EXPERIENŢA VIEŢII ŞI CONŞTIINŢA CREAŢIEI

 

-Constantin TEODORESCU-

 

Prof. Constantin TEODORESCU

            Sincer vorbind, nu mă aşteptam acum la această carte.¹ O intuisem de multă vreme: exista în celelalte volume de versuri ale poetului din Valea Almăjului prin poeme de esenţă elegiacă, prin modul propriu de a exprima realitatea.²

            În general, amurgul se asociază cu stările de melancolie şi meditaţie, cu trecerea în nefiinţă. Pentru poet, trecerea în nefiinţă are valenţe mioritice. În sine, sintagma  „amurguri înflorind”este o  metaforă. Înflorirea amurgului devine sinonimă cu „poimâinele celorlalte oglinzi”. Oglinzile în care ne răsfrângem au natură terestră, umană, celelalte oglinzi se rup din nemurire: „Cine pritoceşte / ultimul demers, / înflorind amurguri – gândurile-n vers?!” (Amurguri înflorind, p. 92)  Verbul a pritoci „a limpezi” atrage atenţia prin duritatea  sonorităţii. Sufletul şi trupul omului  adună drojdia de durere, de suferinţă, de dorinţe neîmplinite. Moartea e o stare a destinului, producând „ultimul demers”, decisiv în „limpezirea” fiinţei. Cuvântul funcţionează ca feţele verticale exterioare ale unui element dintr-o construcţie arhitectonică. Ceea ce este elevaţie stilistică. „Gândurile-n vers”, creaţia poetică, intră în celelalte oglinzi. „Existenţa interogativă”(D. Stăniloae) a poetului este proiecţia spirituală a ideii de moarte. Misterul existenţei stă în fiinţa poetului şi în planul ontologic al lumii, chiar în legătura dintre creaţie şi moarte..

            În gândirea folclorică românească, umanitatea are legături de statornicie cu lumea

minerală şi vegetală, dar prin efemeritate, dobândeşte o existenţă de excepţie: trecere purtată de idealuri. Fiinţele raţionale vor trăi si un dor de îmoarte.

            Dialogul, dincolo de elegie, e o răsuflare a experienţei: „Frunză verde, /grâule - / Bună-vremea, râule! // Frunză verde, / ramule – Mulţumescu-ţi, neamule! //Frunză verde,/ dorule - / Ce ştii, călătorule?! // Frunză verde, / pomule - / Trecător eşti,omule!!”, ( Arhipoem, p 29). Resurecţia mitică a cuvintelor, prin elemente folclorice reluate cu investire sobolică, concretizează imaginea călătoriei trecătoare a omului: râul (curgere), ramul (veşnicia), dorul (viaţa interioară), pomul (arborele cosmic, simbol vegetal al vieţii şi nemuririi). Viaţa e drumul spre moarte. Aceasta întrerupe călătoria, orânduindu-i un alt drum spre „restaurarea” fiinţei. Viaţa nu se poate goli de moarte. Sensul ei e cunoaşterea morţii. Nu se opresc toate la marginea gropii.

            Poezia este o eliberare. Eliberarea prin cuvânt seamănă cu rugăciunea iconarilor. Descătuşarea sufletească duce la altă înţelepciuce în căutarea de sine, viaţa fiind un drum care poartă spre perfecţiune, chiar dacă eşecului îi vom zice păcat cu ştiinţa răului.

            După sentimentul fiinţei, copleşitor este cel al morţii. Vine o vreme când moartea transformă fiinţa, dar în cel mai înalt grad o simţire devine creaţie. Poetul trăieşte o tulburătoare presimţire şi nu o exasperare biologică.

            Regimul nocturn de viaţă al  bufniţei a transformat-o în simbol mitologic. În singurătatea nopţii, creaţia se umple de tristeţe, de melancolie într-o alegorie simplă, comună, fără vreo notă de fatalitate: „Scriu noaptea, / de parcă bufniţele, /încărunţind peste dâlmele / gândului meu, / mi-ar arăta / potecile pe care / trebuie să plec - /spre valea cu îngeri, /spre sfintele plângeri”/ (Scriu, p.11). Modul poetic de a vorbi include teama elementară diminuată de complexitatea vieţii prin creaţie. Sentimentul determină simbolurile.

            Bufniţa poate prevesti moartea, dar şi viaţa, chiar ploaia. Ceea ce înseamnă că posedă o cunoaştere neobişnuită, fiind înzestrată cu înţelepciune ezoterică, înţelepciune pe care noi n-o acceptăm. Faptul că nu suportă lumina o apropie de starea poetului, care poartă şi el taina şi tâlcul luminii interioare: „Nu e de vină / pasărea nopţii, / cu ciocul întors, / care cântă / peste vale,/ peste râu, / peste pădure, / ci noi, oamenii, / care ascultăm / jeluirea-i pătimaşă / şi ne prefacem / că n-o înţelegem...” ( Pasărea nopţii, p.139). „Jeluirea pătimaşă”, vaietul nocturn al păsării, nu rămâne la interpretarea cântecului de mesager funebru. Ideea poetică de seninătate, detaşare cu înţelepciune, arată că moartea este ecoul vieţii în lumea de origine a fiinţei.

            Şi frunza aparţine constituţional simbolismului morţii. Poetul nu ezită să utilizeze sugestiv căderea frunzei în ideaţia elegiac elaborată: „Ca o frunză / verde-verde, / dorul meu / se tot încrede - / de venire. / de plecare, / de ziuă, / de înserare...”(Ca o frunză... , p. 115). Enigma regenerării vegetale intră în ideile complexe transmise. Eficacitatea vizuală a imaginii se măreşte prin comparaţia din contemplare poetică.

            Asociat morţii, fluturii³ simbolizează sufletul, nemurirea. Datorită metamorfozei (ou, larvă, crisalidă, fluture), în semantica simbolismului, expimă renaşterea, învierea. Aceste valori au fost preluate de creştinism, fluturii poartă sufletele de copii nebotezaţi. Tăcerea fluturilor, mai precis timpul când nu zbor, se leagă de ideea încorporării sufletului. Expresie a frumuseţii şi libertăţii, arhetip cultural, fluturele  se preia ca element de canon poetic: „Când fluturii tac, / citesc poemele scrise / de cei plecaţi în liniştea / satului de pământuri / sau – în zbor - / încolţesc, cu adevăratelea, / declaraţii de dragoste, / înţelese numai de ei, / dincolo de gânduri?! ( Când... , p. 138).

            Ce poate fi moartea? O primenire a lutului din noi: „Aud ţărâna / cum în mine suie, / fără nici o scară / spre o stea gălbuie.// Aud ţărâna / cum îmi face casă - / nu-i nici sălaş, nici moară / acasa mea frumoasă. // Aud ţărâna / cum în mine cântă / şi vremea vremuieşte / altar de rugă sfântă.// Aud ţărâna / - vine şi mă duce - /pe sunet de toacă, /pe slovă de cruce”(Primeniri, p. .42-43). Versurile dezvăluie o tandreţe profundă şi gravă.  Moartea poate fi o piatră de mormânt, dar şi un testament de înţelepciune. Realitatea limitată a timpului individual şi veşnicia, ca valoare absolută, se împletesc în simţirea poetului.

            Cu gândul la aceste versuri, cred că moartea este ultima formă a durerii: „Până / la  asfinţitul soarelui, /aştept o veste, / oblicind o desprimăvărare - /între da şi nu, / între cald şi frig, /între pietrele de râu / şi tăriile cerului - /deodată cu poimâinele /celorlate oglinzi, / pitulate după postăviţa morii” (Poimâinele celorlalte oglinzi, p. 61).  Limitele expresiei artistice se depăşesc  prin sonorităţi reprezentative. „A oblici”, termen învechit şi popular, este şi o confruntare cu lexicul poetic al exprimării morţii. Taina morţii se descoperă ca o „desprimăvărare”. În acelaşi sens văd şi folosirea lexemului „postăviţă”, regionalism care denumeşţe partea mobilă în care cad grăunţele din coşul morii înainte de a ajunge între pietrele de moară. Poetul găseşte liniştea meditaţiei despre „poimâinele celorlalte oglinzi”în amurg. Moara „simbolizează timpul, care „macină”destinul lumii”şi al poetului. Opţiunea pentru un regionalism nu e ceva desuet, adoptarea semantică figurată se face cu subtilitate remarcabilă.

            O senină aşteptare întregeşte structurile simbolice ale viziunii despre moarte: „Până la apele somnului / Nu mai e decât o părere de vreme - / Până la apele somnului / Nu mai e decât o părere de drum - / o părere de iarbă, / o părere de cum?! (Rost neştiut , p. 128).  Mişcarea structurilor poetice prin interogaţie linişteşte zbaterea conştiinţei. Moartea se învaţă. O spune Poetul Naţional nu cu limbă de moarte, ci cu limbă de româneşte. Simt că a vorbit cu mine, cu mine şi cu cei de-o fiinţă cu mine.

            Există şi datoria călătoriei fără întoarcere: „Dac-oi fi / şi o tot fi, / înapoi n-oi mai veni ... Un’m-oi duce / n-am să scriu - / oi fi iarbă, spic de grâu?!// Un’m-oi duce / n-am să cânt - / cresc ca pâinea din pamânt!! (Poem,  p.88). Elementele funcţionale ale lumii se

organizează în relaţii ce caracterizează fiinţa în spectre diferite. „A gândi este a ajunge în proximitatea depărtatului” (Heidegger), dar a trăi este a surprinde clipa ca parte a veşniciei şi, în ea, adevăratele valori ale vieţii. Gândirea poetică poartă fiinţa în lumea inefabilului, aproape de fiecare, dar, practic, atât de departe. „Numai poetul” ajunge aici. Trecerea trăirii în cuvânt echivalează cu transformarea omului şi reflectă ceea ce a fost şi este şi ceea ce va fi într-o călătorie unificatoare.  

            Imaginea iernii devine una a timpului care arată limitele noastre ca fiinţă: „Ninge / ninge, nestăvilit / învălit - /parcă moartea e somn, / parcă viaţa e mit!” (Pastel, p. 99). Nu există o altă cale spre veşnicie decât moartea. Pentru omenire, moartea pune viaţa în adevărata ei valoare. Biruinţa vieţii vine prin creaţie şi iubirea este măsura ei.

            Momentul firesc al morţii fizice face parte din „poimâinele celorlalte oglinzi”:„Să nu te sperii / privind, / în oglinda de alături / clipă de clipă, / ceas de ceas- / poimâinele pe care / n-ai fi vrut să-l vezi: / bun venit, / bun rămas!” (Gorunii, p.127). Imagini recurente arată o fiinţă vulnerabilă, într-o privinţă, dar puternică prin specificul ei de „trestie gânditoare”.

            Bogăţia fiinţei, gândul, dorul, existenţa românească, moartea intră într-o analiză lucidă: „Să fii / atât de sărac / şi să te reazemi / de un singur gând! // Să fii / atât de sărac / şi să tânjeşti/   după un singur dor! // Să fii atât de sărac /şi să aştepţi / o singură moarte! (Aproape baladă, p. 116). S-ar crede că e vorba de un scepticism rece. Optimismul însă se simte în combinaţiile ingeniase ale repetiţiei. În spatele cuvintelor vibrează generozitatea poeziei plină de intensitate, permanenţele sufletului şi conştiinţei ca „mari adevăruri ale fiinţei”(E. Negrici).

            Batrâneţea cu semnele ei se confruntă cu moartea. Sensul morţii inevitabile este cuprins în răspunsul ei. Vremea sfârşitului ajută omul să învingă teama de moarte: „ – Moarte, coasă / prea făloasă,/ aş fi vrut  / să te întreb/ unde ţi-ai uitat / noaptea de mireasă?! //Că eşti cutră de / de muiere / (ochii văd, / inima-ţi cere) / şi dragoste, / şi durere, /viforniţă, /adiere, - în amurguri,/ priveghere! //Nevoinţă, / întristare, / şi răspuns, / şi întrebare, vălurire, / chiar vâltoare, /pâlpăit / de lumânare...// Dau să fug, / îmi scuip în sân -/ Bună vremea, / om bătrân!” (Doină, 86-87).  Adjectivul „făloasă”răzbate „exotic”. Dialogul nu cuprinde nimic din septicismul convenţional, din tensiunea extremă a luptei cu moartea. Tonul se păstrează echilibrat şi expresiv, dar se simte presiunea gândurilor. Omul o respinge, încearcă să scape de moarte („dau să fug”), deşi ştie că moartea este implacabilă. Elementele enumeraţiei implică o interpretare care trece dincolo de spaţiul psihologic.

            Reflecţiile revelaţiei bătrâneţii se circumscriu formei spovedaniei cu nuanţele epitafului. Zestrea genetică şi spirituală trece prin avatarul fiinţei. Semnele bătrâneţii, ca alterare a funcţiilor, apropie omul de moarte, de odihnă. Revelator în acest sens, transcriem întreaga poezie: „Cum să mai astrâng la fân, / Că şi carul e bătrân - / Că şi carul e bătrân // Cum să mai astrâng trifoi, / Fără furcă, fără boi - / Fără furcă, fără boi //Moşu-i umbră sub pământ, / Muma – legănuţ de vânt - / Muma –legănuţ de vânt // Tata, dus în zări, departe, / N-a trimis o vorbă, carte - / N-a trimis o vorbă, carte //Mama stinge câte-o stea, / Ziua noaptea, de-o putea - / Ziua, noaptea, de-o putea... //Eu mă-ntreb, zăbavnic, cum /Ceru-a rupt cântecu-n drum!... /Ceru-a rupt cântecu-n drum!” (Spovedanie la capătul drumului, p. 146-147). Din sedimentul amintirii revin chipuri dragi. Planul energetic al verbului astrâng propulsează trăiri interioare. În semantica relaţiilor, trecerea apare ca adeziv spiritual. De reţinut şi o reflectare excepţională: ruperea cântecului, oprirea creaţiei posibile, dar şi expresia simfoniei sufleteşti. Conştiinţa morţii determină echilibru, împlinirea în spiritul pur al creaţiei. Se construiesc imagini clare ale imaginarului postexistenţei, cum ar fi cea arhaică a leagănului casă şi a căderii stelelor. Expresia e precisă, cu elemente tipic familiare şi cu resemnificare alegorică în ordinea firească. Oralitatea produce o muzicalitate care nu se poate uita. Relaţia emoţională cu înaintaşii (moşul, muma – bunicii, precizez pentru cei care au uitat sensul vechi al celor două cuvinte, tata - mama) şi cu sacralitatea sensibilezează. E un mod de a percepe moartea în paradigmă tradiţională: „marea trecere” spre altă existenţă. Întrebarea îmi aminteşte de E. Cioran: „Nu există altă viaţă, decât după ce ai trecut prin moarte.”  Poetul îşi ia libertatea renunţării la teamă, conştient de puterea morţii, de proiecţia în viitor a unei noi vieţi. Structurată fundamental pe starea de spirit, poezia este totuşi o elegie deosebită prin modul de a percepe moartea: „Când fluturii tac, / citesc poemele scrise / de cei plecaţi în liniştea / satului de sub pământuri/ sau – în zbor / încolţesc, cu adevăratelea, / declaraţii de dragoste, / înţelese numai de ei, / dincolo de gânduri?!” ( Când... , p. 138)  Se poate vorbi de redescoperirea poeziei, de continuitatea creaţiei. Realitatea „satului de sub pământuri” surprinde aspecte culturale, în primul rând sentimentul de solidaritate într-o armonie a naturii, fără condiţionări rituale, ca vitalitate a vieţii, o unitate în sens metafizic.. Amplasarea sepulcrală, unde se produce disoluţia trupului prin contopire cu natura, nu determină gândul morţii, ci la cei morţi, într-un raport de corespondenţă directă cu valoare simbolică. În sentimentul morţii se conjugă spiritul pur al creaţiei.

            Cartea apare, pentru mine, exerciţiu de ordin spiritual, mistic, ca relaţie cu strămoşii, respectiv cu Absolutul, un succes liric incontestabil: „La nemargine de ţară, / în poem, sub cruci, povară, / la nemargine de lumi, / lângă taţi si fraţi, şi mumi, / dincolo de crezământ - / juruinţă, legământ, / dincolo de nehotar, / lângă duhul plin de har!”(Poveste, p. 28). Esenţa înţelegerii morţii este, pentru poet, revelaţia definitivă a divinităţii: „Vrem / sau nu vrem, / Fii ai Cuvântului suntem,/ lumină din lumină / izbucuri fără vină - / pe plai, / în rai / şi-n tină. ( Izbucuri,  p. 26), ceea ce mă face să regândesc cuvintele Fericitului Augustin: „Nu M-ai căuta, dacă nu M-ai fi găsit.” Metafizica poetică conduce la experienţa sacralităţii. Nemurirea sacră a fiinţei rămâne prin poezia cuvântului şi prin cuvântul poeziei. Adevărata întâlnire cu timpul e când începi să gândeşti, cea profundă e când începi să iubeşti, cea care te face să înţelegi e când trăieşti suferinţa şi moartea, cea esenţială e când descoperi sacralitatea. Aceste valori transcend lumea în poetica sensului fiinţei şi în puterea mântuitoare a credinţei..

 

 

 

            1.Băcilă, I., Amurguri înflorind sau poimâinele celorlalte oglinzi, Ed. Artpress, Timişoara, 2018 (Am notat în paranteză titlul poeziei şi pagina.)

            2.Teodorescu, C., Devenirea metaforei în poezia lui Iosif Băcilă, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2015, p. 84 şi în continuare.

            3.Vezi http:// www.lepidoptera.ro/files/catalogul_lepidopterelor_din_romania.pdf

 

 

                                           

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate