DESPRE LIMBA NOASTRĂ ÎN AJUN DE CENTENAR

 

 

-Constantin TEODORESCU-

 

 

Prof. Constantin TEODORESCU

            „A locui în limba română”[1] e o mare binecuvânare. Nu doar poporului, ci şi limbii noastre i s-au făcut mari nedreptăţi. Cine ştie câtă durere poate duce un popor? O poate spune şi istoria poporului nostru, chiar limba sa.

            Cu o simplitate dezarmantă, „poetul pătimirii noastre”refuză din capul locului uitarea: „Nu uita că eşti român, / Căci rădăcinile de veacuri / Stau înfipte în ogor /Şi nu te poate smulge / Un viscol trecător.” Uitarea te smulge din rădăcini. Se şterg urmele tale.

            Ce înseamnă „a locui în limba româna”? Orice răspuns e plin de semnificaţie şi cuprinde elemente fundamentale pentru o istorie străveche şi pentru o nouă speranţă a biruinţei dreptăţii. Simplu, dar fundamental, limba defineşte identitatea. Rezistenţa prin limbă ne-a ţinut în calea tuturor „răutăţilor” istorice.

            Se spune că evoluţia limbii latine populare spre română s-a desăvârşit  în secolele IX-X, o dată cu încheierea procesului de formare a poporului român. Momentul este legat de menţionarea lui în izvoarele scrise. E o contradicţie de logică istorică. Dacă limba română era formată înaintea contactului cu slavii, înseamnă că termenul desăvârşire ar acoperi împrumuturile slave, din care unele au intrat şi în vocabularul de bază. Acestea însă n-au schimbat caracterul limbii noaste. Apoi asimilarea slavilor şi a altor populaţii nu putea fi realizată decât de un popor existent, nu şi el în formare. E ceea ce  n-a înţeles Ov. Densusianu, când afirma: „... numai din momentul pătrunderii slavilor, romanica balcanică a devenit limba română.”[2]. Ceea ce este fals, deoarece o influenţă se manifestă într-un proces clar şi de durată, care a început după ce relaţiile au depăşit pragul de ostilitate, prin dezvoltarea fenomenului numit bilingvism.  Realitatea etnică şi lingvistică din Bulgaria vorbeşte pe înţelesul tuturor, chiar şi al istoricilor: „În secolul trecut majoritatea populaţiei din sudul Dunării vorbea limba română.”[3]

            Gh. Ivănescu priveşte aspectele din altă perspectivă: „ ... specificul limbii române s-a format, în parte, înainte de influenţa slavă, care  a început pe la jumătatea sec. al VII-lea, imediat după aşezarea slavilor în Peninsula Balcanică. Aşadar, nu suprastratul slav, ci substratul traco-dac a transformat latina populară în română.”[4] În orice caz, teoria romanizării, pentru a rezista în continuare, trebuie opereze cu anumite nuanţări.

            În raporturile cu realităţile lingvistice din sudul Dunării, româna a suferit „opresiunea”din partea limbii slavone (limbă de cultură), o perioadă îndelungată, prin biserică, apoi „presiunea” greacă în timpul domniilor fanariote. Ceea ce a determinat pierdere culturală românească. Dar şi aşa cultura noastră a produs capodopera „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”, care a stat ca un ghimpe în mintea adepţilor moderni ai panslavismului. Cărturarii noştri au dezvoltat, explicabil, varianta/redacţia slavonă românescă.

            Limba este forma supremă de identitate în care se dezvoltă spiritualitatea şi cultura. Ca structură logico-lingvistică, limba este o fiinţă cu istorie şi destin, cu o veche temelie. Surparea temeliei este dezastru arhitectonic pentru o limbă. Începe o altă construcţie.

            În protejarea intereselor naţionale, intră, cu precădere, şi limba română. Ideea de normă presupune abaterea de la normă. Abuzul de neologisme înseamnă ceva mai grav. E o lovitură directă susţiută de mijloacele de comunicare, pentru că nu mai e vorba de snobism, de o modă trecătoare. Aş merge până acolo, încât acestea să fie penalizate „în folosul”culturii naţionale. Contextul socio-cultural nu e ceva simplu, dar tocmai el ar determina obligaţia posturilor naţionale de radio şi televiziune la o rubrică permanentă de cultivare a limbii. Chiar programele şcolare de limba română ar trebui să conţină un număr mai mare de ore pentru cultivarea limbii şi un subiect la examene să cuprindă asemenea probleme şi cu susţinere în baremul de corectare. Finanţarea publică a revistelor, a posturilor de radio şi televiziune ar putea depinde şi de o condiţie simplă: cultivarea limbii.

            Limba română e un drept câştigat cu sacrificii. Orice drept trebuie respectat. Atacul asupra limbii române (sau oricare altă limbă) loveşte, în plan mai larg, domeniul sensibil al educaţiei, loveşte în somnul de veci al poetului Nichita Stănescu, în cuvintele sale nemuritoare: „A vorbi despre limba română este ca o duminică”.

 

 

   1.Marcus, S., Limba română – între infern şi paradis, Editura Spandugino, Bucureşti, 2014, p. 14

   2.Densusianu, O., Histoire de la langue roumaine, Bucureşti, 1997, p. 240.

    3. Şuga, Alex., Din Istoria românilor. Probleme şi perspective, Madrid, Editura Carpaţii, 1982, p. 33; Bolintineanu, D., Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Sancta Agora, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1868, p. 53, despre aromânii din Macedonia, Tesalia, Epir, Tracia: „Ei sunt cei mai numeroşi, între toate neamurile de la sud de Dunăre – fiind în duh, de fiinţă, peste un milion, în vreme ce, aceia care îşi spun stăpâni şi majoritari, sunt mai puţini la număr (dar crânceni şi porniţi spre distrugerea absolută a aromânilor)

    4. Ivănescu, G., Istoria limbii române, Iaşi, 1980, p. 195. 

 

 

 

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate