DIN NOIANUL AMINTIRILOR

 

 

-Constantin TEODORESCU-

 

 

Prof. Constantin TEODORESCU

            Paradoxal, volumul de versuri „Amurguri înflorind sau poimâinele celorlalte oglinzi” de Iosif Băcilă devine cartea amintirilor mele prin cuvinte. În gândul meu venise lexemul ciudat, dar am scris paradoxal. Simt că n-am să găsesc în curând un alt cuvânt care să-mi dea satisfacţie lingvistică prin întoarcere în timp, aşa cum o face termenul cărucean din balada „Năluca”:

            „Mulţam de întrebare... / am plecat cu fătuca asta / cu nume de floare / să aduc un cărucean de fân, / de la locul nostru vlăstărit / din demult, de pe Valea Bârzului...”(1)

            O atitudine lăuntrică de sinceritate comună cu simţirea poetului e un bun prilej de reflecţie, de întoarcere în timp. De câte ori am mers într-un „cărucean de fân” nici să vreau n-aş putea şti. Un „cărucean de fân” însemna cantitatea ce se încărca peste loitre, puţin spre jumătatea unui car normal de fân, adică un car încărcat cu o asemenea cantitate. Când fânul nu depăşea loitrele, aduceam acasă „un zgău”. (2) Dicţionarele noastre nu înregistrează acest sens al cuvântului şi îl trece la etimologie necunoscută.

            Despre car, citesc în DEX: 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roţi, cu tracţiune animală, folosit la ţară pentru transport (pentru transportarea poverilor, în ediţia 1998), ca în DLRM). 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car ... – Lat. carrus.” Explicaţii asemănătoare se dau şi în NODEX :1. Vehicul cu patru roţi tras, de obicei, de boi, folosit pentru transportarea încărcăturilor mari. 2. cantitate de material care încape într-un asemenea vehicul”. Cine a trăit în Banatul de Munte, ar spune în loc „de obicei, de boi” în general de vaci.

            Dicţionarul redă semnificaţia pe care o găsesc în alte versuri ale poetului: ”Avea grijă taica, / atunci când pârjolea / căldura mare, vara, / să înjuge vacile la car / şi să meargem , nevoie mare, / în Vadul Nergăniului, / pentru ca femeile / să poată turna pe cămăşi...”(3)

            Pentru Scriban, lat. carrus este cuvânt. galic. Afurisită, vine ideea că strămoşii noştri ar fi putut să-l ia de la gali, de pe poziţia învingătorilor boilor şi tauriscilor, seminţii de-ale galilor. Oricum, romanii au simţit greutatea sabiei aruncată de un gal pe grămada de aur a cumpărării libertăţii. Mai mult cred că cine a inventat roata, a fost obligat să denumească şi vehiculul la care s-a folosit şi să transmită numele invenţiei. Gândul nu mă lasă în pace şi- mi aduce aminte de carul de cult din prima epocă a fierului descoperit la Bujoru (jud. Teleorman).

                        Pentru frumuseţea artei etimologice, pentru diversitatea opiniilor, transcriu: „În limba sanscrită, kar semnifică „a merge, a mişca, a se conduce”. Sensul sanscrit ne permite să tragem concluzia unei afinităţi între această rădăcină şi cuvintele româneşti car, căruţă, a  căra.”(4)  

            Se poate întâlni, în acelaşi volum,  într-o elegie: „Cum să mai astrâng la fân, / Că şi carul e bătrân - / Că şi carul e bătrân ...”(5)

            Valoarea simbolică a dialogului din poemul Năluca m-a impresionat. Întâlnirea dintre fruntaşul vânătorilor şi un răzvrătit pentru libertate şi adevăr este, în sine, dramatică prin urmările pe care le putea produce. Convorbirea a rămas în memoria fiinţei de lângă staroste: „fătuca cu nume de floare”, care a transmis-o poetului. Însă amintirile se pierd pentru că „Şi istoria nu-mi spune / Dincotro am fost venit / Şi nicicând n-a spus pământul / Unde merg cei ce-au pierit”(Elena Farago). Viaţa există între două limite: naştere şi moarte. Şi amintirile mor, dacă nu rămân în cuvânt. Ce este dincolo de cuvânt când acesta nu va mai fi? Nu ştiu, gândul s-a lovit de taina divină a vieţii. Ceea ce ştiu e că versurile se referă la un mod tipic de viaţă, fapt existenţial în care am crescut şi eu.             Din context rezultă că trecutul se revarsă în viitor. Poetul răscoleşte trecutul. Nu-mi ascund mirarea: ce este pieritor trece în eternitate prin artă. Ramificaţiile semnificaţiilor plasează aceste versuri într-o antologie poetică a vieţii. M-aş bucura să fiu acuzat împreună cu poetul că iubesc cuvântul neamului.

            Când se întorcea tata de unde era plecat pentru o vreme, mă ridica sus, zicând „Tâta mare-caru mare”. Înţelegeam că dorea să cresc până unde mă ridica: atâta de mare1

Am scris aidoma marelui povestitor român Ion Creangă.(7) Să nu fi scris aşa trăiam riscul unei amăgiri dureroase care mi-ar fi influenţat echilibrul emoţional.

            Mult mai târziu, am găsit explicaţia pentru expresia „caru-mare”, o relicvă lexicală arhaică. Există o demonstraţie convingătoare: „În limba română, lat. carus „drag, scump” a dispărut, fiind înlocuit cu drag (< v.sl. dragu), probabil din cauza omonimiei cu car (< lat. carrum „Wagen”), pietrificându-se în expresiile caru mamii, care-mare, cari-cari păstrate numai într-o arie restrânsă din centrul Transilvaniei. În care (-mare) şi în cari-cari, s-a menţinut forma latinească de vocativ...”

             Dacă ar fi să mă iau după dicţionare, ar trebui să accept originea cuvântului car.. Nu pot. Nu-mi lasă această lămurire nici familia numeroasă a cuvântului.

            O confruntare cu situaţia ivită în amintire mă lasă expus primejdiei. Se cuvine să-mi asum riscul. Pentru conformitate cu teoria romanităţii, după dicţionare noastre actuale,  cuvântul car (<carrum) vine moştenit la pachet cu a căra vb ( <. lat.*carare, de la carrus (Puşcariu 285) , cărare (<carraria), (în)cărca (< *incarraricare ), descărca (<discarricare) şi este baza unei familii lexicale: căruţ, căruţă, cărucior,cărucioară, cărulean, căruţaş, cărucer, căroi, cărăuş, cărăuşi vb.,cărăuşie, încărcătură ( Vezi şi CADE).

            Dacă termenul căruţ este un diminutiv de la car, ce ar putea fi cuvântul cărucean, derivat de la căruţ + suf. – ean? Ce fel de căruţ, în logica lucrurilor, ar putea fi? Ce fel de sentimente de afecţiune ar purta? Interesantă este şi evoluţia fonetică a formaţiei „căruţean”. Semioclusiva (africata) dentală „ţ”devine africată prepalatală surdă. Schimbarea locului de articulare pare suspectă. Amintesc şi cuvântul pătucean pentru care DLRM aduce explicaţia: „Din pat + suf. –ucean”, fără a folosi schema pătuţ + suf. -ean.

            Pentru a putea ajunge la „cărucean”, trebuie să pornim într-un fel de la cuvântul căruţă, fiindu-ne de ajutor însemnările din DER: „Căruţă poate fi un sing. analogic de la căruţe, pl. de la dim. normal căruţ ; însă ar putea fi la fel de bine lat. carucca, al cărui pl. *căruce ar putea da căruţe, prin influenţa aceluiaşi diminutiv (Pascu, I.57, îl derivă de la un lat. *carrucia, care este inutil; cf. şi Iordan, BF, VI, 150”. Bazele derivative invocate sugerează ideea că termenul „cărucean”ar fi un cuvânt vechi. Mai ales  că termenul se referă la cantitatea de fân sau lemne transportată şi nu la un anume tip de vehicul.

            MDA/2010 notează atestarea Reteganul, P.I, 2, preluare din DLRLC: „Unde ai mai văzut tu muierile mergând la pădure, după un cărucean de lemne, cu bărbat cu tot? RETEGANUL, P. I,2.” Aici, ca şi în versurile poetului din Valea Almăjului, sensul este clar. În seria sinonimică căruţ, cărucior, cărucean, landou, trăsurică, termenul în discuţie ar trebui menţionat cu precizarea „rar”. Acolo unde se mai foloseşte, cuvântul cărucean arată conservatorismul graiului respectiv, fiind o relicvă lingvistică.

 

 

 

 

1. Iosif Băcilă (2018), Năluca, în Amurguri înflorind sau poimâinele celorlalte oglinzi, Editura Artpress, Timişoara, p. 38

2. Cuvântul se poate pune în legătură cu substantivul gaură, cu verbul zgăura, primul cu etimologie lat.*cavula (MDA/2010, lat.*avula <cavus (DEX), şi al doilea din lat. *excavulare, toate cu semnul capcană.. A. Philippde, în 1929, trece termenul gaură  în lista de elemente comune cu albaneza.

3. Iosif Băcilă, Anotimpuri, în Ibidem, p. 133

4.Aurel Berinde, Simion Lugojan (1984), Contribuţii la cunoaşterea limbii dacilor, Editura Facla, Timişoara

5. Iosif Băcilă, Spovedanie la capătul drumului, în Ibidem, p. 146

6. Vasile Frăţilă (1987), Lexicologie şi toponimie românească, Edituta Facla, Timişoara, p. 29. Vezi W. Meyer-Lübke, Romanisches etymologisches Wörterbuch, Heidelberg, 1968.

7. Ion Creangă (1943), Amintiri din copilărie, Editura Remus Cioflec Bucureşti, p. 32:  „Când venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, îngheţat de frig şi plin de promoroacă, noi îl spăriamsărindu-i în spate pe întuneric. Şi el, cât era de ostenit, ne primea câte pe unul ca la „baba oarba”, ne ridica în grindă, zicând: „tâta mare! ...”

 

                                                 

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate