MĂRŢIŞORUL, UN OBICEI STRĂVECHI

 

-Constantin TEODORESCU-

 

 

Prof. Constantin TEODORESCU

            Denumirile de acum ale lunilor anului provin din calendarul roman. Se păstrează, la români, şi denumirile populare din latina vulgară. A treia lună a anului poartă numele zeului Marte, care dincolo de momentele războielor, ocrotea copiii şi turmele. Popular, această lună se numeşte mărţişor (marţ „martie”< lat. martius + suf – ior, cf. principalelor noastre dicţionare: DEX, NODEX, DER, MDA, DRAM), germănar sau germinar. Se presupune halucinant că ultima denumire ar proveni din termenul latin germen + suf. – ar. Dar cuvântul germen este neologism. Dacă nu ar fi aşa, ca element moştenit s-ar fi supus unei evoluţii fonetice.

Există, privitor la tradiţia noastră, şi afirmaţii derutante. Se afirmă că obiceiul vine din credinţele legate de practicile romane agricole. Dacă fondarea Romei s-a întâmplat legendar în 753 înainte de Cristos (epopeea Eneida de Vergilius), atunci mărturiile arheologice dovedesc că originea se găseşte în viaţa strămoşilor noştri daci. Mă conving, în mod indirect, părerile lui Ioan Petru Culianu:”...românii schimbă încă, de 1 martie, nişte figurine suspendate de două fire împletite de culoare roşie şi albă. Ele poartă noroc, sunt fixate la rever şi sunt purtate până la 1 aprilie, când trebuie agăţate de ramuri de copac (în realitate, nu se mai agaţă decât şnurul, din motive economice). Să lăsăm la o parte faptul că firele împletite făceau parte din arsenalul magiei romane, firul alb reprezentând aerul, iar firul roşu focul(negrul, care reprezenta pămâtul, lipseşte). Dar întregul obicei al mărţişorului – aşa se numeşte aducătorul de noroc din luna martie, prima lună a primăverii, a reînnoirii vegetaţiei – este importat din Italia, unde aceste obiecte se numeau oscilla şi erau deopotrivă agăţate de primele ramuri înflorite primăvara... Şi totuşi numai în România obiceiul a rezistat la douăzeci de veacuri de istorie: în Italia nu mai e nici urmă din el şi nici în celelalte foste provincii ale Imperiului Roman.” ¹ Culorile roşu şi alb simbolizează sexele pe scara existenţei. Fiinţa umană este a perechii. Sensibilităţile complexe ale culorilor sacre  alb şi roşu se leagă de sentimentul iubirii. „Iubirea, notează D. Stăniloae în volumul III al Dogmaticii, este un schimb de fiinţă, o întregire reciprocă. Iubirea îmbogăţeşte pe fiecare pentru că primeşte şi dăruieşte la nesfârşit, pe când ura sărăceşte, pentru că nu dă şi nu primeşte nimic.” Primul termen simbolizează viaţa, bucuria, lumina (nu doar a primăverii) iar al doilea termen, suferinţa, durerea, focul, sângele, iubirea divină. Sensuri cromatice intră în substanţa poeziei religioase. Florina-Maria Băcilă precizează pertinent valorile liturgice ale albului într-o carte „fără precedent”:  „Cea mai importantă culoare a culturii creştine, în relaţie directă cu Divinitatea, cu lumina strălucitoare a harului lui Dumnezeu, cu puritatea sufletului şi a trupului, cu credinţa şi bucuria existenţei, cu generozitatea şi perfecţiunea.” ²           

Obiceiul se leagă de calendarul creştin, unind bucuria primăverii cu bucuria în Dumnezeu prin realitatea învierii. E bine să ne amintim şi de fenomenul sincretism religios. Se purta până la Sfinţii patruzeci de mcenici, chiar până la început de aprilie.

Mărţişorul, ca obicei,  intră în ceea ce se numeşte Zilele Babei. Dochia este o divinitate agrară autohtonă, care moare şi învie la echinocţiul de primăvară, asemănându-se cu Hera de la romani şi cu Artemis din mitologia greacă. Se crede că numele a fost preluat din calendarul creştin, de la Sfânta Evdochia, care şi-a sfârşit viaţa cu moarte de martir, fiind sărbătorită (prăznuită) la 1 martie, când începea Anul Nou agrar. În tradiţia populară, Dochia este Babă (o femeie la vârsta bătrâneţii), personificare a anului vechi. Din legendele Dochiei se poate desprinde viaţa pastorală românească din perspectivă mitică. În primul rând, Dochia se caracterizează prin răutate, sfidând puterea zeului Marte. Îşi supune nora la încercări dificile. Cum nora, cu ajutor divin, îi aduce fragi coapte, ea crede că poate urca la munte cu oile. Prevăzătoare, îmbracă nouă cojoace. O ploaie de durată, amestecată cu ninsoare, o determină să arunce în fiecare zi câte un cojoc îngreunat. Gerul neaşteptat din ultima zi a urcuşului îi aduce moartea. La 9 martie este ziua Măcinicilor (Moşi, 40 de Sfinţi). După altă legendă, vremea bună o determină pe Dochia să arunce rând pe rând cojoacele. Cele 9 zile corespunzătoare drumului cu oile la munte formează un ritual de înnoire a timpului. Dintre practicile magice arhaice amintesc impresionata aprindere a focurilor, afumarea locuinţei şi a copiilor, bătutul pământului cu ciomege pentru a determina alungarea frigului, scoaterea plugului, pomenirea morţilor casei. Moartea Babei înseamnă reînvierea naturii înainte de echinocţiul de primăvara (21 martie). Baba Dochia mai este numită, în unele părţi româneşti, Mărţişor sau Marta.

            Dragobetele este considerat fiul Babei Dochia. După ce precizează clar: „Origine incertă”, în DER apare observaţia: „Pare a proveni din sb. dragobrat”. Dacă tot am ajuns în orizontul etimologiei, nu e lipsit de importanţă să ne mişcăm puţin în acest spaţiu, cel puţin pentru a lăsa o lămurire.

Cuvântul Dragobete se explică prin numele din slavonă a sărbătorii creştine „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” – Glavo-Obretenia. Nu se poate stabili nici o legătură între trăsăturile sărbătorii creştine şi caracteristicile obiceiurilor legate de un zeu al dragostei, prin care se exprimă numeroase credinţe ritualice (apa de dragoste, farmece etc). Slavona bisericească e mult mai târzie decât fondul mitic al obiceiului pe care slavii sud-dunăreni l-au putut lua de la autohtoni. Singura apropiere ar fi că sărbătoarea Dragobete la 1 martie se petrece la început de primăvară (cap de primăvară).

Nu convinge nici explicaţia provenienţei numelui Dragobete prin cuvitele vechi slave dragŭ şi bitǐ. Rezultatul procedeului gramatical de formare a substantivului compus ar însemna „a fi drag”. La două cuvinte de origine dacă: „trago”(ţap) şi „pede” (picioare) apelează alţi filologi.  

Din legende aflăm că firul primului mărţişor  fost tors de Baba Dochia. Firul de mărţişor se punea în pomii din livezi, pentru alungarea duhurilor rele, pentru a avea un rod bogat. El se mai punea în florile albe ale porumbarului (Prunus spinosa), pentru ca păsările să aibă cu să-şi lege cuiburile.

Venită din sensibilitatea sa fizică, Vasile Alecsandri, într-un pastel, nu-şi ascunde bucuria: „S-au dus zilele Babei şi nopţile vegherii.”

Şi natura oferă un mărţişor: ghiocelul, floarea primăverii în lupta vieţii.

Cine iubeşte primăvara românească nu poate uita, dacă a cunoscut-o, poezia Mărţişor de Ion Pillat:”Aceste lucruri simple ce  veşnice îţi sunt! / Ce sfântă bucurie descoperi pe pământ. // Ce limpede te cheamă un cuc : o dată, două - / De fiecare dată ţi-e inima mai nouă. // De fiecare dată mai trainic te uneşti / Cu farmecul acestor privelişti câmpeneşti.// (...) O nouă viaţă astăzi de viaţa veche legi, / Dau muguri  pretutindeni pe veştedele crengi.”

„Mărţişorul este patria literaturii mele”recunoaşte Tudor Arghezi. Într-adevăr, aici poetul a scris cea mai mare parte a creaţiei sale. Un volum de versuri chiar se numeşte Mărţişoare, unde, în poezia Frageda, putem citi: „Să vedem, din atâta sărăcie, /Să vedem, nu se ştie, /Ce ţi-ar veni mai bine, /Lucrurile goale, lucrurile pline,/grele sau uşoare? / Căci toate sunt mărţişoare.”

Recunosc că n-am fost prins de vraja mitului dacic din poezia eminesciană, ci de adevărul care l-a determinat pe marele poet să creadă într-o origine salvatoare de identitate. Poemul de inspiraţie folclorică „Povestea Dochiei şi ursitorile”este o alegorie: „Zâna pe copil se pleacă, / Ochi-n lacrimi i se-neacă / Şi ea zice-ncetişor: / - Nani, puişor, /Cerul, când o să te scoli, / Ţi-o trimite soli, Căci ţi-e dat acum de soarte / Viaţă fără moarte / Şi ţi-e dată tinereţă / Fără bătrâneţă.”

            Obiceiul a determinat manifestarea spiritului practic. Spiritul comercial s-a consacrat într-o industrie a momentului. Dincolo de acest spirit, mărţişorul simbolizează dragoste, admiraţie, respect, intră în alchimia speranţei, în setea de absolut, în visul desăvârşirii fiinţei. Există şi excepţia de la regulă. În acest plan, exepţia are valoare pozitivă: te pune pe gânduri. E ca mareea pentru apa planetară. Ce are omul mai de preţ în stările contradictorii în care a fost adusă umanitatea este libertatea gândirii. Pentru ca fiinţa să-şi renege condiţia, tocmai în aici, în această libertate, se dă lovitura de graţie în războiul împotriva pământului. Omul ar câşiga prin întoarcerea în sine, în sensul natural, pe un principiu simplu: „Nu trebuie să ne îngrijim de ale noastre, ci de ale altora”(Sfântul Ambrozie).

 

            1. Culianu, Ioan Petru, Studii româneşti II , Traduceri de Maria-Magdalena Angelescu, Corina Popescu şi Dan Petrescu, Iaşi, Polirom, 2009, p 55-56.

            2. Băcilă, Florina-Maria, Dorziana – o (re)construcţie a textului prin limbaj, Timişoara, Excelsior Art, 2016, p. 276-277.

 

                                               

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate