ZĂPOR, ZĂPOARE

 

-Constantin TEODORESCU-

 

 

Prof. Constantin TEODORESCU

            Limbajul poeziei convinge nu doar prin creaţii specifice, ci chiar prin cuvintele sale. Pătrunerea frumuseţii prin cuvânt ajunge profundă dacă îşi asociază înţelepciunea contemplării. Din contemplarea râului Nera în timpul dezgheţului a ieşit în lumină titlul unui ciclu de poezii. Legăturile naturale frumuseţe – cuvânt – înţelepciune au pecetea tainei în momente sufleteşti de emoţie artistică: „Uneori, / cuvântul / nu se rosteşte – se sărută!” (1).

            Din această perspectivă, un cuvânt care convinge este „zăpor”, întâlnit într-unul din primele volume de versuri ale poetului, dar auzit la o întâlnire a cenaclului literar „Eftimie Murgu” din Bozovici ( 2).

            Cartea „Poeme-Semenice” cuprinde o secvenţă lirică numită „Zăpoare”(3). Poetul acceptă modernitatea ca mod de gândire, însă pe elemente tradiţionale, sigure, fără a refuza tentaţia noutăţii, conform experienţei post-moderniste.

            În DEX, se poate citi: „ZĂPOR, zăpoare, s. (Pop) 1. Îngrămădire de sloiuri de gheaţă care se formează primăvara îmtr-un punct al unui râu, îndeosebi la coturi sau pe secţiuni de scurgere mai înguste, datorită căreia se produc creşteri de nivel şi inundaţii; p. ext. revărsare, inundaţie. 2. Baraj făcut de oameni pentru a permite pornirea plutelor sau funcţionarea morilor de apă; apa oprită la baraj.    Expr. A pune zăpor = (despre cai) a nu voi să tragă; a se împotrivi. – Din bg. zapor.”    

În DER, concentrarea semnificaţiilor este urmată de explicaţii etimologice:

Zăpor (-oare),s. n. – 1. Dezgheţ, viitură, avalanşă. – 2. Barieră de gheaţă în râurile navigabile., sl zaporŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 229; Conev 81), cf. bg. zapor „dig”, rus. zapor „oprire”, mag. zápor „viitură. – Der. zăpori. vb. ( a inunda).  Aceleiaşi rădăcini sl. îi aparţine zăpri... etc.”

            Este o absurditate să nu vezi influenţa lingvistică slavă (fenomen important, dar nu fundamental), după cum e o aberaţie să lărgeşti acest domeniu cât se poate, chiar până la ridicol, fenomen observat încă în secolul al XIX-lea de istoricul Xenopol, care comentează originea cuvintelor: Strumon (râu din Tracia, care s-ar regăsi în polonezul Strumon), Bilazora (oraş din Macedonia, explicat prin etimologia slavonă „biela-zora” zorile albe), Uscudama (cetatea bessilor în Tracia ar proveni din „două vorbe slavone, dama (casă) şi uscu (strîmt), Dierna sau Tierna ( din  Cerna, neagră). „Cu asemenea etimologie  s’ar ajunge în curînd, cum spune domnul Miklosisch şi el un Slav, însă cuminte, a se slaviza şi Mekka şi Medina.”(4). De fapt nu este o tendinţă oarecare, ci o manifestare făţişă a unui scop foarte vechi în istorie. O fază monstruoasă, devastatoare, de o cruzime fără termen de comparaţie, a fost, la noi, procesul de rusificare politică, economică, culturală. E firesc să întrebi” Cui a folosit?”

Poetul descoperă profunzimea existenţei prin cuvânt. Ea se păstrează vie prin cuvinte cum doar iubirea o face: ”Mi-e foarte târziu, / mi-e foarte devreme, / mă aud / (de cine ştie când) / în cuvânt... „ (5).

            Valorificarea poetică a experienţei de viaţă redescoperă timpul. Raporturile speciale dintre cuvânt şi gândirea lirică devine creaţie ca expresie a uimirii memoriei. Ceea ce a fost cândva realitate revine la viaţă, existenţă virtuală:”Ca o rană, / care doare, / dorul tău din depărtare; // Şi că este / din poveste /dorul tău fără de veste!” (6) sau „În podul cu fân, / sub zvoana repezită / a picăturilor de ploaie, /dai bună-dimineaţa / şi cuielor bătute-n şindrilă”(7).

            Un fizician poate înţelege perfect infinitul şi-l descrie ca pe un obiect oarecare. Nu are sentimentul infinitului, doar poetul trăieşte astfel: „Din / rămasa lor dragoste, / curcubeiele înmuguresc / o altfel de veşnicie”(8)

            Filosoful poate fi un visător, dar nu devine poet. Teoria lui se confirmă prin aplicarea la realitate, de multe ori cu preţ de sânge, mai ales în sistemele politice. Poetul, în schimb, rămâne filosof:  „Aşadar, / să arunci / o piatră în râu - / s-o auzi curgând!”((9). „În fond, recunoaşte poetul Nichita Danilov, poezia nu e altceva decât o fărâmă de viaţă.”(10)

            Mişcarea fexibilă a cuvintelor se petrece într-un autentic spaţiu poetic. Lumina iminentă din negura nopţii devine poezie. Iubirea, ca parte esenţială în viaţa omului, apare ca o reconstrucţie dinamică a sufletului prin cuvântul care „nu se rosteşte”, ci „se sărută!”.

            Caracterul încifrat al sensului se adânceşte oarecum prin folosirea elementelor specifice româneşti din existenţa graiurilor. Nu se pune problema originii lor, de vreme ce cuvintele s-au adaptat spiritului limbii noastre şi au fost adoptate de simţirea omului. Prezenţa lor nu se explică prin cedarea în faţa exigenţelor stilistice, chiar dacă duce, în parte, la „agrementarea lexicului”(O. Berca”). O poziţie corectă faţă de această tehnică nu este o noutate. Nu i se poate imputa lui Iosif Băcilă ceea ce la alţi poeţi a fost înţeles ca mod specific de a fi. Din alt plan, se impune problema neologismelor. De multe ori, acestea sună frumos, dar nu adâncesc semnificaţia. Parcă aş zice cu poetul: Să te bucuri de prezenţa cuvintelor în tine! În acest fel „Orice poem / mai limpede ca roua / dintre cântecele privighetorii!”(11) se dezvoltă din existenţa cuvintelor în fiinţă.

            Aceste creaţii sunt miniaturi lirice. Poetul nu-şi permite mişcări excentrice. Actul de a scrie copleşeşte. Echilibrul artistic e o forţă poetică: „În fiecare vers / e ceva din sufletul tău, / din străfulgerele copilăriei /încrustate-n zăpoare.”

            În gândirea sa metaforică, poezia devine „zăpor”, construcţie sufletească şi culturală menită să oprească curgerea în uitare a trăirii şi cugetării.

 

            1. Băcilă, I., [Uneori, cuvântul ...] în Poeme-Semenice, Timişoara, Ed. Excelsior Art, 2014, p. 101.

            2. Idem, Poeme, Reşiţa, Ed. Semenicul, 1993, p. 15 şi p. 32.

            3. Idem, în volumul Poeme-Semenice, p. 99-108  

            4.Xenopol, A. D., ISTORIA ROMÂNILOR DIN DACIA TRAIANĂ, Volumul I,

ISTORIA VECHE, Din vremile cele mai vechi până la întemeierea ţărilor romîne (cu patru hărţi), Iassi, Tipo-litografia H. Goldner, 1888, p. 66.

            5. Băcilă, I.,  [Mi-e foarte târziu...], în vol. cit., p. 102.

            6. Idem, [ Ca o rană ...], în vol. cit.,, p. 106.

            7. Idem, [În podul cu fân ...], în vol. cit., p. 104.

            8. Idem, [Din rămasa lor dragoste ...], în vol. cit., p. 107

            9. Idem, [Aşadar ... ], în vol. cit., p.108.

            10. Danilov, Nichita, Portrete fără ramă, Ed. Tracus Art, Buc., 2012, p.

            11. Băcilă, I., [Orice poem ... ], în vol.cit., p. 103

            12. Băcilă,  I., Cântec întors, secţiunea Lumina lacrimii, în volumul colectiv Afinităţile izvoarelor, Editura Facla, Timişoara, 1985, p. 7.

 

 

            

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate