Horia Ion Groza

Apa şi avatarurile sale.

Incursiune ȋn universul poeziei.

 

Horia Ion Groza

 Nimic nu poate înlocui o duminică-după-amiază leneşă (probabil însorită altfel mă ia cu frig) la malul apei, cu mirosul sărat al oceanului şi murmurul pescăruşilor”, scrie Paul Raeburn, care pledează pentru sunetul natural şi comunicarea direct umană, în locul sunetului emis electronic şi absenţei fizice a persoanei. Ȋmi aduc aminte cum îmi plăcea să privesc de pe pod vâltorile mereu altele ale râului sau să privesc de pe faleza Cazinoului de la Constanţa talazurile întotdeauna greu previzibile ale mării. Cum ne bucuram să umblăm desculţi prin băltoacele calde de pe caldarâm după trecerea furtunilor de vară! Şi totuşi, să ne ferească Cel de Sus de furia apei, de triunghiul mortal al Bermudelor sau de Furtuna perfectă” cu gigantice valuri cât case de zece etaje şi cu vânturi de 192 km/oră! (vezi cartea lui Sebastian Junger, The Perfect Storm, Harper Collins, 1999).

Herman Melville spunea în paginile de început ale cărţii sale Moby Dick: După cum oricine ştie, meditaţia şi apa sunt logodite pentru totdeauna. Lasă-l pe cel mai distrat dintre oameni să cadă adânc în reveriile sale. Scoală-l, pune-l pe picioare, fă-l să meargă şi el în mod infailibil te va duce la apă".

Dacă exteriorizăm concluziile noastre meditative turnându-le ȋn formele cuvintelor, vom ajunge să constatăm cu visătorul eseist Gaston Bachelard că organic, limbajul omenesc are o lichiditate, un debit în ansamblu, o apă în consoane…Lichiditatea trezeşte o aţîţare psihică specială, aţîţare care cheamă imaginile apei… Mai mult decît orice alt element poate, apa este o realitate poetică completă” (Gaston Bachelard, L'eau et les rêves.Essai sur l'imagination de la matière. Librairie Jose Corti, 1942). Şi iată-ne astfel ajunşi la mirajul liric al apei, la fantasticele ei ȋnfăţişări şi metamorfoze.

Am descoperit acum zece ani, publicate undeva de regretatul şi fecundul poet, eseist şi editor Gabriel Stănescu, poemele lui Mircea Vulcănescu, rămase în ciornă cu corecturi şi ştersături, şi găsite într-o servietă salvată misterios de confiscările Securităţii”. Ȋntitulate Litanii pentru trei stări” ale apei, poemele curg într-o avalanşă tipică spiritului fertil, prometeic, al filosofului, cu deosebită forţă de improvizaţie, cu imagini puternice şi cu subtile observaţii. Ele privesc starea lichidă, solidă şi gazoasă a fluidului vieţii şi au o emoţie incantatorie care adună laolaltă, ȋn mod misterios, rugăciunea, blestemul, descântecul şi lamentaţia. Uneori litaniile sugerează chiar sonoritatea, îndrăzneala, suavitatea, inocenţa mimată, apropierile surprinzătoare şi logica lirică, de peste câteva decenii, a penei lui Nichita Stănescu.

Desigur filosoful nu scapă ocazia de a sublinia fiorul transcedental care aşteaptă ascuns în culisele versului pentru ca să izbucnească din când în când cu pălălaia acaparatoare a neantului sau cu cântecul ademenitor al eternităţii, glasuri ce vin de dincolo de marginile acestei lumi trecătoare. Apa devine astfel patul spiritual pe care S-a odihnit Domnul”, cu umbra Sa aeriană, luminoasă şi liniştitoare, Domnul tuturor ȋnceputurilor şi sfârşiturilor, Domnul prezentului veşnic: Apă care iei forma vasului în care stai/ Apă pe care cu nimic nu poţi s-o tai/ Apă care te împarţi sub ce-i mai greu/ Şi fereci peste el lacătele lui Dumnezeu/…/Apă limpede în care se vede cerul/ Apă care nu poţi păstra misterul/…/ Apă care netezeşti unghiurile/ Apă din care încep junghiurile/…/Apă care mereu te târăşti/ Apă care nu ştii să urăşti/ Apă dulce de la Bucureşti/…/ Apă peste care S-a odihnit Domnul/ Apă care semeni cu somnul/…/ Apă care te înalţi în tuburi prin case/ Apă care luneci cu fâsâiri de mătase/ Apă pe care nu ţin peceţile/ Apă în care nu stau înfipte săgeţile/…/Apă lină, apă caldă, apă bună/ Apă în care se scaldă raza ta, lună/…/Apă cuţit pentru tăiat stâncă/ Apă, prăpastie, cea mai adâncă…”

După  care urmează nerăbdătoare replica metamorfozantă a apei ajunsă ȋn stare solidă: Gheaţă, apă uscată/ Gheaţă, apă care nu încapi în gură/ Gheaţă, munte făcut din picătură/…/Gheaţă, naftalină fără miros/…/Gheaţă, uscat întins peste apă/…/Gheaţă ca mâinile la sfârşit,/ Gheaţă ca trupul omului care-a murit/…/ Gheaţă care parcă n-ai fi apă/ Gheaţă care în niciun vas nu poate să încapă…” Țesătura observaţiei fenomenului fizic îmbracă cu eleganţă inefabilul şi face loc celei de a treia stări – aceea a înălţării” apei: Aburi care se-nalţă curaţi din noroi/ Aburi prin care hainele săracului se fac noi/…/Aburi care ştiu să se îndese/ Aburi care pot să apese/…/Aburi care ştiu să fluiere când scapă/ Ȋnainte să se prefacă iarăşi în aer şi-n apă/…/Aburi care fac să cânte samovarul/ Aburi care aburesc întâi paharul/ Aburi care topesc gheaţa/ Aburi care vestesc dimineaţa./…/ Aburi care se ridică noaptea din apă/ Aburi din care nimeni nu se-adapă/…/Aburi de pucioasă, otrăviţi, ce ard/ Aburi de stele şi aburi de iad/…/ Aburi pe care nu poţi să-i legi/ Aburi din care numai cu apă te-alegi/…/ Aburi care ucid, aburi care strică/ Aburi de care ţi-e frică…”

Setea de transcedental ia forma “setei de apă” pentru care sufletul ȋncearcă a struni cu fermitate trupul ca pe un murg, răzbind cu el prin cazna noroaielor, ȋntunericului şi singurătăţii. Poetul consemnează: Le-am scris cu unghia pe tencuială/ Pe un părete de firidă goală,/ Pe întuneric, în singurătate,/ Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul,/ nici de vultùrul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan./ Sunt stihuri fără an, / Stihuri de groapă, / De sete de apă/ Şi de foame de scrum, / Stihurile de acum./ Când mi s-a tocit unghia îngerească/ Am lăsat-o să crească/ Şi nu mi-a crescut -/ Sau nu o mai am cunoscut.// Era întuneric./ Ploaia bătea departe, afară./ Şi mă durea mâna ca o gheară/ Neputincioasă să se strângă/ Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă” (Tudor Arghezi, Flori de mucigai).

Martoră chinurilor evocate de Arghezi, chinuri produse de cohorta arzătoare a ȋndoielilor, precum şi de dificultatea alegerii pe care raţiunea este biciuită a o face ȋn momente limită, apa se ȋmbracă cu insistenţa nemiloasă a ploii şi devine darabană, tocând mărunt şi născând coşmare. Stau între doi idoli şi nu pot s-aleg/ pe nici unul. Stau/ ȋntre doi idoli şi plouă mărunt./ Şi nu pot să aleg pe niciunul./ Şi-n aşteptare-nlemnesc/ idolii-n ploaia măruntă./…/ Stau între două gropi şi plouă mărunt/şi apa roade pămîntul cu dinţi/ de şobolan înfometat./ Stau cu o lopată în mână, între două gropi, /şi nu pot, în ploaia măruntă,/ să aleg prima pe care voi astupa-o/ cu pămîntul muşcat de ploaia măruntă” (Nichita Stănescu: A şasea elegie, Afazia).

Infinitatea ȋntinsurilor reci de apă ne ȋmpinge ȋn cotlonul nostru strâmt, unde ne chircim, urlând de singurătate. Va geme de patemi/ Al mării aspru cânt…/ Ci eu voi fi pământ/ În singurătate-mi”, notează spiritul neptunic, cum ar spune Ion Negoiţescu, al marelui Mihai Eminescu ȋn una din variantele poemului Mai am un singur dor”.

Devastat de ȋnfrângeri, golit de duh şi ȋmpovărat de tristeţe şi pustiu sufletul ajunge ȋntr-adevăr pământ, secat de apa vieţii, abandonat, doborât de strigoii singurătăţii. Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,/ C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi/ Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,/ Căci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogită/  Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi” (Vasile Voiculescu, Stă sufletul fără iubire). Ceea ce ȋl salvează este nu arşiţa secetei gurii şi gâtlejului ci setea de absolut, nicicând stinsă, ascunsă ȋn adâncurile fiinţei. Numai absolutul ȋl poate ȋndestula şi readuce ȋn puterea firii prin darul ȋmprospătător al Apei Vieţii. Gândul acesta stârneşte amintirea ȋntâlnirii  de la fântână a femeii samaritence.Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre Viaţă Veşnică”, i-a spus femeii Mântuitorul (Ioan 4:14).

 Duşmanul numărul unu care ne ȋmpiedică a primi cum se cuvine darul trimis din Dragostea de Sus este egoul nostru infatuat ce se interpune ȋntre fluxul ce vine spre noi şi Sinele nostru. El ne ȋmpiedică la a asculta atent pentru a prinde şoapta de taină binefăcătoare a universului, când se modelează ȋnţelesurile, când se despart apele cu ȋntărirea pământului cum ne ȋnvaţă Psalmul Creaţiei, 103/104. Ȋntreabă poetul: Auzi?/ Foşneşte gândul/ Un corn ne cheamă.// Vezi?/ Nerăbdarea i-aprinde/ Frunza-i de-aramă.// Uită,/ Palma cu-nţelesuri/ Noaptea furată.// Lasă-l,/ De-a-ntregul să rămână/ Fără de pată.// Veni-v-a ora când,/ Albuşurile vieţii/ El va sparge.// Cu pămînt,/ Ape de ape/ Va desparte.// Apoi,/ Se va prelinge/ Grav şi cald,// Departe/ Ȋn spre moarte” (Horia Ion Groza, Ȋnfiorare).

Pline de dor, apele ne imploră, ȋşi ȋntind braţele lor fluide, mătăsoase, să ne cuprindă de glezne, să urce pe noi, calde, să ne dea sărutarea binecuvântată a iubirii dar noi rămânem reci, stânci trufaşe. Luceasc-un cer senin/ Eternelor ape,// Care-n dureri adânci/ Se-nalţă la maluri./ S-ar atârna de stânci/ Cu braţe de valuri” notează sensibil marele Eminescu (Mihai Eminescu, De-oi adormi.., poem geamăn poemului  Mai am un singur dor). Un trup de apă ne caută ȋn taina ceasului de seară cu luminile abia ghicite ale unui paradis pierdut: La conul acesta de seară,/ Cînd sufletul meu a căzut/ Şi cald, aplecatul tău scut / Î1 supse, ca pata de ceară,// Crescut, între mîini ca de apă./ Ce lucru al tainei cercai ?/ Sub verdele lumilor plai/Arai o lumină mioapă”. (Ion Barbu, Aură, ȋn Joc secund). Căci, ȋntr-adevăr, apa se comportă ca o fiinţă totală; ea are un corp, un suflet, o voce” (Gaston Bachelard, op.cit.).  

Ȋn adâncul fiinţei noastre se ȋntorc şi se primenesc ape, ca un botez tainic al structurilor lumii. De te pătrunzi de glasul tăcerii poţi desluşi ȋn esoterismul Cuvântului fermitatea uzinei ce lucrează neȋncetat ȋn tine, ȋn lăuntruri. Teci şi foi ale tăcerii/ se-nşerpesc acizi nucleici,/ magic coduri/ se desfac apoi din tors,/ mătură fior de şoapte/ lungi soboare de celule/ holde străvezii de ape/ ca un prebotez al firii/ ca un şleau suriu de fapte.// Şi prin falduri proteine/ gîndul drept doar prin putere/ ca un deget ferm pe harpe,/ de nu sare prin cascade de enzime,/ cearcă ordinile toate/ lumi erecte şi ruine” (Horia Ion Groza, Chimie). Hristos Ȋnsuşi, ȋntruparea Cuvântului Creator al Lumii, nu Şi-a ȋnceput lucrarea decât după scufundarea ȋn miezul materiei, ȋn acel ceva ce leagă toate şi fără de care nu există Viaţă. A trebuit să fie Botezul ȋn apa Iordanului ca să poată apoi curge faptele ȋncărcate de ȋnţelesuri.

Continuând lumea inspiratoare de poezie a gândurilor lui Mircea Vulcănescu despre apă, care ȋn avatarurile sale combină luciul lichidului cu certitudinea solidului şi cu aburul imaginii, ajungem la mirajul oglinzii pe care o constituie suprafaţa liniştită a apei ȋn care ne privim.  Dar apa oglinzii ieşite din mâna omului are o mai mare stabilitate decât apa adevărată. Deosebita  elocvenţă a filosofului Mircea Vulcănescu a compus dintr-o răsuflare uluitorul şi totodată foarte emoţionantul Prodrom pentru o metafizică a oglinzii" (Mircea Vulcănescu, Pentru o nouă spiritualitate filosofică. Dimensiunea românească a existenţei I, Ed. Eminescu, 1992). Prodromul este reacţia autorului la lectura eseului lui Alexandru Dragomir, Despre uitatul în oglindă", scris în anii 1945-1946, care trata motivul întâlnirii cu tine însuţi în imaginea oglinzii şi care făcea trimiteri la textul Narcis" al lui Paul Valéry. După cum comentează distinsul cărturar Constantin Noica, rapida replică dată de Mircea Vulcănescu alcătuieşte un scurt dar veritabil tratat de "speculaţie" filosofică ("speculum = oglindă") despre oglindirea în intimitatea eului nostru a gândului altuia. Am scris un lung eseu pe această temă (ȋn Horia Ion Groza, Pod peste Atlantic, Criterion Publishing, 2004).

            Frumuseţea este eternitatea contemplându-se în oglindă. Voi sunteţi eternitatea şi tot voi oglinda" ne spun versurile lui Kahlil Gibran referindu-se la adevăratul nostru Sine (ȋn culegerea de poeme Profetul", traducere Radu Cârneci). Iată un gând complex care pune ȋntr-o nouă lumină locul nostru în Universul obiectiv. Filocalia este dragostea de frumos, de frumuseţea Adevărului. Adevărul este etern şi tot aşa frumosul.

Acelaşi important poet notează: Viaţa şi tot ce e viu este conceput în adâncul ceţos iar nu în sclipirea cristalului. Şi cine ştie dacă însuşi cristalul nu-i decât o ceaţă în destrămare?"  (Kahlil Gibran, op.cit.). Eu aş lua acest gând de la celălalt capăt: cine ştie dacă nu Viaţa începe numai atunci când încetează reflectarea, viaţa fiind de fapt tulburele din spatele clarităţii cristalului oglinzii? Acele holde străvezii de ape” sunt de fapt uşor ȋnceţoşate de tâlcul fără greş şi totuşi atât de complex şi greu perceptibil al diversificării genomice ȋn miriada proteomică şi mai departe ȋn ramificaţia fără sfârşit a acestora din manifestările metabolomice.

Pe de altă parte, de ne vom referi doar la misiunea raţiunii care deschide poarta pentru luminile ce caută sufletul, ne vom da seama cât de trist este când raţiunea nu realizează o bună cumpănire cu pasiunea omniprezentă şi puţin docilă, şi sfârşeşte prin a ceda complet acesteia din urmă. Atunci raţiunea ȋşi pierde valoarea proprie. Atunci ne vor părăsi limpezimile cristalului şi ne vom afunda în Tulburele care ȋnseamnă haos devastator sau, dimpotrivă, vom rămânem turtiţi de suprafaţă, în Nimic. Atunci rostul oglinzii moare.

E trist când argintul oglindei de sticlă se alterează (ca firul de argint menţionat de spiritişti), când oglinda devine un zero, o non valoare, o sticlă banală. Este ca moartea iubitei, în al cărei suflet şi lumină a ochilor îţi vedeai cusururile şi calităţile propriei tale inimi.

Putem pierde temporar geometriile clare ale imaginii când oglinda se acoperă de abur, ca oglinda din baie, sau de gheaţă, ca oglinda retrovizoare laterală a maşinii, iarna. Poetul notează că ea va deveni atunci ca oglinda/ cu limpedele-nţepenit de promoroacă/ în care urlă câinii,/ goluri negre se-mbulzesc/ şi ţes linţolii crinii" (versuri de Horia Ion Groza). Dar chiar când oglinda devine o simplă sticlă transparentă, din fericire, speranţa nu dispare căci şi Fereastra, deşi intrată ȋn ȋntuneric, se poate metamorfoza în oglindă, dacă binevoieşte.

Oglinda de sticlă  constituie un pas făcut de inventivitatea umană în afara naturii. Astăzi tehnica l-a dus pe om şi mai departe. El se oglindeşte azi ȋn lumea digitală a spaţiilor, greu de atins cu degetul dar atât de palpabile, create de câmpurile de forţă ale calculatoarelor. L-a întrerupt oare acest progres tehnic pe om de la travaliul continuu al sufletului său, travaliu dureros, sacrificial dar constructiv, proces de pierdere şi regăsire a imaginii sale ca fiinţă, repetat fără încetare de-a lungul istoriei culturilor şi civilizaţiilor?

Noi suntem duşmanii noştri. Egoul nostru constituie platoşa nefastă pe care ne-am durat-o singuri şi cu care ne-am acoperit Sinele. Ne ȋnstrăinăm. Nu mai vedem semenii, nu ne mai vedem cu adevărat pe noi ȋnşine. Ne-o devedeşte lumea potenţial amăgitoare a oglinzii apei. „Şi Narcis văzându-şi faţa ȋn oglinda sa, izvorul, / Singur fuse ȋndrăgitul, singur el ȋndrăgitorul” (Mihai Eminescu, Călin – file de poveste). Tentaţia narcisimului face parte din jocurile ȋnşelătoare ale oglinzii la care sensibilitatea egoului nostru, pentru care avem cea mai mare stimă, este atât de dezarmant de receptivă. Îmi amintesc de un gând de-al tatălui meu, Horia Groza, pe când era parte a bogatei mişcări literare interbelice: Dacă Narcis ar fi înmuiat degetul în izvor imaginea sa [sfărâmată] ar fi trebuit reconstruită de spirit. Prin sforţarea aceasta Narcis ar fi ajuns să se integreze suferinţei universale" (vezi Horia Groza, Poezii, cronici literare, eseuri, Ed.Litera, 1995). Suferinţa universală vine din faptul că ȋntreaga lume a devenit o multitudine de egoisme.

Uităm să fim noi ȋnşine. Nu mai suntem animaţi de iubirea pentru aproapele, de dăruire, nu mai răspundem la chemarea spre unirea cu binele universului, care aduce pace şi alină suferinţa. In cea oglindă  mişcătoare/ Vrei să priveşti un straniu joc,/ O apă vecinic călătoare/ Sub ochiul tău rămas pe loc?/ S-a desprimăvărat pădurea/ E-o nouă viaţă-n orice zvon,/ Şi numai tu gândeşti aiurea,/ Ca tânărul Endymion.// De ce doreşti singurătate/ Şi glasul tainic de izvor?” (Mihai Eminescu, Diana).

Pentru a ne schimba trebuie să cultivăm smerenia. Ea este poarta dragostei.  Să „ai sme­renia apei care umple oricare fel de oală şi tăria ei care cu moliciunea ajunge să roadă stânca”, ȋl povăţuieşte cu ȋnţelepciune eroul de roman Ilie Halac pe fiul său Simeon ȋn condiţiile grele ale supravieţuirii la minele Vorkuta din Siberia unde fuseseră deportaţi (Horia Ion Groza, Suferinţă şi demnitate, Ed. Logos, 2015). Despre smerenie vorbesc şi versurile sihastrului de la Hozeva: „din apa umilinţii/ Au băut ȋn viaţă sfinţii” (Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Glasul Conştiinţei).

Ȋn fine, mirifica natură a apei cu fascinanta sa universalitate ne mai oferă o faţetă ȋn limbajul metaforic al cunoaşterii lirice: cea a paralelei dintre Cronos şi Cairos, dintre timpul trecător şi timpul etern. Să privim de astă dată apa ȋn mişcare năvalnică – apa ca râu. Efervescentul eseist  Gaston Bachelard scria: Lîngă apă şi lângă florile ce cresc pe malurile ei am înţeles cel mai bine că reveria este un univers în emanaţie, un suflu înmiresmat ce iese din lucruri prin mijlocirea unui visător. Dacă vreau să studiez viaţa imaginilor apei, trebuie deci să redau râului şi izvoarelor din ţinutul meu de baştină rolul dominant… Visând lângă râu, mi-am dăruit imaginaţia apei, apei verzi şi limpezi, apei care face pajiştile să înverzească. Nu mă pot aşeza lângă un râu fără să cad într-o reverie adâncă, fără să-mi regăsesc fericirea.” (Gaston Bachelard, op.cit.).

Dar apele ȋn curgerea lor nu doar poartă jucăuş corăbioara de hârtie a visării ci ele dovedesc ȋn manifestarea lor dinamică un anume meşteşug al ȋngemănării măiastre de sunete, de la şoapta cea mai tainică la vuietul cel mai ameninţător. Ele ȋntocmesc un veritabil limbaj poetic. Gaston Bachelard observă că râurile şi fluviile sonorizează cu o stranie fidelitate peisajele mute, că apele care susură le învaţă pe păsări şi îi învaţă pe oameni să cânte, să vorbească, să spună iarăşi şi iarăşi că de fapt există o continuitate între vorbirea apei şi vorbirea omenească”. El subliniază „faptul prea puţin remarcat” că „organic, limbajul omenesc are o lichiditate, un debit în ansamblu, o apă în consoane”. Şi ȋncheie didactic, dacă vom lua bine aminte la şoapta râului: Râul vă va învăţa să vorbiţi totuşi, în ciuda suferinţelor şi a amintirilor. El vă va învăţa euforia prin eu-fuism, energia prin poem. Vă va spune, clipă de clipă, cuvinte frumoase şi rotunde ce se rostogolesc peste pietre” (Gaston Bachelard, op.cit.).

Dacă vom privi ȋnapoi şi contempla ȋntreaga noastră viaţă cu multitudinea de evenimente şi oameni care a umplut-o cu tumultul ei, vom putea să ȋncercăm a distinge ȋn tainica vieţii ȋmpletitură firul roşu al timpului de cu zi cu zi de cel de azur al eternităţii care dă sens primului, ȋmbrăţişându-l strâns cu braţele sale nevăzute. Atunci ne vom simţi „bântuiţi de apele” timpurilor şi  vom fi tentaţi a zice cu eroul unei populare cărţi, Norman, fratele cel mare, pe când pescuia ȋn râul de munte Blackfoot River: „Ȋn cele din urmă, toate aspectele vieţii confluează ȋntr-unul singur şi un râu curge prin ele.  Râul a fost năpădit adeseori de marile inundaţii ale lumii şi acum aleargă peste pietre cu timpuri din adâncuri. Pe unele pietre stăruie eterne picături de ploaie. Sub pietre se ascund cuvinte şi unele cuvinte sunt ale dragilor noştri dispăruţi. Mă simt bântuit de ape”. (Norman Maclean, A River Runs Through It, University of Chicago Press, 1976).

Putem deci conclude cu Gaston Bachelard că „poeţii ce iubesc uşoara desfătare trăiesc ca o apă anuală, ca o apă ce merge din primăvară până ȋn iarnă şi care reflectă cu uşurinţă, pasiv, frivol, toate anotimpurile. Dar poetul mai profund descoperă apa vie, apa care renaşte din ea însăşi, apa care [ȋn esenţa ei] nu se schimbă, apa care pecetluieşte cu semnul ei de neşters imaginile, apa care este un organ al lumii, un aliment al fenomenelor curgătoare, elementul vegetant, elementul purificator” (Gaston Bachelard, op.cit.).

 
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate