarie: “Am trei cărţi bune şi mă folosesc dintr-însele şi le întrebuinţez, şi şi fraţii - şi ei se folosesc. Oare să le ţin pe ele spre folosul meu şi al fraţilor, sau să le vând şi banii să-i dau săracilor?” Răspunsul a fost: “Bune sunt faptele cu adevărat, dar mai bună decât toate este neaverea”. Deci a dăruit cărţile, cu idea formulată astfel de Meister Eckhart: “Să fii gol de toate creaturile înseamnă a fi plin de Dumnezeu”.

O istorioară din folclorul danez povesteşte că un ţăran, pe patul de moarte fiind, i-a cerut fiului său să stea zilnic, singur şi tăcut, o jumătate de oră în cea mai bună odaie a casei. Fiul a făcut întocmai şi a devenit un cetăţean de valoare al întregului district. Hai să spunem că odaia cea mai bună a casei avea un teanc de cărţi pe laviţa împodobită cu lăicere. Fiul ţăranului nu a mai vorbit despre el însuşi în acea “lungă” jumătate de oră ci a învăţat să asculte la ce auzise ȋnainte, să mediteze, să aşeze gânduri. Acesta este de fapt rolul cărţii. Omul o foloseşte în funcţie de durata şi gravitatea izolării sale şi iese înavuţit sufleteşte, chiar când insula pustie pune problema extremă a supravieţuirii. Cum se explică altfel cuvintele lui Mircea Vulcănescu, simţite de atâţia alţii trecuţi prin torturile inimaginabile ale închisorii, lângă care au murit numeroşi oameni nevinovaţi şi care au cunoscut incredibila răutate samavolnică la care se poate preta fiinţa umană în pielea anchetatorilor şi gardienilor: “Nu ne răzbunaţi”? Ei toţi au avut şcoala singurătăţii iar în loc de cărţi le-au servit cele transmise de tovarăşii de celulă, din memorie în memorie. Evident apelul strălucitului filosof român doreşte a evita legea talionului, a reciprocităţii dintre crimă şi pedeapsă, ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, a plătirii răului cu rău, a urii cu ură. Pentru el, care a murit pentru că a servit cu trupul său pe cimentul rece şi ud drept saltea pentru tovarăşul său de celulă, mai tânăr şi doborât de febra tuberculozei, apelul lui este unul de dragoste. Pentru Mircea Vulcănescu ca şi pentru Noica, autorul cărţii “Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”, “răzbunarea” are sensul original al cuvântului românesc – o repetare a binelui, o ȋntoarcere la bine, la firescul lucrurilor, o “răs-bunare” – un mesaj de dragoste. Acesta este şi mobilul ezistenţei ȋnsinguratului de pe insulă - ieşirea din lungul tunel de ȋntuneric, ieşirea la normal, la buna omenie, la reȋntoarcerea ȋntre semeni cu transfigurare.

După cum corect remarcă Andrei Zanca, mitul capodoperei şi al geniului ar fi mult mai proprii secolelor XVIII şi XIX, în timp ce secolul abia trecut apreciază fertilitatea, bogăţia, abundenţa scrierilor noi, proaspete, îndrăzneţe, inovatoare, chiar fără certificat de perenitate. Simpla înşirare de titluri ca răspuns spontan la întrebarea privind alegerea cărţilor pentru a rezista mizeriei vieţii pe o insulă pustie limitează bogăţia creaţiei umane la o săracă şi superficială listă de preferinţe (care depinde de prea mulţi factori, în mare parte exteriori) şi nu ia în serios cuvintele reale ale întrebării despre reacţia sufletului uman la ameninţarea cu Pustiul şi despre acţiunea minţii provocată la o veritabilă întrecere cu ea însăşi. Cele câteva cărţi fundamentale de spiritualitate (Biblia; Scara Cerului sau Patericul), de cultură (Divina Comedie şi Faust), de poezie (Eminescu, Nichita Stănescu, St. John Perse, Rilke) şi de ficţiune (Fraţii Karamazov; Fraţii Jderi sau o culegere de Basme Populare Româneşti), pe care le-aş fi indicat odinioară, subiectiv, ca preferinţe, m-ar lăsa descoperit ca recomandare generală într-o astfel de perioadă de mare încercare în care contează durata şi asprimea recluziunii, vârsta şi pregătirea culturală a cititorului.

Ar mai fi şi alţi factori pe care nu i-am considerat dar pe care îi aduce în discuţie Mircea Eliade, cum ar fi acela al anotimpului, în ideia sincronizãrii meditaţiei stârnite de lectură cu ritmurile naturii, ca într-un “Calendar interiorizat”. Astfel ar fi cărţi de toamnă, cărţi pentru noaptea Sfântului Andrei, pentru sărbătorile de iarnă, pentru Săptămâna Luminată de după Paşte, pentru solstiţiul de vară, toate contribuind la o armonie deplină “între fenomenele cosmice şi etapele sufletului” care poartă amprenta veşniciei.

La urma urmei, o insulă pustie nu înseamnă neapărat un petec de uscat pierdut în imensitatea oceanului. Ea poate apare, sub diferite forme, în chiar mijlocul societăţii fremătânde în care trăim. Viaţa este complexă şi omul, în confruntarea cu sinele său, sub presiunea încercărilor, poate face uz de toate genurile de creaţii literare, artistice sau ştiinţifice ale semenilor, terminând prin a crea propria sa operă. Este, de fapt, ceea ce pledează pentru rolul vital al cărţii, scrise sau nescrise, ca parte integrantă din permanenţa personalităţii umane, o fiinţă socială care posedă în acelaşi timp fiorul individual, singular, al transcendentului din sufletul său propriu. Câţi dintre noi nu am visat măcar o dată, aflaţi la marginea mării care ne linge gleznele, canin şi amăgitor, la misterul unui mesaj trimis într-o sticlă plutind în imensitatea albastră a spaţiului nouȋ înconjurător în căutarea unei fiinţe ideale care să îl recepteze?

Aş ȋncheia acest periplu prin insule pustii, singurătate şi cărţi, cu câteva versuri din atât de aproapele de inimă poet Ioan Alexandru: “Am văzut pustia umblătoare. I-am văzut/ Genunchele tăbăcite de-atâtea rugăciuni/ I-am văzut trupul deşert, strungit” (Ioan Alexandru, Pustia umblătoare, în Imnele bucuriei, Cartea Românească, 1973).  Truda, umăr la umăr, a minţii, inimii şi sufletului, izolate de larma multicoloră şi derutantă a lumii, poate aduce un câştig, cum ar fi bucuria şi lumina intensă a apropierii de Dumnezeu:  “Din când în când din margini de Pustie/ Porneşte-un fel de imn de bucurie/ E-un fel de sărbătoare sugrumată/ Ce vrea să-şi rupă laţul de pe beregată./ Văzduhul clocoteşte şi se stârneşte-un vânt/ Ce zgâlţâie Pustia din miezul de pământ/ Se sparge vasul şubred în care a clădit/ Acest păcat amarnic şi neispăşit” (Ioan Alexandru, Imn etern în Vămile pustiei, Ed. Tineretului, 1969)

Atât de multe se pot spune…

 

 

 

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate