„PRIN CEAŢA MĂGURILOR...”

 

-Constantin TEODORESCU-

 

Prof. Constantin TEODORESCU

            Ipotezele intră în eforturile lingviştilor de stabilire a adevărului etimologic. În spaţiul ipotezelor, explicaţiile pot fi şi surprinzătoare, deşi vor să fie definitive. Orientarea generală s-a confruntat cu întrebarea lui Haşdeu „Pierit-au dacii?”, întrebare venită din „curajul erorii”. Cercetarea lingvistică a pierdut mult datorită principiului descendenţei latine pure pentru neamul românesc

            Mi-am notat din DEX: „MĂGURĂ, măguri, s. f. Deal mare izolat (tăiat de ape); p. ext. munte. Movilă. Pădure (situată pe un loc înalt). – Cf. alb. magulë.”

            În NODEX, se operează cu nişte nuanţări: 1. Deal mare şi izolat (de obicei împădurit). 2. Ridicătură de pământ din regiunile de câmpie sau de podişuri, mai mică decât dealul; movilă. Cf. alb. magullë.

DER, după ce dă sensurile munte, deal, colnic, propune „creaţie expresivă, plecând de la rădăcina *măc- sau *moc- , care indică ideea de „obiect rotund, măciulie”,cf. moacă, măciucă. Sing.*măg sau *mog s-ar fi reconstituit în măgură, pe baza pl. măguri”. Formele din albaneză şi neogreacă nu ajută în explicarea termenului românesc. În greacă (sensul „urmă de roată”), ca şi în albaneză, ar proveni dintr-un cuvânt anterior, dacic, tracic, balcanic, preindo-european” (nu precizez cercetătorii). În concluzie, nu s-a ajuns la o „concluzie” definitivă. Există şi alte păreri: origine gepidă (Scriban, 1939), latinul „:macula”, fără a explica rotacismul sau *magulum, chiar sl. mogyla. Întortocheate sunt căile Domnului şi în etimologie! Corespondenţa cu termenul albanez e sigură, limbă în care există şi sensul „colnic”, ceea ce determină trecerea cuvântului printre elementele autohtone. Cuvintele româneşti de origine dacă nu pot fi fixate în liste definitive. Cercetarea etimologică în acest domeniu nu s-a epuizat. Cercetarea stratului de preromanitate al limbilor europene nu mai e „o îndrăzneală” ştiinţifică.

Uniunea lingvistică balcanică are la bază un strat vechi, care nu poate fi nici grec, nici latin, e cel legat de elementul etnic stabil. Acesta a creat trăsăturile specifice care nu se găsesc în alte limbi europene. Scepticismul „etimologic”în privinţa elementului autohton aparţine dogmei latinităţii, care cu siguranţă va fi redefinită.

Ceea ce este demn de admirat la Th. Capidan este renunţarea la părerea împrumutului din albaneză (Raporturile albano-române, 1922). Între aceste împrumuturi el înregistrase şi cuvântul „măgură”, socotit apoi „de origine balcanică”, deci de origine preromană, deci „moştenire comună”  (1).

Niciodată nu mi-am reţinut admiraţia faţă de fantezia unora dintre semenii mei. Recunosc sincer că n-am avut această calitate. E o limită care, totuşi, nu a determinat invidie. E un fapt obişnuit în etimologie să existe păreri diferite. Şi ele trebuie respectate datorită personalităţii lingviştilor. Orice teorie, în anumite ramuri ale ştiinţei umane, este un punct de vedere. Există şi o etimologie „science-fiction” Astfel citez: „... măgură are, desigur, echivalent în albaneză, ceea ce nu înseamnă nimic. Mai există şi Mogorro în Sardinia şi cuvântul a existat şi în Spania: Cartulari de Sant Cugat de Valles, act de vânzare, anul 908: usque ad collum inter duos signos et inde vadit usque ad collum que dicunt Collo Formici et pergit per summa mucera de monte Cavallare... E vorba de un cuvânt mediteraneean vechi.”(2) Ştiam că, la noi, se întâlnesc doar elemente de vegetaţie şi faună mediteraneene. Altfel spus, lexemul măgură ar face parte din categoria lexicală”cuvinte din substratul italian”. Când şi cum s-a manifestat acest substrat rămâne enigmă. Mai degrabă ar fi vorba de un substrat comun, preroman în intreaga Europă.

Aş fi de-a dreptul parşiv să nu apreciez efortul de documentare. La informaţie, se ajunge cu trudă, nu glumă. Dar toate, în lume, au un rost, chiar şi aparenta plăcere de a scrie. Fiecare ştie în ce scop lucrează. Cred că ar fi necesar, dacă, în istoria limbii noastre, tot vorbim de substratul dacic, dicţionarele româneşti să înlăture formularea „cuvânt autohton”, expresie la care s-a oprit NODEX.  
            Înţeleg, în privinţa raporturilor româno-albaneze, că la studiul lingvistului sloven Fr. Miklosich, Das alteinheimische Element, din celebra monografie Die slavischen Elemente im Rumunischen, Viena, 1861, se ajunge mai greu, dar avem la îndemână cartea lui Theodor Capidan, Limbă şi cultură, unde se poate citi: „Spre deosebire de greci şi de slavi, legăturile noastre cu albanezii sub aspect balcanic se arată mult mai intense. Ele pornesc de la un număr de cuvinte care nu sunt latineşti, greceşti sau slave şi nici împrumuturi de la albanezi la români sau viceversa, ci pleacă de la forme comune, existente, probabil, în graiurile preromane.”(3)

De neînţeles, chiar suspectă, este „tăcerea”celor mai mulţi istorici români în privinţa originii limbii noastre, când, de fapt, ar trebui o precizare definitivă într-o problemă capitală, intenţionat controversată. Afirmaţia „...este timpul să se înceteze cu umilinţa noastră” se găseşte în textul „În loc de prefaţă” la Originea românilor – II (1942), de N. Lupu.

Mie îmi plac cuvintele lui Creangă: „Peste vârful munţilor, / Prin ceaţa măgurilor...”, pentru că sugerează armonia reliefului românesc.

În poezia lui Iosif Băcilă, am găsit cuvântul măgură ca formă de manifestare lirică a spaţiului poetic, cu funcţie de identitate, o treaptă a reliefului fiind dealurile.   Valea Almăjului, ţară ideală în simţirea şi imaginaţia poetului, o entitate de veche civilizaţie, o zonă etnografică clar individualizată, o existenţă naturală în coordonate geografice marcate de forme de relief bine armonizate. Aceste elemente stau la originea reacţiilor tainice de care depinde condiţia poetului: „spre măgura slavei” (4).

Manifestându-se  ca stare emoţională, poetul îşi închipuie existenţa prin comparaţie: „Căutând silabe pure, sunt dator / Spre măgură să curg  ca alt izvor!” (5) şi descoperă mişcarea albă a culorii în privirea măgurii: „Sub pleoapele măgurii / zâmbetul nepotolit / al florii de măgrin.” (6)

Izvoarele intră în rezonanţa naturală şi cu măgurile” „Curg şi iarăşi / Curg izvoare / Dinspre lună, / Dinspre soare, / Dinspre măguri, / Dinspre vad, / Dinspre stele    / Care cad.” (7).

A păstra amintirea e mai mult decât o datorie. Amintirea ordonează melodia versului: „Ţi-s ochii, bunicuţă, / versul liniştit / ce-acum răzbate măguri ...” (8).

Sub vraja sânzienelor, fecioarele „ Trec măguri, umbre şi văpăi... (9)

În structurile raţionale din observaţie, nu este fără semnificaţie de notat sugestia şi fiinţele sunt supuse prihănirii: „Bate vântul / Făr’păcate / Peste măgurile / Toate. „ (10)

Prin lexemul măgură se identifică spaţiul devenit poetic în decantare lirică: „Duce-m-aş, / fără de veste, / peste măguri,  peste creste, /  peste nu-i / şi peste este / la margine de poveste!” (11). Astfel se organizează ficţiunea prin cuvânt.

În relaţie cu măgură, cuvântul colnic se foloseşte mai rar în graiurile din Banatul de Munte, dar şi-a consolidat poziţia în toponimie şi în poezia populară. E firesc să-l întâlnesc în versurile lui Iosif Băcilă:”Bate vântul / Pe colnic, / Bate-n iarbă, / Bate-n spic.”(12)

Nu atât pentru faptul că poetul vieţuieşte la ţară, cât pentru iubirea locului de baştină, poetului i se potriveşte afirmaţia: „Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie”(Lucian Blaga) 

            Comorile naturii rămân pururea surse de inspiraţie. Chiar dacă oamenii se defată tot mai puţin în poezie, ştiu, în proza amară a vieţii, „că-i frumos / să te-auzi în cuvânt”. Aşa mă îndeamnă poetul. Am simţit această stare fără s-o am exprimată atât de minunat. Convertirea cuvântului obişnuit în limbaj poetic, de fapt în creaţie,  aduce expresivitate. Astfel poetul din Ţara Almăjului exprimă o veche concluzie: „În metaforele şi expresiunile metaforice stă originalitatea şi geniul limbei şi într-însele se oglindesc particularităţile spiritului naţional.” (13), manifestate în expresie artistică.

 

 

1. Capidan, Theodor, Limbă şi cultură, Fundaţia Regală pentru literatură şi Artă, Bucureşti, 1943, p. 199. De importanţă capitală rămân monografia Elemente autohtone în limba română – Substratul comun româno-albanez (Bucureşti, Editura Academiei, 1970), de I. I. Russu, şi Vocabularul autohton al limbii române (Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983) de Gr. Brâncuş, specialist în domeniul sensibil al „substratului”, răspunsuri ample la întrebarea lui B. P. Haşdeu „Pierit-au Dacii?” (adevărat pamflet nimerit şi pentru cei care, azi,  manifestă rezerve faţă „fondul traco-dac”al limbii noastre.

2. Ungureanu, Dan, Cuvinte de substrat? Da. Cuvinte dacice? Nu. Vezi http//www. Academia.edu/30970184/Cuvinte_de_substrat_Da_Cuvinte_dacice_Nu...

3. Capidan, Theodor, Op. cit., p. 196.

4. Băcilă, I., Cântec din fluier, în Lumina lacrimii, Editura Facla, Timişoara, 1985, p. 21, şi în antologia Îndestulare cu dor, Ed. Timpul, Reşiţa, 1997, p. 14

5. Idem, Glossă, în vol. Lumina cântecului, Ed. Facla, Timişoara, 1986, p. 20 şi în antologia Îndestulare cu dor, Ed. Timpul, Reşiţa, 1997, p. 19.

6. Idem, Sat natal, în volumul, Poeme, Ed. Semenicul, Reşiţa, 1993, p. 8

7. Idem, Eros, în Ibidem, p. 20

8. Idem, Lumina slovei, în Ibidem, p. 54

9. Idem, Sânziene, în volumul Poeme Sânziene, Ed. Timpul, Reşiţa, 1977, p. 20

10. Idem, Bate vântul, în Ibidem, 59

10. Idem, Epos, în volumul Poeme, Ed. Semenicul, Reşiţa, 1993,  p.27

11. Idem, Colindul colindelor, în volumul Poeme Sânziene, Rd. Timpul, Reşiţă, 1977, p. 25

12. Idem, Bate vântul, în Ibidem, p. 59

13. Şăineanu, Lazăr, Incercare asupra semasiologiei limbei române.Studii istorice despre tranziţiunea sensurilor (1887) cu o alocuţiune – prefaţă de B. P. Haşdeu, ediţie îngrijită de Livia Vasiluţă, Editura de Vest, Timişoara, 1999, p.153

 

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate