PIATRĂ, UN CÂMP SEMANTIC ÎN POEZIE

 

-Constantin TEODORESCU-

 

 

Prof. Constantin TEODORESCU

            Însemnările acestea mi-au rămas din prima variantă a unui eseu. Am renunţat la ele, pentru că nu ţineau de ideea principală. Mi-au rămas şi nişte gânduri mereu împrospătăte de lecturi ulterioare. Cum aceste gânduri au început să mă obsedeze, pentru a scăpa de presiune, le-am aşternut pe hârtie.

            OGLINZI ÎN INIMA PIETREI, un titlu seducător pentru un interesant volum de versuri.1) Ca motiv literar care duce la dezlănţuirea imaginaţiei, termenul piatră nu se poate rupe, din punct de vedere lexematic, de familia de cuvinte determinată, nici de câmpul semantic bazat pe sensul „fragment de rocă”: „Gândeşte-te bine / la piatra de râu -  / fără de nume / fără de moarte // Parcă stă ne-nţeleasă, / în faţa Universului, / în mâini / cu o carte!”(Lecţia pietrei, în Oglinzi în inima pietrei, p.7)            

            Poetul Iosif Băcilă trăieşte în Valea Almăjului, spaţiul creaţiei sale: „În Valea aceasta a râurilor, / a pietrelor, / a morilor / şi a florilor - / pasărea cu aripi de lună / adună / potecile dinspre Fântâna cu Leacu’, / dinspre Dragomireana şi dinspre buna-bună!”( Poem din Valea Miracolelor, în Ibidem, p. 27). În enumeraţia ce descrie concentrat imaginea ţinutului, termenul piatră sugerează muntele. Recunosc în versurile poetului un principiu formulat într-o altă cultură, dar real pentru un almăjan: „Cine îşi limitează dorinţele este mereu de-ajuns de bogat”(François Voltaire). Ce mare bogăţie e să porţi în suflet şi în creatia literară Valea Miracolelor!

            Răspunsul la întrebarea „Dar malurile şi pietrele / Cum pot înfrunta iernile / şi vaietele /viscolelor peste genuni?”(Înflorind în susur de pietre, în Ibidem, p.13) este o meditaţie tainică şi tulburătoare a curgerii, în registrele superioare ale simţirii.

            Bucuriile simple covârşesc fiinţa, au revelaţia autenticităţii: „Mă bucură iarba, / raza lunii, izvorul, / mă bucură / piatra de moară / şi creanga de ulm, / mă bucură dorul ... // Mă bucură cuvântul / înflorit / înspre dimineaţă!”(Drumul unei sărbători, în Poeme- Sânziene, p. 50).2)  Poetul asociază într-o manieră proprie elemente neaşteptate. Dorul poartă eul poetic spre cuvântul creaţiei. Truda creaţiei se exprimă prin practica aluziilor: piatra de moară, prin sensul existenţei ei, cu rol esenţial pentru o lungă perioadă a istoriei umanităţii.

            Un diminutiv, pietricea, de o maximă concentrare a iubirii divine, se încarcă metaforic cu energia misterioasă a unei vieţi noi: „Nu cumva, / când plouă vijelios, / într-o zvonire / a supărării cereşti, / Dumnezeu aruncă / cu pietricele după noi, / pentru că prea / / ne-am îndepărtat / de cele sfinte?! (Zvoană, în Amurguri înflorind sau poimâinele celorlalte oglinzi, p. 103).  3)

            Poemul pietrei răzbate în cultura noastră dintr-un moment care precedă folosirea limbii latine în jurul Carpaţilor. Existenţa documentară a localităţii Petrodava e un sunet în acest poem. La fel menţiomarea numelui românesc Petre, pe un vas descoperit în situl arheologic Capidava (sec. III). Ca element de temelie, apare în versurile: „Lasă râul să colinde / Să împartă piatra-n două, / Să-l aud printre cuvinte, / Să-l aud şi-n bob de rouă” (Poem care se rosteşte singur, în Oglinzi în inima pietrei, p 24).

            Sărbătorile noastre însufleţesc natura, umanizează: „E sărbătoare iar / În pietre, şi-n afară, / Şi nici nu ştiu măcar / Ce doruri mă-nfăşoară.” ( Sărbători mirabile, în Ibidem, p. 26).

            În relaţie cu frunza şi clipa, prin paralelism de sintaxă poetică, termenul în discuţie se confruntă în emoţiile fiinţei altfel decât în conştiinţă: „Piatră cu piatră / mă încântă - / care din ele mă cuvântă?”(Poem, în Ibidem, p. 30).

Preţuind orice moment de viaţă, îţi araţi felul de a-ţi vedea gândurile.E ceea ce

am învăţat de la ţăranii printre care am trăit asemenea poetului. Exprimând, cuvântul a devenit o revelaţie.

            Perseverenţa cuvintelor copilăriei nu ţine doar de voinţa artistică. Capacitatea de a  se (re)întoarce în spaţiul copilăriei şi de a ieşi din el prin creaţie poartă poetul în stări dramatice.

            În registrul de exprimare diferită, structura sufletească apare în relaţii analogice prin surescitarea imaginaţiei: „... în propriul meu gând / reînviam oglinzile pietrei, imaginea râului –copil...”(Peştişorul de aur, în Ibidem, p. 37).

            Una dintre ideile fascinante ale poetului este a naşterii; „Mi-s zidit / în vatră, / chipul mi-i /  de piatră... (Albia numelui, în Ibidem, p. 55). Nu e doar o viziune poetică, ci una a spiritului românesc. Vatra focului, metaforă a originii, în Almăj,  e un spaţiu amenajat din lespezi, pentru a păstra căldura. Prin învelirea cu cenuşă a jarului, acesta se păstra şi focul se reaprindea repede. Asfel piatra intră într-un alegorism al continuităţii.  

„Când eşti departe, / aud şopotol apei, / gângurind printre pietre!” ( Dantele pe nisip, în Ibidem, p. 32)

            Din conexiunea cuvintelor: „Dacă vă e teamă că ies, zâmbitor, / Înaintea soarelui răsare / care m-a chemat / şi m-a adunat, / care m-a cules piatră, dor şi vers - /Luaţi acest poem şi-l rezemaţi / lângă tulpina unui arţar...”( Poem, în Ibidem, p. 38), poetul îşi construieşte o statuie de neuitat: trup, suflet, creaţie. Misiunea poetului şi a creaţiei se defineşte surprinzător prin oglinzile pietrelor în care ne răsfrângem şi prin dorururile trăite : „Câte oglinzi ar putea împrumuta pietrelor, / câte doruri ar putea / limpezi Universului?”(Poetul, în Ibidem, p. 42)

            În meşteşugul scrierii, căutarea cuvântului apare mereu ca urgenţă: „Pe degete înfăşuram fire de pipirig / şi mă logodeam cu Luna şi cu Soarele, / cu spicele ce îngălbeneau ogoarele; / cu băuţele / (pietre albe, imaculate) / şi cu bolovanii, / ( Jocuri vechi, în Ibidem, p. 53). Versurile poetului mă aruncă într-o aventură etimologică şi semantică prin dicţionarele noastre.

            Am citit în DLRLC: „Beuţă, beuţe, s.f. (Trans., Ban.) Pietricică albă şi rotundă care se găseşte în râuri.”

            În DLRM, se poate citi: „Beuţă, beuţe, s f (Reg.) Pietricică albă şi rotundă care se găseşte în râuri. Din sl. bioce.

            DER, după DAR, notează originea în sb. bioce”alb, albeaţă”, cu menţiunea „se foloseşte în Transilvania.”În ediţia 2010, MDA acceptă etimologia sb. bioce(bijelac) şi sensurile „1.Pietricică (albă şi rotundă, din râu) 2. cremene 3. cuarţ” şi recunoaşte variantă băuţă. De la varianta băuţă s-a format denumirea localităţii Băuţar, o aşezare veche pe cursul superior al Văii Bistrei, pe versanţii Munţilor Poiana  Ruscă şi Godeanu.

            DLRM transcrie lexemul „Beucă, - uci, sf. Văgăună, scobitură neregulată săpată de ape; loc prăpăstios”, pentru care MDA notează: 1.(Reg) Pârâu adânc şi cu gropi pe coasta dealului 2. (Reg) Prăpastie 3. Adâncitură strâmtă între dealurile împădurite considerată loc rău. (...) 5. (Mol.) Parte superioară a capului bucă.” Tot aici se aminteşte şi varianta băucă. În DSR, există seria sinonimică beucă, copcă, ochi.

Cu etimologie necunoscută, MDA înregistrează cuvântul „baucă (pl. băuci), regionalism cu sensul „scândura care leagă capetele loitrei la car”. În Valea Almăjului şi pe Valea Craiovei, circulă, pentru a denumi o piatră mai mare decât bolovanul, termenul neînregistrat baucă. Având în vedere sensul restrâns din limba sârbă şi structura fonetică a acestor cuvinte, presupunem că termenul bioce este un împrumut românesc sau, mai sigur, moştenire de la vlahii asimilaţi.

            Pus în circulaţie poetică de lirica lui Iosif Băcilă, cuvântul beuţă poate străluci oricând într-o „rimă rară”.

            Integrarea în perenitate are loc, din perspectivă estetică, prin limbajul naturii: „Nu cumva e acelaşi lucru / să vorbeşti precum vorbeşte râul, / să şopteşti precum şopteşte frunza, / iar eu, printre arbori şi poteci / (ocrotit fiind de taina / împovărată a unui dor), / să îngân cântece uitate / într-o limbă a pietrei?!”(Curcubeul, în Ibidem, p.41)

            Structurile narative întemeiază poeticul. Fragmentarea imaginii prin enumerare într-un tipar cu elemente ale memoriei ancestrale fixează poetic cuvântul bolovan „pietroi”: „La horă, lăutele lor/ pomeneau pe cei în viaţă / şi pe cei în moarte, / pe cei ce ascultau aproape / şi pe cei plecaţi departe, /pe cei de sub pământ / şi pe cei ce au deschis pleoapele, / bolovanii astrânşi la temelia casei, / malurile, ciuturile, apele!”(Poem pentru doi poeţi ai viorii Ion Stan , Petru Vlădia, în Ibidem, 43). Pe temelia de piatră a casei se ridica structura de lemn sau de cărămidă. Viaţa se întemeia pe urmaşii care dădeau tăria de piatră a neamului, a legăturilor de sânge.

            Din DEX, am extras: BOLOVAN, bolovani, s. m. Piatră (voluminoasă şi grea) rotunjită prin rostogolirea ei de ape; pietroi.♦ Bucată mare de pământ sau dintr-o materie oarecare. Bolovan de sare. – Din bg. balvan” şi „BĂLVAN, bălvani, s.m. (Pop.) 1. Butuc mare de lemn. 2.Bârnă. 3. Trunchi de arbore, curăţat de ramuri pentru a fi tăiat la joagăr. [Var. : bulvan s. m] – Din sb. balvan”. În Valea Almăjului şi în Craina, zona învecinată, pentru grinda de la intrarea în curtea casei, se foloseşte cuvântul ursoane. Mi-e greu să cred că din acelaşi etimon slav să apară în limba română două cuvinte care se leagă doar prin însuşirea de a fi mare. Mă rog, nu vreau ca o nedumerire să fie prilej de contradicţie.  Totuşi, de la mic la mare, se poate stabili seria pietricea (pietricică), piatră, pietroi, bolovan, baucă.

            După scurta digresiune, observ că versurile surprind adeseori aspecte intangibile.: „Sunt moara / de piatră / ce macină la râu / boabe de rouă, / boabe de grâu, / trecerea timpului, / visele poetului / ori nunta / ce va să vie / mâine, / răspoimâine, / târziu?!” (Deniile sinelui, în Ibidem, 48-49)

            O zi din viaţă e „o sărbătoare” a existenţei, o magie a naturii din care facem parte: „Pentru mine, fiecare zi / e ca o duminică - / cu pietre, / cu oameni, / cu flori...” (Limpede, fântână, în Poeme-Sânziene, p. 6).

            Realitatea existenţei se reconstruieşte prin harul imaginaţei, prin cuvântul cules devenit poem:„Să culegi, / cuvânt, din piatră, / şi poem dospit / în vatră ... ( Clip, în Oglinzi în inima pietrei, p. 52)

            Un alt cuvânt din sfera semantică urmărită şi care dezvoltă conotaţii lirice prin vechime este lespede. După DEX (reluare în NODEX), am reţinut „lespede, lespezi, s.f. Placă poligonală de piatră naturală ( prelucrată) de dimensiuni mari, cu care se acoperă mormintele, se pavează interiorul unor edificii, aleile etc.” Are origine necunoscută, ceea ce este semnificativ de important pentru mine din respect faţă de limba mamei.

            Pentru a-mi stăvili curiozitatea, în deplin acord cu poetul Iosif Băcilă (”Cine nu sărută pamântul / nu ştie pe ce calcă.”), m-am ostenit în perimetrul altor dicţionare:

 „DRAM - lespede, lespezi, s.f. – Tigaie cu coadă mai lungă. – Et. nec. (Şăineanu, DEX, MDA); din sl., cf. rus. lepest”bucată, foaie”, dial. lespet (Vasner, cf. DER)”şi DER lespede (lespezi), 1. Dală, placă, piatră plană. – 2. Mormânt. Sl., cf. rus lepest”bucată, foaie”, dialectal lespet(ok) din “a rupe în bucăţi”lepestiti(Vasner, II, 32). Alte ipoteze sînt insuficiente, din sl. lesti „ a zăcea” (Cihac, II,170); din lat. lapidem (Tiktin, Scriban); dintr-un lat. *lispus < gr.λισπc, „neted, plan”(Diculescu, Elementele, 490).” Astfel, fiecare dintre noi poate să ajungă la anumite concluzii.

            Rămas sub zodia interogaţiei, mă alătur poetului: „Mă întreb / Dacă mai sunt / Lespezi, dincolo de prund?! // Mă întreb / Dacă înflor / Stele dincolo de dor?! // Mă întreb / Dacă, nebună, / Strălumină moara-n lună?!”(Sub semnul lui Orion, în volumul Îndestulare cu dor, p. 32). 4) Afirmaţiile din răspunsurile aşteptate mă proiectează în lumea copilăriei. În graiurile din sudul Banatului lespedea este şi o piatră de dimensiuni mai mici. Ele ofereau prilejul unor întreceri. Le căutam cu asiduitate pe prund şi le dădeam pe suprafaţă apei numărând salturile. Din versuri se desprinde o nostalgie fără pereche. Mai sunt lespezile vechilor morminte, locurile de veci ale strămoşilor, ale caselor nedemolate, părăsite. Lespedea morii este piatra umblătoare a instalaţiei de măcinat. Pe acest cuvânt se organizează tensiunile sensului din text într-un paralelism al vieţii, tatăl şi fiul. Piatra de moară, pentru a se evita prinderea făinii, „se bătea” (se ciocănea uşor, mărindu-i porozitatea şi formând şănţuleţe) pe partea ei interioară. Operaţia, prin transfer metaforic, înseamnă scrierea mitului vieţii, continuat de creaţia poetică a fiului: „Tata şi-a scris demodatele-i mituri / pe o lespede a morii, / cu amnarul...” (Piatră înflorind, în Drumul unei sărbători, p. 83). 5)

            Sub puterea iubirii, se schimbă până şi înfăţişarea lucrurilor, adică „oglinzile pietrelor”în invenţia poetică de conexiuni: drumul, muntele, inima îndrăgostitului ce aşteaptă: „De dragoste nebună,/ De dragoste nebună, / Oglinzile pietrelor /  Se ascund în lună; / Valea dreaptă, / Stânca dreaptă, / Zdrumicând inima / Celui ce-aşteaptă...”( Pădureanca, în Oglinzi în inima pietrei, p. 39)

            Semnificaţiile strict rustice se pierd în motivele poeziei, absorţie în metaforă: „Grinzi şi poteci de –altădată /- oglinzile pietrei - /sunt acum mai aproape de ploi / şi de geana curcubeului însetat. „( Poemul fără nume, în Ibidem, p. 51).

            „Oglinzile pietrei”, formele existenţei, printr-o „diversiune”poetică, duc la materializarea prin senzaţii, distinct şi incitant, cu voluptatea necesară viziunii:„În /  oglinzile pietrei / te caut, copilărie! / În / oglinzile pietrei / te văd, viaţă! // În / oglinzile pietrei / te macin, curgere! //În / oglinzile pietrei / te-aud, moarte! //În / oglinzile pietrei / te îngrop, uitare! // în /oglinzile pietrei...”(Răspas, în Ibidem p. 46) Diversiunea poetică e, paradoxal, materializarea prin senzaţii.

            Poemul cântec consfinţeşte afectiv viaţa poetului şi viaţa naturii intr-o recuperare imaginară a originii creaţiei: „Ca o prigoruie rătăcită / poemul bate-n fereastră, /dimineaţa, în Valea / din de-a lungul Nerei; / orgoliu sublim să cânţi / o dată cu frunzele, / cu stelele, cu pietrele, / cu sărbătorile ...”(Acolo, în Vale, în Ibidem, p. 47).

            Poezia se organizează ca o (re)interpretare a eternităţii prin creaţie: „E ciudat, dar aici / pot domni eu / şi nu piatra / Nici măcar / ideea de piatră) – / aici pot s-o înving, / să plâng, să cânt, / să mă bucur. „(Cealaltă oglindă, în Ibidem, p. 57) sau „După moarte – vrem sau nu vrem - /Ne naştem tăcând / În fiecare oglindă a pietrei, / În fiecare strălumină a unui gând” (Cuvinte, pietre, oglinzi, în Oglinzi în inima pietrei, p. 195).

            Am convingerea că, străbătând prin câmpul semantic al cuvântului piatră, am găsit  doar o parte din resursele limbajului care permit receptarea simbolică în gânduri a fermenţilor lirici născători de adevărată poezie, invocând puterea vieţii în spaţiul fascinant al creaţiei. Poetul e convins de natura profundă a adevărului. Adevărul e sensul vieţii şi, mai mult, energia vieţii.

 

            1. Băcilă, I., Oglinzi în inima pietrei, Editura Timpul, Reşiţa, 2002

            2. Idem, Poeme-Sânziene, Editura Timpul, Reşiţa,1997

            3. Idem, Amurguri înflorind sau poimâinele celorlalte oglinzi, Editura Artpress, Timişoara, 2018

            4. Idem, Îndestulare cu dor (selectiv),  Editura Timpul, Reşiţa, 1997

            5. Idem, Drumul unei sărbători, Editura TIM, Reşiţa, 2007

 

 

 

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate