DATINA

 

-Constantin TEODORESCU-

 

Prof. Constantin TEODORESCU

            Datina seamănă cu o apă curgătoare. Fiecare apă are un izvor. Pentru unii, care văd înfăţişările apei, izvorul nu mai are importanţă. Alţii ştiu că există şi au vagi informaţii despre el. Se întâlnesc oameni care au ajuns la izvor sau care îl caută. Datina seamănă cu o apă curgătoare, dar are ceva mai mult decât simpla origine pierdută în negura vremurilor. Ea poartă o stare sufletească spre o speranţă. Când se pierde speranţa, datina dispare din practica vieţii, rămâne aspect de cultură cu valoarea unei mărturii, aidoma unei piese arheologice într-un muzeu, cu valoare în sine. E bine şi aşa în comparaţie cu ceea ce ar însemna pierdere totală.

            Datina vine din istoria veche a omenirii, a neamului. A încerca să vezi adevărul din această istorie îmtâmpină împotrivire vehementă. Deşi se văd ca lumina zilei, datinile nu se recunosc prin cinstea care ar trebui să însoţească faptele.

            Elementul lexical „datină, datini” se înregistrează explicativ cu sensurile: „ 1. Obicei păstrat din vechime, consacrat prin tradiţie, caracteristic pentru o colectivitate; tradiţie; uzanţă. 2. (Rar) Regulă, tipic”(Cf. DEX). Pentru etimologie, există trimiterea la un cuvânt slav dĕdina „moştenire”. După câte îmi aduc aminte, părintele Dumitru Stăniloae  îi simţea originea în latină (datum). Şăineanu vedea o legătură cu termenul bănaţean dată „datină”. Pentru a explica prezenţa consoanei „t”, Scriban admite că vsl. dĕdina „moştenire” a fost influenţat de termenul dat. Dacă nu s-a ţinut seama de principiul solid al romanităţii, funcţional în alte situaţii, cred că rigoarea ştiinţifică ar fi determinat oarecare prudenţă sub formularea „origine incertă”.

            Tradiţia e zestrea de identitate. Importanţa ei a fost surprinsă, printre alţii, şi de istoricul V. Pârvan: „Fără tradiţie nu există cultură: nici omul simplu, nici geniul  nu pot crea nimic fără tradiţie”.

            Datina, ca element component, consolidează tradiţia. Ea ţine de o colectivitate. O spune şi poetul Iosif Băcilă: „A înflorit măgrinul / despicând în privirile sale / datina satului / şi-al luminii colind...”¹ Tradiţia devine motiv poetic: „Îngân cântecul bunului: Dor şi dor şi-o floare albă...”²                            

Ca act ritual iniţial, datina s-a repetat prin ceremonie. Tradiţiile poporului nostru, definind spiritualitatea românească, vin din timpuri vechi. Nu mă poate nimeni convinge că strămoşii noştri au aşteptat în vatra satului să vină triburile slavilor pentru a împrumuta cuvântul datină. Din perspectiva lingvistică a fondului indo-european, termenul vechi slav are un înţeles care în română a îmbrăcat forma sonoră derivată dintr-un lexem autohton de mare productivitate – moş. De la aceiaşi slavi, antrenaţi de avari în sudul Dunării, zice-se, am luat şi termenul „baştină”. După dicţionarele noastre explicative, împrumutul s-a făcut din bulgară sau sârbă: „baština”. Transcriem din NODEX sensurile cuvântului: „Loc unde s-a născut şi trăieşte (tot timpul) cineva; pământ natal; patrie.” Pentru locuţiunea adjectivală sau adverbială „de baştină” reţinem: „a) de loc, originar; b) autohton, moştenit din moşi-strămoşi” şi, în cele din urmă, semnificaţiile „băştinaş, localnic”. După cum se vede, putem remarca o bogăţie semantică. DER ne lămureşte : „Proprietate moştenită (spre deosebire de bunurile dobândite).  Mr. başnă. Cuv. românesc presupune un slav *baština, de la bašta „tată”(DAR), de unde trebuie să provină şi bg. baštin „patrimonial”; baštinija „patrie”, sb. baština ‚proprietate”, alb. baštinë. Totuşi, Miklosch, Slaw. Elem., 14; Alb. Forsch., I, 15; şi Fremdw., 77, consideră cuvântul străin de sl.” Din punct de vedere sentimental, româna se apropie de limba sârbă. Ca aspect al relaţiei de sânge şi naţionale, româna este mai aproape de limba bulgară printr-un fond lexical impresionant, segment care n-a intrat în atenţia unor însemnaţi lingvişti. Existenţa cuvântului în albaneză, după metoda comparativ-istorică, ar susţine îndoiala unor lingvişti privitoare la plasarea termenului în domeniul slav, respectiv limbile bulgară şi sârbă. Nu putem uita de existenţa biligvismului balcanic în care elementul românesc are o cotă mare de reprezentare.

Originea trecutului în tradiţie e purtată, prin istorie, de cuvinte. Istoria cuvintelor „lămureşte”devenirea neamului.

            Exigenţele lexicografice româneşti de astăzi îmi aduc aminte şi de cuvântul mlaştină. În DEX se face trimiterea la *mlaština. În NODEX, termenul neatestat devine element lexical sigur prin hotărâre lexicografică şi pentru simplitatea mea, a omului de rând, ceva rămâne de neexplicat şi care ţine de expresiile „a vinde castraveţi grădinarului” „ a vinde gogoşi”. Cum există termeni latini neatestaţi, care au dat cuvinte româneşti, iată că avem şi cuvinte slave neatestate, refăcute lexicografic pentru a justifica explicaţii etimologice.

            Din spaţiul fantastic al etimologiei, mai bine cobor în lumea frumuseţii poetice. Şi, în primul rând, nici nu s-ar putea altfel, în spaţiul esenţial numit Eminescu:

„Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini, / descălecători de ţară, dătători de legi şi datini / Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră /De la munte pân’la mare şi la Dunărea albastră.”(Scrisoarea III, Mihai Eminescu).

            Îmbinarea cuvintelor lege şi datină defineşte un reînceput, moment de răscruce în istoria românilor: întemeierea independenţei, a libertăţii, în vremi potrivnice, prin acţiuni hotărâtoare, sugerate de sensurile purtate de termenii plug şi spadă.

            „Moartea căprioarei”înseamnă moartea copilăriei, maturizare timpurie prin suferinţă. E un altfel de început în semnificaţiile îmbinării celor două cuvinte în două momente ale timpului exprimate de formele verbului a muri şi de opoziţia adverbelor „limpede” si „întunecat”. Acelaşi eveniment poduce sentimente diferite. Durata le deosebeşte, ultimul marchează definitiv viaţa.

            „Ameţitoare apă, ce limpede te clatini! / Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri / La ceas oprit de lege şi de datini. /  (...) / Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini! / Mă simt legat de vietatea care a murit / La ceas oprit de lege şi de datini... /Dar legea ni-i deşartă şi străină / Când viaţa-n noi cu greu se mai anină. / Iar datina şi mila sunt deşarte, / Când soru-mea-i flămândă şi-i pe moarte”(Nicolae Labiş, Moartea căprioarei).

            Tradiţia pastorală a „măsuratului laptelui”apare ca o secvenţă lirică în poezia Datină: „În casa bunilor mei (oameni ai muntelui, / oameni ai câmpului / şi ai cuvântului), / sărbătirile veneau / şi treceau precum / răsăritul soarelui... // La măsuratul oilor, / însă, palmele bunei / miroseau, dimineaţa, / a busuioc... /Peste frasinii rari, / ulcioarele (cavale / cu glas de izvor) /aţâţau bucuria / din jocul copiilor... // Maicuţă, / cu brâul de lână, / primăvara / de la inimă-ncepe, / iar ochii-ţi de copil, / asemenea un or ghiocei / înfloriţi, parcă / ar mai săpa o fântână!”³

            Nu pot uita această sărbătoare şi versurile poetului din Ţara Almăjului au pus în mişcare lumea sufletească fără de care gândurile s-ar pierde. Prin trăirea tradiţiei şi a limbii, mă simt „fiinţă istorică”.

            În vocabularul legat de acest obicei mai intră termenii „oca, bârc, ţanc, vârzob, cumpănă”.

            Am reţinut din DER: „bîrc (-curi), s. n. – (Trans.) Dungă, crestătură (mai ales pe băţul cu care se măsoară laptele turnat. – Var. (Mold., Bucov., Basar.), vîrcă, s. f. (linie, dungă). Rus. birka „semn”. Etimonul a fost semnalat de Bogrea, Dacor., IV, 792, dar numai pentru bîrc. Vîrcă, în mod normal considerat cuvânt separat, este pus în legătură de Scriban cu bg. vŭrva „sfoară”.

            În MDA (2010), se reţin sensurile: „1. (Trs.) Crestătură făcută pe băţul cu care ciobanii măsoară nivelul laptelui. 2. lemn mic, scobit, de prins albine.” Se impun două precizări. Nivelul laptelui înseamnă volumul, cantitatea de lapte. Ultimul înţeles se referă la o unealtă. Se propune, prin DEX, o etimologie necunoscută.

Băţul cu care se măsoară laptele se numeşte ţanc. Lexemul „ŢANC², ţancuri, s.n. 1. (În loc. adv.) La ţanc = la momentul potrivit. 2.(Reg.) Beţişor cu mai multe crestături, cu care se măsoară laptele la stână sau ţuica în cazan. – Et. nec. De fapt e vorba de etimologie autohtonă. Se poate ca în limba rusă să fie împrumut românesc prin fenomenul transhumanţei.

            Diviziunea superioară bârcului este „oca”. Scriban notează corect: „bârc, pl. uri. Olt. O măsură ciobănească mai mică decât ocaua”. Trans. Crestătură pe răboj.”

            În DER se găseşte articolul „ocá, ocále, s. f. – 1. Greutate înv. egală cu 1271 g în Munt. şi 1201 g în Mold. 1- Măsură înv. de capacitate pentru lichide, valorând 1,25 l în Munt. şi 1, 228 l în Mold. – Var. (Mold.) ocă. Mr. , Megl. ocă. Tc. oka (Roesler, 600; Şăineanu, II, 273; Lokotsch 1590), cf. ngr. óχά, alb. okë, bg., pol. oka; are la bază arab. μkia < gr. oύγχιa, cf. sp. onza.”După NODEX, cuvântul provine din tc. okka. N-aş putea spune  că am înţeles  bine cum stau lucrurile. Ceea ce pot spune sigur e că în viaţa ţăranilor din Banatul de Munte am auzit forma de plural oche şi că accentul cade pe vocala „o”’.  Probabil că spiritul limbii a voit să deosebească cele două măsuri de capacitate, cea din lumea păstoritului şi cea comercială. E firesc să mă întreb, dacă am împrumutat cuvântul din turcă, care a fost termenul înlocuit? Fenomenul a fost posibil doar după ce „oca” a devenit greutate şi măsură de capacitate oficiale, deci relativ recent.   

            „Cumpăna” este balanţa pentru măsurarea cantităţii de caş cuvenite fiecărui membru care intră într-o „ortăcie”pentru perioada de la măsuratul oilor până la înţărcat. Uneori se practica şi al doilea măsurat al oilor la o dată stabilită de proprietarii oilor, mai ales când oile „înţarcă”. Prin extensie, cumpăna defineşte cantitatea de caş care corespunde volumului de lapte avut la prima mulsoare, adică la măsuratul oilor. Modul acesta de a împărţi brânza cuvenită are loc în situaţia în care turma de oi este păstorită la munte, unde se merge cu căruţa ori cu caii. În DER se vorbeşte de „cantitatea de brânză ce reprezintă câştigul proprietarul unei turme”.  În situaţia în care păstoritul se face pe păşunea satului, laptele se aducea acasă pentru a fi închegat sau se închega la „sălaş”. În această situaţie, vasul în care se storcea laptele închegat, prin extensie, se numea cumpănă. Pentru etimologie, se apelează la sl. kŏpona, din lat. campana.  În bg. termenul corespunzător este „kăpona”. Deoarece vocala „u” apare în cuvântul românesc şi în alb. kumpóna, probabil că împrumutul din bulgară nu ar fi posibil, de fapt originea în slava veche. Nu se poate neglija caracterul româbesc al ţaratelor bulgare până la împunerea slavonei în biserică.

            Pe cumpănă se aşeza vârzobul, „un cerc de nuia cu împletitură de coajă de teiu sau de frânghie...  peste care se aşează strecurătoarea”(după Şăineanu) sau „plasă întinsă pe un cerc pe care ciobanii pun caşul...”(după Scriban).

Străvechimea păstoritului românesc îşi completează imaginea şi prin cuvintele baci, brânză, caier, cătun, cârlan, gălbează, stână, strungă, ţarc, a înţărca, etc. Împrumuturile lexicale româneşti referitoare la păstorit de către alte limbi vorbesc esenţial în acest sens.

            Termenul „datină” şi mulţimea celor consideraţi cu origine necunoscută, fără putinţa de tăgadă,  demonstrează „bătrâneţea” cuvântului românesc, lămurind că esenţa cuvintelor poeziei este emoţia, care nu poate fi doar sufletească, ci şi stare spirituală.

 

 

            1. Băcilă, I., FLORII, în volumul de versuri Poeme – Sânziene, Editura Timpul, Reşiţa, 1997, p. 9

            2. Idem, CÂNTEC DIN VALE, în volumul Oglinzi, Editura Timpul, Reşiţa, 2002, p. 29

            3. Idem, în volumul Drumul unei sărbători, Editura Tim, Reşiţa, 2007, p. 30

 

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate