CUVINTE, CUVINTE, CUVINTE …

 

-Constantin TEODORESCU-

 

Prof. Constantin TEODORESCU

Valoarea transcendenţei limbii o simţi în cuvintele credinţei. Mărturisirea sensului prin cuvânt implică originea fiinţei. Cuvântul se împotriveşte, chiar dacă trăieşte degradarea sensului. Revelaţia cuvântului e o fericire. Se ajunge la o transcendenţă în spirit, o tendinţă absolut normală, dar, şi aceasta îmi place, naturală. Dacă n-ar fi aşa, omul  nu s-ar depăşi.

            Limba, factor de aşezare culturală, mărturiseşte începutul credinţei creştine la români. Cuvântul şi fiinţa înseamnă relaţie existenţială. Orice pierdere dintr-o parte sau alta se simte caracteristic în cealaltă. Legătura indestructibilă dispare când amândouă pier. Dispare umanitatea.

Ca exponent al unei culturi, limbajul nu izolează, prin el se realizează legături de comunicare, fără de care viaţa socială nu e posibilă. Izolarea nu duce la unitate. Într-un context cultural general, stabilitatea o dă structura gramaticală şi partea veche, organică a fondului lexical esenţial.

            Cunoaştem că”Ascetica ortodoxă derivă din ideea că omul e centrul şi stăpânul lumii create”(D. Stăniloae). În această lume, conştiinţa de sine a cuvântului se pune în  valoare de vocaţia poetică. Mişcarea e o caracteristică esenţială a materiei, de orice natură ar fi. Mai mult, e lege a veşniciei. Încremenirea e aparentă, determinată fiind de timpul relativ limitat pe care il cunoaştem, mai ales din perspectiva fiinţei. Într-o formă specifică, mişcarea se produce şi la nivelul limbajului. Resursele de energie ale cuvântului au intrat în fiinţa noastră. Trebuie să recunoaştem că le-am simţit fiecare într-un fel sau altul. Experienţa aceasta atinge o dimensiune metafizică. În principiu, e vorba de viaţă. Şi viaţa este expresia sublimă a mişcării. Omul a învăţat să folosească mişcarea în propriile împrejurări. Mi-ar plăcea ca mişcarea sufletească să sporească starea fiinţei, adevărul ei, cunoaşterea superioară , omul fiind expus la provocările vieţii

            În locul meu rămâne cuvântul, l-am primit moştenire şi îl las moştenire. Se cutremură cineva de puterea adevărului? Sistemul de valori umane poate face faţă în situaţii de criză, cu impact în societatea în care am ajuns. Ceea ce s-a creat prin puterea Cuvântului trebuie păstrat. Viaţa nu trebuie să se sacrifice din egoismul copleşitor al firii rupte de mişcarea naturală, de care comportamentul nostru nu se poare desprinde fără pierdere catastrofală.

 Să-i dăm dreptate lui Eminescu: starea lăuntrică devine vizibilă prin cuvinte. Limba exprimă identitatea chiar în existenţa spirituală.

            Există, în limba noastră, „cuvinte fără echivalenţă”(D. Stăniloae), ca doina, dorul.           

Din perspectivă sacră, cuvintele exprimă „fiinţa vorbitorului”sub semnul transcendenţei.

            În DSR, prima serie a cuvântului-titlu Dumnezeu cuprinde termenii atotputernicul, creatorul, divinitate, domnul, dumnezeire, părinte, providenţă, puternicul, stăpânul, talăl, ziditorul, preabunul, preaînaltul, preaputernicul, pronie, sfântul, sântul, atotţiitorul, tvoreţ, zeu.

            De profundă semnificaţie, din seria sinonimică, unele cuvinte păstrează vechimea istorică a unui neam, rădăcinile creştinismului la români şi demonstrează „simţul tainei”limbii noastre.

            Unitatea culturală româneasca de natură folclorică nu se putea dezvolta decât pe unitatea de limba şi pe esenţa credinţei.

            Din prima serie sinomimică înregistrară de DSR, se pot elimina, pentru a se ajunge la origini spirituale, neologismele creator, divinitate, providenţă (cu dublă etimologie sau etimologie multiplă). În aceeaşi logică simplă, înlăturăm ca învechit şi popular termenul neogrec pronie, rămas din perioada fanariotă. Vocabula tvoreţ (menţionată de Scriban) a avut o circulaţie restrânsă, fiind regionalism. Puternicul, Preaputernicul, Preaînaltul, Atotţiitorul exprimă caracteristici divine. Şi aceste cuvinte au origine străveche. Atotputernicul (atestat în cronica lui Neculce), dacă ne luăm după dicţionare, ar fi relativ recent: atot+puternicul, fiind explicat „după latinul omnipotens”, având un caracter cărturăresc. Seamănă prea bine cu atoţiitorul (atotţinătorul - „care stăpâneşte totul”, mai mult, toate stau în puterea divină). Apoi verbul a putea provine intr-un  element latin neatestat, acceptat de etimologi:  *potēre (=posse). Latina vulgară nu este o realitate fictivă, ci factor de convergenţă lingvistică pe dimensiune europeană,  din Carpaţi în Pirinei.

            Terminologia religioasă cuprinde şi forma veche sânt din latinul sanctus, o altă mărturie a vechimii credinţei creştine. Contaminarea cu forma sventŭ s-a putut întâmpla doar în timpul de opresiune prin limba slavonă devenită a bisericii şi a cancelariei domneşti.

            Termenul ziditorul, termen derivat, a înlăturat la un moment dat cuvântul făcătorul. Aşa s-a întamplat cu multe cuvinte. Cuvintele „au dispărut, ca şi cum au murit”, spunea N. Stănescu.     

            Cuvintele Dumnezeu , Dumnezeire fiind derivat, Domnul, Părinte, Tată, Stăpânul apar în viaţa spirituală cu valoare liturgică în acelaşi timp cu pătrunderea creştinismului la români.

            În DER, se prezintă explicaţiile: Dumnezeu din lat. dŏmǐně děus, cu trimitere la Puşcariu 558; Rew 2734, atestat în Psaltirea Hurmuzachi. Cuvântul se găseşte în  peste 40 de expresii şi locuţiuni, în substantive compuse, cel puţin 7, după ştiinţa noastră confirmată de MDA. Cele două elemente lexicale din invocaţia păgână „s-au topit în cuvântul Dumnezeu”, pierzânde-se „înţelesul distant şi stăpânitor de Dominus” şi ajungând la „un mister mai adânc de cel pe care îl exprimă cuvâtul deus...” ¹

Pentru etimologia vocabulei Părinte, dicţionarele s-au fixat pe lat. parens, -ntis.

Pentru viaţa cuvintelor, interesante devin orientările dicţionarelor şi mecanismul alcătuirii lor, într-o concepţie să-i zicem „clasică”. Stăpânul, în DEX  are „Et. nec” Cf sl. stopanŭ. Se afirmă că etimologia este o ştiinţă inexactă. O demonstrează DER, referindu-se la cuvântul stăpân: „Origine incertă”. Pentru această concluzie, se precizează:  „Este considerat de obicei drept der. din sl stopanŭ (Miklosich, Fremdaw., 127; Miklosich, Lexicon, 885; Cihac, II, 361; Lambrior 103; Tiktin; Conev 59; Candrea; Rosetti, GS, V, 158), cf. bg. stopan(in), sb. stopanin, alb. stopan „baci, sameş”. Pentru această ipoteză există două obiecţii; prima se referă la dificultatea trecerii lui an>în  într-un element sl., nu este de netrecut, cf. smîntînă, stînă. A doua, destul de serioasă, constă în faptul că aceste cuvinte sunt izolate în sl. şi că lipseşte corespondenţa cu familiile cunoscute, ceea ce duce la presupunerea că nu sunt la origine sl., ci împrumuturi, după unii din alb. sau poate din rom. Această circumstanţă este destul de îngrijorătoare; şi corespodenţa formală cu jupîn permite orientarea spre un cuvânt autohton (Miiklosich, Slaw. Elem., 10; Philippide, 43; Philippide, II, 14). Ipotezele emise până acum nu par fericite: din alb. štëpë „casă” (Papahagi, Notiţe etimologice, 43); în loc de *istopanus, metateză improbabilă de la un lat. *hospitanus< hospes (Laurean şi Maxim; Barič, Albanorum. Studien, 13; Puşcariu, Dacor., III, 379; Capidan, Raporturile, 149; cf. Philippide, II,733 Tagliavini, Arch. Rom., XII, 213); dintr-un lat.*stipanus < stips (Giuglea, Dacor., III, 610-6; cf. observaţiile lui Skok, Arhiv za Arbanašku Starinu, II, 339); din numele Stephanus, rege sl Ungariei (B. Migliorini, Dal  nome proprio al nome commune, Ginebra, 1927, 311; cf. împotrivă Tagliavini, Arch. Rom., XII, 213); dintr-un lat. stephanus<gr.στέφανος (Puşcariu, Dacor., VII, 456; Puşcariu, Lr., 286); de origine balcanică (Sandfeld 94).”

DenumireaTatăl, în limba credinţei, se explică prin lat. tata (cf.  DEX).

            Pentru modul de semnificaţie, înţeleg profunzimea unei observaţii: „Aproape fiecare cuvânt românesc, dacă te uiţi bine la el,constaţi că nu este limitat la un conţinut foarte raţional şi foarte precis, ci are în el şi un conţinut de taină.”²

            Pentru acest fenomen, îmi vin în minte alte două cuvinte: treime şi cerime. Primul denumeşte substanţa divină unică: trei+ suf.- ime. Nu rezist tentaţiei de a aminti afirmaţia „Sfânta Treime la început a fost iubire”(D. Stăniloae).

Interesant este şi termenul „Cerime (cerimi) ‚ ,s. f . – 1. Acoperş. -2. Cuptor. – 3. Acoperişul galeriilor de mină. Sb. cerjen , cu schimbare de suf” (Cf. DAR), folosit  Banat şi Transilvania.

            În Dicţionar Religios se notează: cerime  s. f. Denumire folosită în vechile scrieri, păstrată până azi în mediile populare (în special în Banat), pentru boltă, în special pentru bolta naosului; fig. Bolta cerească [Var.: cerim s. n.} – Din scr. čerjem . Aceeaşi indicaţie etimologică e oferită şi în MDA, care adaugă sensul figurat „boltă cerească”după înţelesurile tavan  şi , prin specializare, tavan al galeriilor din mine. În sudul Banatului, există şi alte sensuri: tavanul unei încăperi şi cerul palatin, înţelesuri figurate, pornind de la „cerime”, bolta cerească.  Faptul că se găseşte în limba sârbă nu stabileşte o bază etimologică, având un caracter izolat, unde , cu siguranţă, este un imprumut din limba română, pentru care sufixul –ime e frecvent.

            După infuzia confuziei istorice cu privire la strămoşii noştri, adevărata noastră cultură ar începe cu invazia romană, care „a civilizat”dacii barbari.

Identitate călăuzitoare, în condiţii vitrege, în cofruntări violente, în lupta pentru existenţă cu neamurile migratoare, care voiau să-şi impună dominaţia, limba a rămas arma victoriei  românismului. Trecerea la creştinism nu a diminuat, a adâncit, a menţinut urmările biruinţei depline.   

Contestarea continuităţii româneşti nu e o problemă ştiinţifică, e una politică. Un spaţiu spiritual larg s-a restrâns geografic. Cuvintele vechi confirmă solid continuitatea istorică. Conceptul a apărut determinat de antonimul său politic discontinuitatea, aceasta fiind „o falsă problemă istorică” .³ Integrarea lor în structurile limbii a întărit unitatea culturală de fond în spaţiul românesc prin dezvoltarea de locuţiuni şi expresii. Ele  se identifică elocvent cu istoria.

            „Teologia culturii româneşti” nu e o noţiune teoretică, ci o categorie a identităţii naţionale exprimată prin lexicul limbii. Limba noastră a păstrat viziunea tainei creştine. Se poate pierde în absenţa trăirii creştine prin care se răspunde agresiunii zilei. 

 

1. Stăniloae, D., Vechimea şi spiritualitatea termenilor creştini români în solidaritate cu ale limbii române în general, în B.O.R., an XCVII, nr. 3-4, martie-aprilie, 1979, p. 575 şi în continuare.

2. Dumitrescu, Sorin, 7 dimineţi cu Părintele Stăniloae, Ed. Anastasia, Bucureşti, p. 174

            3. Vezi N. Stoicescu, O falsă problemă istorică – discontinuitatea poporului român pe teritoriul strămoşesc, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Buc., 1993

                                             

 

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate