Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic

Motto: „Am văzut Rinocerii de E. Ionescu…„Rinocerizarea” devine posibilă după „cucerirea puterii prin modificarea mentalității, grație hegemoniei ideologice” veșnic atentă ca cele spuse și publicate să nu-i fie defavorabile (vezi Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, București, Ed. Vog, 2004, p.68).

Isabela Vasiliu-Scraba

„Rinocerizarea” criteriului biografic s-a putut observa la un istoric dilematic recenzând  Scrisorile din București, 1944-1946 (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2006) trimise de profesorul Eric Tappe (1910-1992). Acesta a fost specialist în limba română la Universitatea din Londra, urmând în Anglia cursurile profesorului Grigore Nandriș (fratele memorialistei Anița Nandriș Cudla deportată de sovietici de la Cernăuți în Siberia pentru 20 de ani).

Intr-un  articol din 2008, Andrei Pippidi mentionează relațiile englezului Tappe cu români de prestigiu (vezi „Dilema Veche”, Nr. 211/ 2008), de exemplu, cu istoricul academician Radu Rosetti, ucis în temnița comunistă (1), cu arheologul Ion Nestor (1905-1974), director al Muzeului Național de Antichități – devenit din 1956 Institutul de Arheologie al Academiei-, și cu Marioara Golescu (2), pe care bursierul A. Pippidi a vizitat-o în Anglia în 1982 (3).

Ultima a fost cea care a avut ideea de a salva prin fotografiere multe din Tăblițele de la Sinaia făcute dispărute în comunism (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un ziarist, o filoloagă și o carte bombă: Cronica geto-dacă de pe Tăblițele de la Sinaia, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Nr. 76/ 2008, p.3382, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/dan_romalo2.htm ).

De profesie istoric, A. Pippidi, fost privilegiat al regimului comunist, trece sub tăcere „istoria” relațiilor dintre Eric Tappe si academicianul Mircea Eliade în dilematica sa evocare a profesorului Tappe care edita la Londra în 1969 volumul bilingv (cu texte paralele în română si în engleză) intitulat Fantastic Tales by Mircea Eliade and Mihai Niculescu (London, Dillon’s).

Amintindu-și în 2008 de directivele cenzurii comuniste care interzicea publicarea de informații referitoare la întemnițarea în regim de exterminare a milioane de români (din țară si din provinciile românești Bucovina de Nord și Basarabia reocupate de sovietici după 1944),  Andrei Pippidi „uită” de arestările (4) istoricilor menționați de Tappe în Scrisorile din București (1944-1946), detenții începute la Ministerul de Interne condus de Teohari Georgescu/Burăh Tescovici. „Regimurile care funcționeză pe baza terorii exercitate de o poliție politică” ar fi conspirative, observa în 2002 un fost deținut politic, Ion Varlam, nepot al istoricului militar Radu Rosetti (5). În opinia istoricului și politologului Ion Varlam, nivelarea gândirii (/„rinocerizarea” ei) devine posibilă după „cucerirea puterii prin modificarea mentalității, grație hegemoniei ideologice” veșnic atentă ca cele spuse și publicate să nu-i fie defavorabile (cf. Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, București, Ed. Vog, 2004, p.68). Ion Varlam vede o ilustrare simbolică a conspirativității chiar în numele conspirativ (Pseudoromânia , p.66) al unor comuniști precum Teohari Georgescu, Vasile Luca, Silviu Brucan, Leonte Răutu  [„din nomenclatura parazitară” aservită intereselor sovietice, vezi articolul istoricului Șerban Papacostea, Crima regimului comunist, „Revista 22”, Anul XVIII, Nr.8/ 885, din 20-26 febr. 2007, p.15], etc.

Perpetuând cenzura dinainte de 1990 când era absolut interzis a se vorbi în public despre martirii închisorilor comuniste (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Sfântului Arsenie Boca, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/  ) și despre milioanele de întemnițați politic după 23 august 1944 (vezi  Monumentul victimelor comunismului din Elveția, la Chene Bours, aproape de Geneva) dilematicul recenzent al Scrisorilor din București s-a ferit să menționeze temnița politică făcută fără nici o vină de exact acele personalități care-l impresionaseră pe Eric Tappe în anii șederii sale de la sfârșitul anului 1944 până în 1948 la Misiunea Militară Britanică din București.

Despre detenția Marioarei Golescu (1897-1987), condamnată la 20 de ani de muncă silnică (6), aflăm de la d-na Aspazia Oțel Petrescu povestind în două pagini antologice cum a salvat-o Marioara Golescu după înghețul pe timp de iarnă la izolator (vezi Aspazia Oțel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…, București, Ed. Platytera, 2008, pp. 233-235).

In cazul Mariei Golescu (specialistă care studiase mult în străinătate) arestată în 1949, „uituceala” dilematicului istoric Andrei Pippidi este cu atât mai semnificativă, cu cât nobila specialistă în artă bisericească,  „poliglotă și plină de înțelepciune” (apud. Aspazia Oțel Petrescu) făcuse anii de temniță comunistă pentru „vina” de a-l fi cunoscut și a fi corespondat cu britanicul Eric Tappe (7), așa-zisă „vină” care le-a dat prilej agenților Moscovei (8) să-i confecționeze acuzația de „spioană britanică” și s-o condamne pentru „înaltă trădare de patrie”.

 

Note și considerații marginale:

 

  1. Uciderile de academicieni români în temnițele comuniste nu apar menționate pe site-ul Academiei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul M. Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ).

 

2.Colaboratoare cu articole de istoria artei bizantine în reviste prestigioase ale vremii („Revista Fundațiilor Regale”, „Cronica numismatică și arheologică”, „Convorbiri literare”, „Revue historique du Sud-Est europeen”, „Boabe de grâu”, etc) Maria Golescu a publicat în „Buletinul Comisiunii Istorice”, 1943-1944, articolul Un arhitect român la începutul veacului al XIX-lea : meșterul Ilie Gulie, pp.109-113, on-line https://fr.scribd.com/doc/264118184/Maria-Golescu-Mesterul-Ilie-Gulie-1943-1944 .

 

  1. Despre vizita pe care bursierul A. Pippidi a făcut-o în 1982 fostei deținute politic Maria Golescu am aflat din articolul scris de Silvia Marin Barutcieff și Cristina Bogdan (on-line la http://revistacultura.ro/nou/2013/05/lada-de-zestre-a-mariei-golescu/ ). In articolul publicat pe 16 mai 2013 mai este semnalată existența unor caietele ale Mariei Golescu în arhiva Institutului de Istoria Artei „George Oprescu” din București. Fostul comunist Andrei Pippidi (născut în 1948) devenea în1990 alături de Silviu Brucan, A. Pleșu, G. Liiceanu, A. Oisteanu si de  alții, membru fondator al Grupului de Dialog Social. Andrei-Nicolae Pippidi este președinte al Ligii Internaționale contra Rasismului și Antisemitismului, iar din 2012 membru corespondent al Academiei ; https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_members_of_the_Romanian_Academy . Inainte de 1989 a fost unul dintre puținii comuniști care au putut beneficia de posibilitatea de a călătorii ca bursier peste granițele închise ale Republicii Socialiste România. Regimul totalitar comunist i-a permis să ajungă de la 26 de ani în Franța. In Anglia a fost în repetate rânduri, începând cu 1981.

 

  1. La vremea terorii ideologice din comunism era absolut interzis a se scoate la lumină date istorice privitoare la uciderea după gratii, la întemnițarea și deportarea a 4 milioane de români între 1945 și 1989 (cifră a Raportului Helsinki din 1992, menționată de Magda Ursache în „Bulevarde de cenzură”). Consemnul tăcerii despre victimele regimului impus la vremea ocupării României de către armata sovietică a rămas în vigoare printre profitorii regimului comunist și post-comunist precum si în rândul vastei clientele pe care și-au format-o aceștia deveniți distribuitori de burse după 1990. De pildă, fosta bursieră Anca Manolescu, scriind despre „modelul Antim” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și modelul Păltiniș, http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx ), nu suflă nici o vorbă despre rolul lui Andrei Scrima în arestarea celor de la „Rugul Aprins” la zece ani după încetarea activității  (cf. arhim. Sofian Boghiu) acestei asociații inițiată de Sandu Tudor, deși faptul a devenit cunoscut după 1990 chiar povestit de academicianul D. Stăniloae. Trimis în mod oficial în 1954 la Muntele Athos apoi în 1956 în Elveţia de unde a ajuns în Franţa, Andrei Scrima (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “Incursiuni în spiritualitatea ortodoxă: Andrei Scrima”, în vol. Contextualizări. Elemente pentru o topografie a prezentului, Slobozia, 2002, p.109-116) a vrut să informeze teologii francezi despre apariţia (datorată Părintelui Arsenie Boca, „ctitor de frunte al Filocaliei românești”, cum îl desemnează D-tru Stăniloae) primelor patru volume din cele opt volume ale Filocaliei. Ocazia propice i-a părut călugărului Scrima (căruia Patriarhul Justinian i-a oferit un banchet de adio la care a participat și Gheorghe Gheorghiu-Dej, după cum mi-a povestit un fost student participant la întrunirile de la Antim ale Rugului Aprins) a fi o discuţie cu pr. Olivier Clement difuzată pe unde radiofonice şi ulterior publicată în revista “La Reforme” (apud. D. Stăniloae). Dar nu numai marele teolog Dumitru Stăniloae ci și preotul Nicolae Bordașiu (vezi revista „Porunca iubirii”, consultată on-line pe 4 martie 2016) a povestit într-un interviu despre lista lui Andrei Scrima transformată de securiști în lista deținuților arestați în așa-numitul lot al Rugului Aprins.  Cu teologul O. Clement – perfect necunoscător al istoriei României contemporane, capabil a scrie în 1981 inepția conform căreia România nu-și redobândise încă independența în 1958 (prefață la vol. D. Stăniloae, Priere de Jesus et experience du Saint-Esprit, Paris, 1981) -, Andrei  Scrima a vorbit în Franța despre  practica isihastă de care aflase nemijlocit prin frecventarea asociației „Rugului Aprins” condusă de poetul Sandu Tudor devenit călugăr la M-rea Antim (cf. L’avenement philocalique dans l’Orthodoxie roumaine, par un moine de l’Eglise Orthodoxe de Roumanie, în “Istina”, nr.5/1958, p.235-328 şi 443-474). Intre 1944 şi 1948, inspirat de modelul conferinţelor Asociaţiei „Criterion” din anii treizeci, Sandu Tudor iniţiase la Antim un program riguros de conferinţe pe teme duhovnicești urmate de discuţii legate pe practica isihiei, activităţi culturale suprimate în 1948 prin comandă politică. După numele inşirate de Andrei Scrima (1925-2000)  în primăvara anului 1958 la interviul radiodifuzat şi apoi publicat, Securitatea dirijată de la bun început de agenții Kremlinului (precum colonelul sovietic Ana Pauker) i-a arestat pe toţi cei pe care memoria tânărului călugăr nu i-a lăsat deoparte (vezi Une interview du pere Dumitru Saniloaie, în vol. Philosophes Roumains, Bucureşti, Redaction des publications pour l’etranger, f.a., p.212). Astfel au ajuns să facă detenţie politică şaisprezece oameni nevinovaţi, dintre care doi si-au pierdut viaţa ca martiri ai temnițelor comuniste : dr. Vasile Voiculescu și Sandu Tudor. Tinut cu lanțuri la picioare tot timpul detenției, poetul Sandu Tudor a fost asasinat prin bătaie la Aiud, la zece ani după omorârea în aceiași închisoarea comunistă a lui Mircea Vulcănescu prin bătăi repetate și expunere la frig (v. Titus Bărbulescu, Mircea Vulcănescu, prefaţă la volumul Războiul pentru întregirea neamului, Ed. Saeculum, 1999, p.5-17). Al doilea martir din lotul „Rugului aprins” a fost poetul dr. Vasile Voiculescu, arestat pe 5 august 1958 la 74 de ani. El a decedat după eliberarea din temniţă de unde a ieşit pe patul morţii, într-o agonie ce i-a prelungit durerile şi suferinţa vreme de aproape un an. Pe 26 aprilie 1963, înainte de a-și da duhul, dr. Vasile Voiculescu a spus fiului său: „Ionică eu mor! M-AU OMORÂT! Ai grijă că sînt mai perverși decât crezi tu” (vezi Radu Voiculescu, Vasile Voiculescu –anii de detenție, Buzău, 1993,  precum și Florentin Popescu, Viața lui Vasile Voiculescu, Ed. Vestala, București, 2008). Cicerone Ionițoiu povestește că foștii deținuți care refuzau să semneze angajamentul de informatori ai Securității erau obligați  (sub amenințarea că vor „suporta rigorile legiilor din Republica Populară Română”) să semneze că nu vor spune nimic din ce au pătimit si au văzut în temnițe. Fostul deținut Ion Eremia, care făcuse fără vină 15 ani de temniță grea, a scris următoarele: „în baza cărei legi îmi cereți să nu vorbesc despre ce am văzut și auzit în închisori? Vă este frică să nu spun mârșăviile pe care le-ați făcut? Voi spune tot.” (Cicerone Ionițoiu).

 

  1. Despre academicienii și istoricii supuși regimului de exterminare din inchisoarea de la Sighetul Marmației se poate citi în cartea profesorului Nuțu Roșca, Închisoarea elitei românești (Baia Mare, Ed. Gutinul, 1998) de unde aflăm că „rinocerizații” regimului comunist scriau pe actele de deces ale celor uciși după gratii „persoană fără ocupație”. Iată câteva nume ale „dezocupaților” arestați de mercenarii ocupantului țării întru decapitarea spirituală a României ocupate de armata sovietică: academician George Brătianu, decedat la 55 de ani după trei ani de temniță, doctor în litere la Sorbona, profesor de istorie universală, succesor al lui N. Iorga; acad. Alex. Lapedatu, decedat după trei luni de închisoare politică, din 1935 președinte al Academiei Române; acad. Ioan Lupaș, președinte al Secției Istorice a Academiei Române, descoperitorul actelor originale ale Unirii ortodocșilor cu papistașii, istoric sfătuit de Lucian Blaga să nu publice sub comuniști actele din care reiese înșelăciunea catolicilor;  acad. Ion Nistor, fost rector al Universității din Cernăuți, unde era profesor de Istoria Românilor ; acad. Dumitru Caracostea, doctor în filologie romanică la Viena cu W. Meyer-Luebke, fost profesor universitar la catedra de Istorie literară și Folclor de la Universitatea din București, fost Președinte al Secției Literare a Academiei Române, deținut din 1950 până în 1955 la inchisoarea din Sighet fără a fi fost judecat și condamnat; filozoful academician Ion Petrovici specializat în Germania șI în Franța, fost profesor de logică și de istoria filozofiei la Universitatea din Iași, apoi la Universitatea din București,  italienistul Alexandru Marcu, membru corespondent al Academiei purtat în lanțuri în închisoare împreună cu filozoful Mircea Vulcănescu, ambii omorâți după gratii ; poetul Adrian Maniu, membru corespondent al Academiei, publicat după ieșirea din temniță de poetul Mircea Ciobanu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ ); istoricul basarabean Ion Pelivan care a făcut parte din Delegația României la Conferințele de pace de la Paris șI Geneva, decedat după patru ani de închisoare comunistă; istoricul Teofil Sauciuc-Săveanu, fost rector al Universității din CernăuțI unde a predat filologie clasică, doctor în filozofie șI litere la Viena, profesor de istorie antică șI epigrafie la Universitatea din București; acad. Radu Rosetti, istoric militar, fost director al Muzeului Militar șI apoi al Bibliotecii Academiei; acad. Silviu Dragomir (unchiul filozofului Alexandru Dragomir, vezi interviul refăcut șI adnotat de Isabela Vasiliu Scraba https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/ ), istoric cercetător al arhivelor austriece șI maghiare, fost profesor universitar, doctor în teologie șI istoric al bisericii; acad. George Fotino, eminent specialist în limbi clasice, fost decan șI profesor de istorie a dreptului românesc la Universitatea din București; istoricul Ștefan Meteș, membru corespondent al Academiei, fost director al Arhivelor Statului din 1922 până în 1947; istoricul Victor Papacostea, fost profesor la Facultatea de Litere șI Filozofie din București șI întemeietorul Institutului de Studii șI Cercetări Balcanice; Zenovie Pâclișanu, decedat în închisoarea din Sighetul Marmațiuei, membru corespondent al Academiei, autor de scrieri privitoare la istoria bisericească, fost profesor de teologie la Blaj (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002, pp. 141-142, http://www.scribd.com/doc/130732402/IsabelaVasiliuScrabaContextualizari ).

 

6.Condamnarea de 20 de ani de muncă silnică a aflat-o scriitoarea Aspazia Oțel Petrescu de la Marioara Golescu (1897-1987) întemnițată la 53 de ani probabil doar pentru că era o „medievalistă de mare cultură și cu o minte fermecătoare, pasionată de istorie și de arheologie” (Dan Romalo, Cronica getă pe plăci de plumb, Ed. Alcor, București, 2005, p.19). Informația Aspazia Oțel Petrescu este mai credibilă decât „condamnarea la 16 ani” despre care scrie Enciclopedia României on-line după George Marcu (coordonator), Enciclopedia personalităților feminine din România, București, Ed. Meronia, 2012, mai ales că inerția vremurilor de teroare securistă e sezizabilă exact la capitolul istoriei detențiilor politice despre care înainte de 1990 era absolut interzis a se vorbi. Iată pasajul despre Maria Golescu din cartea fostei studente a lui Lucian Blaga ajutată să scape de „repatrierea” în URSS de mama scriitorului Marin Tarangul (1938-2010), care-i fusese profesoară la Liceul de fete din Cernăuți. Tânăra Aspazia ajunsese înghețată tun în „camera secretului mare” unde condamnatele aveau pedepse mari : „Văzând că picioarele mele refuză să-și revină, domnișoara Marioara Golescu m-a chemat pe patul dânsei, mi-a desfășurat picioarele din tot felul de șosete cu care au fost îmbrăcate, doar, doar se vor încălzi și așa goale, le-a aplicat direct pe epigastrul său, locul cel mai cald al corpului omenesc. Nu puteam să le retrag  deoarece domnișoara le ținea stâns înlănțuite și ca să nu mă întind la o polemică pe linia sacrificiului ce-l făcea, a început să-mi povestească un episod din viața sa, cu adevărat extrem de interesant. Vocea ei plăcută, cu timbru grav, ne-a dus în însorita Italie, la braț cu Charles Diehl, reputatul bizantinolog, într-o discuție  privitoare la primele mânăstiri creștine din acea țară, discuție polemică pe care dânsa avea s-o câștige. Mă întrebam cum putea să suporte sloiurile de ghiață ale picioarelor mele când într-o cameră neîncălzită într-o iarnă haină păstrarea căldurii propriului corp era o problemă. Simțeam cum, în schimbul căldurii ce mi-o ceda primea fiori de ghiață care îi dădeau un frison ușor. Cu mâna ei bolnavă. în timp ce povestea, îmi masa ușor picioarele pentru ca trecerea la starea normală să fie mai puțin dureroasă. Și astfel, încet, încet a reușit să-mi dezmorțească sloiurile de gheață și să-mi aducă picioarele la o stare normală. Eu eram foarte mândră că eram nepoata bunicilor mei, unul fost căpitan de răzeși sub Soroca Nistrului, celălalt fost plăieș vornic în Cotenii de sub Cernăuți… Cât de mândră trebuie să fie domnișoara Mărioara Golescu de strămoșii ei, această voevodală prințesă valahă (căci Goleștii una sînt cu Basarabii) și cât de vrednică era de ei, căci pe un câmp de luptă diferit de acela pe care luptaseră ei nu a pregetat să încălzească la sânul ei plebeenele mele picioare” (Aspazia Oțel Petrescu, Strigat-am către tine, Doamne, 2008, pp.233-235). La punctul 41 al unei directive NKVD (precursorul KGB) din 1949 se preciza, după cinci ani de farse juridice cu verdictul dinainte stabilit, că „trebuie împiedicată reabilitarea celor condamnați în procese politice. Iar dacă devine inevitabilă, reabilitarea se admite doar cu condiția ca acel caz să fie considerat o eroare judecătorească ; nu va avea loc reluarea procesului, pentru ca cei care au pricinuit eroarea să nu fie deranjați” (în rev. „Meridianul românesc”, SUA, 3 martie 2001 ).

 

  1. Corespondența dintre Eric Tappe și Maria Golescu (din perioada 1946-1979) se află în arhiva School of Slavonic and Est European Studies,  Tappe Collection, vezi http://www.aim25.ac.uk/cgi-bin/vcdf/detail?coll_id=7064&inst_id=58. Maria Golescu a ajuns în Anglia „cumpărată” cu 4500 de lire sterline la începutul deceniului șase probabil prin același personaj Jakober prin care Ion Rațiu și alți români din exil negociau cumpărarea filozofului Noica aflat și el fără de vină după gratii. Prețul cumpărării lui Constantin Noica prin acel Jakober, „traficant de vieți umane și reprezentant al intereselor românești în domeniul cerealelor” (vezi Ion Rațiu, Cine mă cunoaște în țară așa cum sunt?, București, Ed. „Progresul Românesc”, 1991,  p.92), ar fi fost de 3000 lire sterline, din care Mircea Eliade ar fi dat 500 de dolari. Noica urma să  ajungă „în Apus prin luna mai 1962” (apud. Ion Rațiu, op. cit). Cum bine se stie, Noica a ieșit din temniță abia în 1964 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Excluderea din cultura românească a lui Noica și a poeților martirizați în închisorile comuniste, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-10noicaexclus/ ).

 

  1. Agenții Moscovei apar descriși de istoricul Ion Varlam ca „membrii nomenclaturii explicit însărcinați de Kremlin cu sovietizarea românilor” la care adaugă familiile acestora și clientela lor politică. În România după 1944 ar fi venit circa douăsutedemii de sovietici de varii etnii cărora li s-a schimbat identitatea dându-li-se nume românești.  „Membrii oligarhiei coloniale sovietice” ar fi fost în comunism „strategii terorii intelectuale” și ar constitui „și astăzi clasa dominantă din România, elita de substituție…Nu este o minoritate etnică ci o minoritate imperială, de tipul celei pe care o alcătuiau până în secolul XIX ienicerii, necondițional ascultători față de stăpân, care se asigură de fidelitatea lor prin situația privilegiată pe care le-o oferă sau le-o îngăduie să și-o creeze după bunul plac” (Pseudoromânia, 2004, p.67). In Estonia, în vara lui 2015, s-a comemorat ziua victimelor fascismului și comunistului. România (care a reinstituit încadrarea la fapte penale a delictului de opinie prin Legea 217/2015, lege care recunoaște valabilitatea sentințelor comuniste, dar nu explică limpede ce anume interzice legea, lacună care permite diferite interpretări) nu a fost reprezentată la această întâlnire comemorativă de la Talin (Estonia). Intr-o declarație comună a țărilor participante la întrunirea din 23 aug. 2015 s-a evidențiat vinovăția totalitarismului comunist alături de vinovăția totalitarismului nazist, regimuri totalitare care au comis „crime împotriva umanității motivate ideologic”. In memoriul de răspuns la actul său de acuzare, N. Crainic precizase că „Tribunalul internațional din Nuerenberg a judecat un singur caz: al ziaristului Hans Fritsche, pe care l-a achitat, găsind că propaganda nu intră în culpele de război” (vezi N. Crainic, Memorii, vol.II: Pribeag în țara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu-Răspuns la actul meu de acuzare, Ed. Muzeul Literaturii Române, 1996, p.257).

 

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate