ION CLAUDIAN

Medic, umanist

 
ION CLAUDIAN

       Ion Claudian s-a născut la 23 octombrie 1900 în Bucureşti. Tatăl, ofiţer cu grad de General de brigadă, erou în luptele de la Mărăşti şi Mărăşeşti; mama Eufimia, născută Cernătescu descindea din familie de vechi boieri, din părţile Olteniei.
       Urmează liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti. Refugiat fiind se înscrie la Şcoala de Artilerie din Iaşi (1916).
       A studiat medicina, luându-şi în 1928 licenţa cu „magna cum laudae”. Susţine doctoratul cu Prof. Gh. Marinescu (1929). Este promovat conferenţiar în învăţământul superior.
       Face parte din comisia de examinare a viitorilor candidaţi la examenul concurs de externat (1931).
       Publică studiul „Alimentaţia poporului român” (1938). Această lucrare i-a adus numirea în calitate de Secretar al Secţiei de Biologie a Institutului de Studii Sociale, a şcoli sociologice de la Bucureşti a Prof. Dimitrie Gusti.
       Este numit Director al Eforiei Spitalelor Civile (1940).
       Aderând la mişcarea legionară este condamnat la doi ani închisoare la Jilava şi suspendat din toate funcţiile publice.
       Când România intră în război, 22 iunie 1941, i se suspendă condamnarea şi este trimis fără grad pe front. Luptă eroic timp de un an în linia întâia. Deşi rănit pe 12 iunie 1942, nu este evacuat. „Pentru ţinuta exemplară de comandant combatant” locotenentul medic de batalion este citat în ordinul de zi şi decorat cu Coroana României, Steaua României şi Virtutea militară. A mărturisit celor apropiaţi că „a făcut războiul cu o reală satisfacţie, chiar cu pasiune”.
       În 1944 publică lucrarea "PELAGRA", tradusă în mai multe limbi, pentru care primeşte premiul „Oroveanu” al Academiei Române.
       După instaurarea regimului bolşevic în România, se ataşează grupului de rezistenţă din munţi, condus de prof. George Manu.
       Ajunge cu ajutorul prietenilor în Banat şi trece în Jugoslavia. De aici prin Austria şi Germania se opreşte la Paris (1950).
       Apreciat de Dr. Jean Trémolière i se oferă un post în cercetare la „Institutul naţional de igienă”. Continuă să scrie studii despre nutriţie, din care menţionăm: „La pellagre vue par un medicin roumain” (1950), „L’aspect social end ethnique de l’alimentation du peuple roumain” (1952), „Alimentation et civilisation” (1953), „Le jeune dans la civilisations primitives, et dans le religions de passe” (1959), „Alimentations et psychisme” (1961), „Le psychisme olfactif” (1961).
       În iulie 1957, pleacă în Africa cu funcţia de expert al Organizaţiei pentru Alimentaţie şi Agricultură a Organizaţiei Naţiunilor Unite (FAO), unde are o activitate laborioasă. Se întorce în 1965, obosit şi bolnav.
       Lucrarea „Enquete sur les facteurs du choix des aliments” (1969) primeste premiul Ministerului Agriculturii al Statelor Unite.
       A publicat şi în presa exilului românesc articole cu subiecte diverse legate de evenimentele timpului.
       Se stinge din viaţă, marţi 29 decembrie 1987 la Clinica Trocadero din Paris. A fost incinerat la Cimitirul Père Lachaise.

SEMANTICA ÎNSTRĂINĂRII

       Până acum o generaţie, se credea că funcţia esenţială a cuvintelor este comunicarea, adică actul de a transmite altora noţiunile ce nasc în creierul nostru. Prin 1916, un profesor de la Universitatea din Geneva, Ferdinand de Saussure, a aratat că, în afara oricărei comunicări, noi gândim cu cuvinte. Aceasta con-statare, bază a semanticei, ne invită să ne plecăm cu mai multă atenţie asupra limbajului nostru, al românilor siliţi, de împrejurări istorice, să părăsim ţara, să trăim, şi eventual să murim, printre străini.
       Ce suntem noi? Refugiaţi? Exilaţi? Şi ce vor deveni oare urmaşii noştri risipiţi prin ţări străine? Asimilaţi la mediu? Deznaţionalizaţi? Ori aceşti termeni desemnează situaţii menite să se suc¬ceadă, în mod fatal?
       Lucrul nu este de mică importanţă. S-o luăm deci pe rând, cu răbdare.
       REFUGIAŢI - Iată un cuvânt ce are un defect major, care îl face neplăcut: rădăcina lui este, evident, fuga. Neologismul "refugiat" ascunde destul de rău un vechi cuvânt românesc: fugar.
       În graiul vechi, întâlnim un sinonim de origină slavă "băjenar", care are exact aceeaşi origine (bezanije, ¬fugă).
       În necăjita noastră istorie "Băjenăritul" nu este o situaţie excepţională. În trecutul nostru au fost vremi liniştite, dar mai ales "vremuri de bejenie". Este, fără îndoială, motivul pen¬tru care, fuga şi fugarii sunt priviţi cu oarecare¬ umor şi fără tragism. Fuga în faţa primejdiei este numita chiar „sănătoasă", epitet care face aluzie la un vechi dicton românesc: "fuga e ruşinoasă dar e sănătoasă".
       Această cinică indulgenţă este poate scuzabilă în limba unui popor aşezat - cum zice cronicarul – „în calea răutăţilor", care a văzut şi'a pătimit multe şi încearcă să nu le ia pe toate în tragic: "Turci au dat, Tătari au dat, / Au ars cârciumile-n sat / Au ars cârciumile toate / Şi eu tot m-am îmbătat!"
       Bineînteles' această atitudine, cam haiducească, nu este admisă în orice am¬bianţă. În ambianţa luptei, fuga în faţa pericolului nu are nici o scuză. Ca în toate tările din lume, coman¬dantul are dreptul şi datoria de-a pune mâna pe armă pentru "a ralia pe fugari". Aş adăuga chiar că la noi nu este vorba numai de o litera de regulament şi că ostaşul român, aşa cum ne e cunoscut, este călăuzit de un sentiment'de omenie, care joacă un rol dominant la tăranul nostru: "dacă eşti om nu-ţi lăsa ortacul în pericol ca să te pui tu la adăpost".
       Ceea ce apare clar, la toate popoarele din lume, este că dreptul de a te "refugia" şi a-ţi căuta liniştea într-un colţ binecuvântat din lume, nu este îngăduit decât omului dezarmat, care dintr-un motiv sau altul, nu mai poate continua lupta. Refugiul în vâltoarea luptei se cheamă altfel: este o "dezertare". Asupra acestui punct, noi toţi românii care ne aflăm în lumea liberă, se cuvine să ne judecăm fără indulgenţă.
       EXILAŢI - După o primă fază, după ce deplasarea s-a sfârşit, românul "refugiat" îşi schimbă statutul şi devine un "exilat". Acest cuvânt, latin şi clasic, are o profunzime, o gravitate şi chiar, aş zice, un prestigiu care lipseşte simplului "refugiat". El desemnează, cum se ştie, omul condamnat să trăiască în afara hotarelor ţării sale. Cum ştim, românul dezţărat de azi, numeşte bucuros "exilul", ansamblul conaţionalilor risipiţi pe toate continentele pămăn¬tului.
       De când lumea, situaţia de exilat implică o stare sufletească de tristeţe, care la românul născut poet, dar şi un mare nostalgic, ia proporţii impresionante. Exilatul este un om căruia îi este interzis de soartă să trăiască în ţara lui de baştină şi nimic nu-l poate consola de această tragedie, cu care nu se împacă: "Fie pâinea cât de rea, / Tot mai bine-n ţara mea".
       Această tristeţe pe care o duce cu el oriunde ar fi, - şi deci îi interzice calitatea de "refugiat economic" de care este uneori acuzat, - se agravează s-ar zice, cu numărul de kilometri care-l separă de glia străbună: "Străină, străină, străina¬tate, / Nu mă-nstrăina de¬parte!"
       Şi înstrăinarea pare şi mai dureroasă, când eşti silit să străbaţi ţări şi mări. Asta ne aminteşte duioasele versuri născocite de tăranii din Ardeal, momiţi să emigreze în America, de nu ştiu ce companie de emigaţie din Hamburg, pe la începutul acestui veac: "Cine-o scornit jălele? / Mistăr cu vapoarele!"
       În această privinţă o remarcă s-ar impune: dacă băjeniile sunt curente în trecutul poporului nostru, deplasările în massă de români sunt excepţionale. Singurul caz care ne vine în minte este deplasarea în Sudul Dunării a populaţiei romanizate în momentul părăsirii Daciei de către Aurelian. Sunt ei strămoşii "românilor din dreapta Dunării", de care se ocupă cu atâta competenţă şi cu atâta drag Dl. Sava Gârleanu?
       EXILATUL POLITIC DE VOCAŢIE - Ar fi o lacună de neiertat în povestirea noastră dacă n-am face locul cu bucurie unui caz destul de particular pe care îl vom numi "exilatul politic de vocaţie!"
       Acest om a părăsit ţara, ca noi toţi, în cautarea unui rost pe lume. Nu este "suspect" din punct de vedere politic; dar ce este oarecum particular este, lipsa unei formaţiuni profesionale precise, şi absenţa oricărei tendinte de a-şi exersa o meserie în lumea liberă.

*** *** ***
Despre Ion Claudian şi opera sa:

       L-am vizitat la spital şi în seara de Moş Ajun, l-am întrebat dacă-mi permite să-i cânt o colindă românească. A acceptat cu bucurie şi i-am cântat „O ce veste minunată”, iar el a dirijat tot timpul cu o precizie de muzician. M-a binecuvântat făcând semnul crucii. Mi-a amintit apoi de cunoştinţa noastră în 1978 şi de faptul că el m-a convins să public mărturia mea „Testamentul din morgă”.

Remus RADINA
       Doctorul Claudian este un savant de reputaţie mondială. Consider că prin lunga sa carieră ştiintifică a adus servicii incontestabile culturii franceze.
Jean TREMOLIERE
       Doctorul Ion Claudian este un genial precursor.
Guy HERAUD
       Îmi amintesc... Era o zi de iarnă pariziană: (n.n. ianuarie 1985) anotimp incert, cenuşiu, neguros, umed, cu mâzgă sub picioare. Bura mocăneşte şi rarii trecători de pe rue Ranelagh se grăbeau ca şi mine, zgribuliţi spre loc uscat şi călduros.
       Mă duceam ca de obicei la Doctorul Claudian, care locuia cu chirie la doamna Simone Dubreuil. Sun şi aştept. Din spatele uşii masive aud paşii înfundaţi şi vocea jovială a domnului doctor: - On arrive, on arrive... Îmi deschide. Înalt, dar aplecat tare din cauza spondilozei, are faţa prelungă şi ridată cu ochii sclipind ironic sub fruntea înaltă bine mărginită de sprince4nele stufoase şi de părul argintiu, lins şi rar. Nasul e proeminent şi drept, buzele subţiri şi bărbia cărnoasă. Este aproape acelaşi ca în anul 1976, când l-am cunoscut, doar că i s-a rărit părul şi s-a încovoiat... Ne aşezăm în cămăruţa lui şi facem obişnuita trecere în revistă a săptămânii politice, înainte de a ne opri la ale noastre: etologice, etnologice şi istorice. Contrastul dintre trupul descarnat şi ruinat şi luciditatea vioaie a minţii sclipitoare este copleşitor! Mă uimişte iar cu extraordinara memorie a versurilor alese azi din folclorul oltenesc. Este acelaşi: integru şi inflexibil, mândru, viteaz, spiritual, poliglot şi de o cultură deruntantă, fidel în prietenie şi generos ca nimeni altul.
Andrei PANDREA
       Un om de aleasă cultură, un mare patriot; a refuzat să aplice pentru o altă cetăţenie.
       Personalitate complexă s-a dedicat mai multor discipline. Studiază şi practică medicina generală şi internă, etologia, sociologia, biologia şi nutriţionismul.
       Prin publicarea studiul „Alimentaţia poporului român” (1938), Dr. Claudian punea bazele antopologiei alimentare româneşti şi ale etologiei nutriţei omului la nivel mondial.
       Cu toate impedimentele social istorice din ţară şi dificultăţile materiale ale exilului, Dr. Ion (Jean) Claudian s-a impus în ştiinţa românească şi vest-europeană drept un precursor şi distins umanist. Studiile lui au un stil elegant, deschizătoare de noi orizonturi stiinţifice, bine documentate. Mari enciclopedii îi solicită colaborarea, Pergamon Press, Les Pleiades, L’Universe de la Psychologie.
Alexandru TOMESCU

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate