REZERVE DE TANDREŢE

 

-Constantin TEODORESCU-

 

Prof. Constantin TEODORESCU

            Poezia este har şi vine din sufletul existent într-o limbă. Pentru poetul Ion Georgescu Muscel s-a întâmplat minunea naşterii în limba română. Ultimul său volum de poezie şi pictură atrage semnificativ atenţia chiar prin titlul plin de sinceritate: REZERVE DE TANDREŢE¹, rezerve sufleteşti şi spirituale.

            „Profilul poetului”, în mişcare, se află într-o „aventură lirică”, o călătorie „cu uimire deplină”spre „toate imaginile pierdute ale somnului”, deoarece „am uitat că uitasem, am visat că visasem”, după cum mărturiseşte, împovărat de ani, în prima poezie a cărţii: „grâul mai are un pic de culoare în el; aerul – poezie ...”²

            Când totul se îndreaptă spre efemer sub presiunea relativizării valorilor, poetul se gândeşte la necesitatea poeziei, care „este parfumul existenţei umane, care-l înconjoară pe individ cu o aură de curaj şi încântare în lupta pentru existenţă şi-l ţine la depărtare de tărâmul disperării”.³

            Simplitatea versului, uneori de tip avangardist, e o capcană în care se prinde cititorul, pentru că fiecare „întorsătură” de condei cuprinde înţelepciune, înţelesuri neaşteptate şi simboluri: „Dealul Ghilanului iese din coastă / ca un soldat la raport; / din creştetul lui vezi Râpa Malului / ca o marfă rămasă nevândută; / coveţi blânde, înierbate pe culme: / tranşeele din nouă sute şaişpe ... / un susur de istorie trece prin mine - /uimitul copil de la coada vacii ... /fără vreo treabă e musai să urc / pieptişul Ghilan, precum aş stâmpăra /o sete de mine însumi ...”(Descriere, p. 21).

            Voluptatea cuvântului şi voluptatea culorii, modalităţi de creaţie, produc revărsare sufletească: „O, voi maci nebuni, cum daţi năvală / dup-un tren abia pornit din gară! /Ce vijelii de dor v-au scos din lan / şi aţi venit între traverse cu catran? / Păreţi mirese fugind în zadar / după miri ce le-au părăsit la altar ...”(Maci pe calea ferată, p.36). Viziunea lirică şi imaginea plastică se sprijină reciproc. Unele elemente ale poeziei vin dinspre pictură iar tablourile revarsă încărcătură lirică ( Talpa ţării, tablou şi poezie, p. 102, respectiv, p. 69), din memoria unei existenţe împlinite prin estetica expresiei. În fiecare grupaj de tablouri, se recunoaşte o pictură metafizică. Prin culoare, prin perspectivele construcţiei (poate, mai precis, compoziţiei), privirea este orientată spre tainele lumii. Artistul pătrunde în spiritul uman, în realitatea obiectivă şi, pe această bază, transfigurează stările sale sufleteşti, operând cu obiecte simbolice, cu forme geometrice stilizate arhetipal. Astfel se ajunge la sacralitatea realităţii (tablourile Valoarea vieţii, p. 110, Nostalgiile luminii, p. 135).

            Recuperarea relevantă a imaginilor pierdute în conştiinţă dovedeşte cum se poate stăpâni natura emoţională prin poezie şi pictură: „aşa de viu e roşul din ramul ce ţâşneşte / din verdele coroanei, că-n mână de l-ai strânge, / ( ia seama mai departe şi te dumireşte), /mai-mai că ar putea să curgă sânge ... //cad pagini mai apoi ca-ntr-o tipografie - / voi răsfoi, cu timpul, atâta poezie, / ca frunzele presate de arţar” (Octombrie, p.49). Totul se petrece în metafizica transformării existenţei în duhul ocrotitor al poeziei. Rezervele de tandreţe rămân inepuizabile:”Că ai în degete atingeri de mătăsuri / şi te văd alergând printr-un aer color / amestecat cu păsări / este menirea mea să te-nveşmânt / în nemairostite fraze aici pe pământ... /Oh! Necheltuite mângâieri de până mai ieri! / Fără tine, cea hărăzită de Cer, / orice gest poate să fie o gafă / mi-e sufletul punte de lungi aşteptări / între tristeţea celui ce pierde / şi bucuria celui ce află... (Rezerve de tandreţe, p. 63).

 „Singurătatea în doi”, cum se spune despre perechea umană, se rupe prin legile firii, ajunge povară nostalgică pentru cel care supravieţuieşte, purtând mai departe viaţa: „ Aşa de ieftină în ochii lumii / o salcie crescută de la sine / noi amândoi ai nimănui / averea mea – te-aveam pe tine / şi se frigea o lună / pe cer deasupra Tisei – era o linişte - / mbătată / de târâişul apei nedecise...”(Nostalgii, p.47).

Eul liric trece prin registre lirice diferite. Se regăseşte în elegia lucidă (Constatări, p. 16) sau se extaziază până la vis:”Ce dealuri! / Ce dealuri Are, iubito, Sălajul!  / Ai zice că urcă la cer în ample volute - / Sunt dealuri cu apucături de munte... / Ce primăveri sonore cuprinde-n păduri! / Să ne fi născut aici, să fi copilărit / Departe suferinţa! Şi n-ai mai fi murit...”(Dealurile Sălajului, p. 20). Entuziasmul nu loveşte obiectivitatea, ci amplifică durerea.

„Pe gânduri”( p. 52) este un colind sufletesc departe de ţară: „Lerui-ler / ninge peste Baden, / ninge peste Kitchener ... /e-o iarnă ca-n poveştile cu iarnă - / zăpada – coală albă, mă-ndeamnă la visări; / mi-alunecă prin minte / cele mai dragi chipuri... / săgeţi înfipte în obloane de ferestre, / genele mele se aţin / la o imagine ce se scurge / ca apa-n nisipuri...”Fascinaţia realului, dincolo de melancolie, descoperă spiritul vremii, o experienţă amara: „Genunchiul boului înaintează melodios / prin lumina amiezii, /ţăranul, alături, păşind gânditor / la rostul vieţii, la greul din ţară, / la cum va intra gunoiul de grajd / în mustul zăpezii ... (...) Miroase în lume ars, a răzvrătire - / prea fără sudoare se-mbuibă azi unii, / mâniind pe Stăpânul omului şi-al gliei - / peste vreme şi mall-urile vor deveni / doar amintire...”(Talpa ţării, p. 69).

Poetul trăieşte durerea lucid-sentimental:”Mă sfâşie tăcerea casei dintre spini, / pe cine-n ajutor să mai chem acum? / Veniţi, prunci, de undeva şi vă jucaţi în ulicioară, / doar de-a prinde zâmbet fereastra de la drum!”( (Satul părăsit, p. 65) sau cu autoironie:”Se mişcă asincron coroane de copaci, / cum se-ntretaie trenuri într-o gară... / O scumpa mea, ce cald e-n amintire! / O, draga mea, ce frig este afară!”( Ironie, p. 31).

Ludicul apare ca dimensiune fundamentală a vieţii (Nepoţica, p. 45) şi poezia ia forma confesiunii (Confesiune, p. 15), în timp ce prozaismul afişat urmăreşte impactul imaginaţiei asupra metaforei (Mirajul ninsorii, p. 44). 

            Fixată în limbajul creaţiei, experienţa de viaţă se manifestă în starea de credinţă. Viaţa nu aşteaptă confirmarea istorică, experienţa de viaţă se manifestă sub semnul adevărului absolut simţit productiv şi validat în trăirea credinţei. Ion Georgescu Muscel se revendică între poeţii creştini: „O, Dumnezeul meu şi a toată zidirea! / am încă de-nvăţat tărie şi curaj, / de lepădat mândrie, nesăbuinţi şi-atâtea ... / nebun de iubire şi de frumos, / pătruns de iertare până la os ...”(Caracterul, p. 13).  Imaginarul poetic vine din subiectivitatea credinţei ca sentiment şi din raţiunea acceptării ei ca necesitate interioară. Credinţa apare ca realitate personală ce oferă siguranţă. Astfel poezia sa creştină nu e de concepţie, e convingere.

            Sensurile esenţiale ale liricii religioase din creaţia lui Ioan Georgescu Muscel au ca numitor comun starea de credinţă. Prin cuvântul poeziei se trăieşte credinţa şi are loc restaurarea conştiinţei.

            Năzuinţa spre absolut face parte din dorinţa desăvârşirii fiinţei noastre, ceea ce nu se poate în lipsa chipului lui Dumnezeu. „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu”(D. Stăniloae) plasează fiinţa pe o dimensiune  caracteristică.

            Realizarea ficţiunii ilustrează menirea poetului şi produce un sens. Faptul care generează mesajul are valoare simbolică. „Flexibilitatea postmodernă” (D.Hervey) din căutarea de sine prin repere clare, sigure se înscrie în tradiţia poeziei moderne româneşti. Poetul mă convinge că lumea poate fi cunoscută prin cuvânt şi culoare, prin artă.

 

 

            Georgescu Muscel, Ion, Rezerve de tandreţe – poezie şi pictură - , Baia Mare, Editura Eurotip, 2017.

            Ibidem, Aeroport prietenos, p. 10. În continuare vom nota titlul poemului şi pagina.

            Ibidem, Notă de autor, p. 7

 

                              

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate