A  ÎNSĂILA ŞI VALEA MIRACOLELOR

 

-Constantin TEODORESCU-

 

Prof. Constantin TEODORESCU

            Vârsta cuvântului nu poartă în sine supremaţie poetică. Aspectul sonor e cu totul altceva. Potenţialul poetic al limbii creşte datorită încrederii investite în cuvinte.

            Dincolo de pitoresc se vede gravitatea discursului poetic, prin funcţiile conotative se deschid spaţiile stărilor sufleteşti. Modelele orale întăresc imagini inedite.

            Arhaismele, regionalismele, termenii populari pot constitui imagini artistice interesante, pline de sentimente, semnificative.

            Există explicaţii care, luate împreună, se constituie într-o adevărată aventură a cuvântului, cu apropieri sau deosebiri semantice. Din acest punct de vedere, cazul verbului a însăila este elocvent. Se împun nişte precizări.

            În ediţiile DEX, găsim: „ÎNSĂILA, însăilez, vb. I. Tranz. A coase în mod provizoriu cu împunsături depărtate; a prinde cu un fir de aţă (albă) locurile pe unde se va coase apoi definitiv. ▫ Fig. A face superficial un lucru, a înjgheba, a improviza, a înşira. – Cf. saia.”Se aminteşte şi varianta a înseila.

În NODEX, notăţile apar dintr-o privire: „A ÎNSĂILA, -ez tranz.1. (obiecte de îmbrăcăminte) A prinde printr-o cusătură rară (pentru a însemna locurile care trebuie cusute definitiv). 2 fig.(planuri, proiecte etc) A contura în linii generale. Din în+saia.

            DLRLC  notează sensurile figurate a imagina şi a improviza. La Şăineanu se găseşte sensul a împreuna.

            I. I. Russu (1981) îl trece printre cuvintele autohtone.

            Scriban supune atenţiei alte aspecte: „însăilez”v. tr. (got. insailjan, a lega cu funii. V. sailă, saia² şi sălai. Cp. şi cu ung. szál, aţă). Înşulăresc, cos cu împunsături rare şi în mod provizoriu: a însăila o rochie.”

            Toate explicaţiile trimit la cuvintele săilă, sailă, saia.

            Scriban (1939) face trimiteri interesante: „sailă f., pl. iele (indirect din germ. Seil, funie, adică „apă”. V. însăilez, săia², sălai. Cp. cu şular. Mold. sud. însăilătură.”

            Pentru saia, DEX notează trei înţelesuri: „SAIA¹, saiele, s.f.(înv.şi pop.) Aţă pentru însăilat; p. ext. cusătură provizorie, cu împunsături rare; şular – Cf. însăila.” Cel de-al doilea înţeles: „SAIA², saiele, s.f. (reg.) Adăpost (improvizat) pentru vite, în special pen tru oi. –Din tc. saye “umbră”. Ultimul sens este “SAIA³, saile, s. f. (Înv. şi pop.) ţesătură (subţire) de lână. ▫ îmbrăcăminte confecţionată din această  ţesătură. – Din tc. saya.

            În NODEX se poate citi „saia, - ele f. 1 Cusătură rară, făcută pentru a îmbina provizoriu părţile componente ale unei haine; însălitură. 2. Aţă de însăilat. (Art. saiaua; sil. sa-ia)< turc. saya, it. saia.”

            DER sistematizează toate informaţiile într-o ordine clară: „saia, (saiele), s. f. – Pânză groasă de bumbac cu ţesătură rară. – 2. Îmbrăcăminte din saia. – 3. Gard, împrejmuire de zăbrele pentru ţarc. – 4. Aţă de însăilat. Tc. saya (Cihac, II,694; Şăinanu, II, 307; Lokotsch 1778; Conev 80; Ronzevalle 105). Dicţionarele disting trei cuvinte diferite: saia „gard”, din tc. saya < mgr. οαγια, cf. it. saia, sp. sayo, bg., sb. saja (Tiktin); saya „gard”, din tc. saya < per. saye „umbră” Şăineanu); şi saia „aţă de însăilat; de origine necunoscută pentru majoritatea cercetătorilor, legat de Cihac, II, 324, cu un  a săi, „a săila”neatestate, din sl. šeti; šija „ a coase”, care pare dificil fonetic. Este de presupus că cele trei accepţii provin din aceeaşi idee comună de „ţesătură rară”. Din pl. saiele s-a constituit un sing. săială >sailă, s.f. (aţă de însăilat), deşi schimbarea de accent apare rar (după Scriban, din germ. Seil „funie”); şi de aici însăila (var. înseila), vb. ( a coase rar); pe care Scriban, Arhiva, 1923, 284) îl derivă din magh. szál „fir”, şi Drăganu, Dacor., V, 368, din magh. szélelni „a întări marginea” din szél „margine”; însăilitură, s. f. (saia). Pentru semantism cf. perdea, saiac (var. şi(i)ac), s. n. (dimie), din tc. şayak, cf.  ngr.σααγιάχα, bg. šaek, sb. šajak este un der. de la acelaşi cuvânt.”

            Existenţa unui cuvânt în mai multe limbi nu poate fi întâmplătoare. Circulaţia cuvintelor nu e o noutate. Ceea ce rămâne de neînţeles  pentru mine e că explicaţiile vin spre limba română. Nu este posibil, în unele cazuri, şi sensul invers? Trebuie să fi existat o bază comună din care s-au dezvoltat sensuri apropiate. O cercetare atentă ar putea ajunge chiar la stratul preindoeuropean. După cum se vede, meşteşug complicat se dovedeşte a fi etimologia.

            Un fel de a vedea lucrurile nu se confundă cu realitatea, mai ales lingvistică, în această situaţie.

            Funcţionarea sensibilă a cuvântului începe chiar din starea lui neutră în diferite tipuri de limbaj, de la cel infantil la cel artistic.

            Cuvântul are în sine, mai mult sau mai puţin, putere de sugestie pentru a pune în evidenţă o idee, pentru a reliefa un sentiment. Intuiţia poetică îl aranjează într-un context liric şi-i dă locul de cinste lângă altele. S-ar putea să trecem peste această mişcare. Observ că aici există un câştig. Câştigă adevărata poezie ca taină sufletească. Astfel înţeleg imaginea poetică din versurile: „Nu cumva albia râului / urmează meandrele şi bucuriile / dragostei pămâteşti? / Nu cumva, cu lacrimi de rouă, / stelele au însăilat, dimineaţa, / scrisori de iubire cireşilor înfloriţi?!”¹

            Poetul se lasă pradă esenţelor. Între „bucuriile dragostei pământeşti”, poemele sale sunt „scrisori de iubire”. Spre dimineaţă, unele stele apun, mai sclipesc cele cu intensitate luminoasă mai mare. E o imagine a miracolului prin „cultul cuvântului”. De loc surprinzător, imaginea se apropie de versurile eminesciene dintr-un poem de dragoste.

Doar momentul este altul: „Luna pe cer trece aşa sfântă şi clară, / Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară, Stelele nasc umezi pe bolta senină, / Pieptul de dor, fruntea de gânduri   ţi-e plină.”

            În relaţia dintre cuvintele a coase şi a însăila, ultimul a devenit într-un anume fel termen de specialitate. Spre bucuria mea, ele  mi-au îndreptat gândul la versurile unui alt poet din Ţara Almăjului: „Apoi, poleiul soarelui mijit / Te prinde într-o aură, frumoaso, /Ci raza ce-n privire ţi-a sclipit / La răscroiala bluzei tale coas-o!”(Idilă matinală, David O. Blidariu).² Bogăţia în resurse semantice a cuvântului în subtila sugestie a vebului „a prinde”se leagă de regăsirea sinelui în energia iubirii, în uimire sufletească.

            „Viaţa metaforică a limbei”se manifestă la nivel oral şi în creaţia poetică. Dezvoltarea semantică prin spiritul limbii fixează cu precizie locul fiecărui cuvânt. Deşi se pot identifica, la un anumit nivel, ca sinonime, în raportul dintre a însăila şi a coase, primul verb se individualizează ca termen tehnic într-un proces de producţie. Cel de-al doilea verb (din lat. pop. cosere=consuere, după dicţionarele noastre) arată operaţia definitivă.  

            Lămurit de aceste imagini, trăiesc emoţia lecturii „înţelegând / cât de bătrâni / suntem în cuvânt...”³

 

            1. Băcilă, Iosif, Curcubeul, în volumul Oglinzi în inima pietrei, Editura Timpul, Reşiţa, 2002, p. 4

            2. Blidariu, David O., SCRIERI, Ediţie critică, text stabilit, studiu introductiv, tabel cronologic, notă asupra ediţiei, note, glosar, bibliografie şi anexe de Doina Bogdan-Dascălu şi Bogdan Mihai Dascălu Prefaţă de Crişu Dascălu, Editura DAVID PRESS PRINT, Timişoara, 2016, p. 140.

            3. Băcilă, Iosif, NEŞTIUTE OGLINZI, în op. cit., Ed. Timpul, Reşiţa, 2002, p. 8.

                   

                                     

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate