ION VALERIU EMILIAN

Avocat, publicist, memorialist, editor

 
ION VALERIU EMILIAN

       Ion Valeriu Emilian s-a născut pe 14 decembrie 1906 la Craiova Absolvă Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, şi Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. În perioada studenţiei a fost conducătorul organizaţiei de tineret „Liga Apărării Naţionale Creştine”.
       Practică avocatura în Baroul Ilfov, (1924), apoi prin aderarea la formaţiunea politică a lui A.C. Cuza, este numit, prefect de Piatra Neamţ.
       Se înrolează ca locotenent major de cavalerie, avansat ulterior la gradul de căpitan, pe frontul de Răsărit (iunie 1941).
       Ca urmare a redirecţionării războiului - întoarcerea armelor - ajungând în Cehoslovacia, în fruntea unui regiment de cavalerie, trece de partea armatei germane (ianuarie 1945). Se hotăreşte să rămână în exil. Cunoaşte viaţa lagărelor de la Ebensee şi Linz, din Austria.
       Editează publicaţia „Roşu, galben şi albastru”, la Linz. Colaborează la organul de presă al Ligii Românilor Liberi din Germania, „Patria", din Munchen.
       În 1953, scoate la Innsbruck (Austria) apoi la Munchen ziarul „Stindardul", care a fost crezul de o viaţă a editorului.
       Publică volumul „Les Cavaliers de l'Apocalypse”, traducere şi prefaţă de Jean Marcilly, Paris, 1974; ediţia (Derphantastische Ritt), Oldendorf, 1977.
       Se stinge din viaţă la 11 iulie 1985, în Munchen.

***

Ziarul Stindardul

Ziarul "Stindardul"

LA ANIVERSAREA UNIRII BASARABIEI

       În decursul zbuciumatei noastre istorii, având de luptat necontenit cu greul și cu moartea, am fost de mai multe ori puși la pământ, umiliți, împilați și zdrobiți sufletește.
       Dar, de câte ori negura cea mai adâncă se lăsase peste țară, sfâșâind întunericul, a răsărit și pentru noi o stea, dintr-o dată cerul s-a luminat, ne-am ridicat, din nou, în picioare, ne-am strâns rândurile și ne-am continuat drumul pe calea destinului nostru istoric.
       Așa s-a întâmplat și cu noi către sfârșitul Primului Război Mondial.
       Dacă deschidem un lexicon mai nou, reconsiderat ori unul opus cu pretenții de a reface istoria timpurilor mai noi, din cele multe care apar astăzi, în spațiul germanic unde, spre deosebire de cum a fost altădată, adevărații prieteni ai poporului român sunt extrem de puțini la număr, am putea ajunge la concluzia că România a fost înfrântă în Primul Război Mondial și că reîntregirea ei în hotarele Daciei nu a fost altceva decât un plocon nemeritat ce ne-a fost oferit de marile puteri învingătoare. Un sfruntat neadevăr!
       Alta a fost desfășurarea evenimentelor, înfăptuirea României Mari fiind rezultatul năzuințelor noastre comune, nezdruncinatei hotărâri și a efortului de care a fost capabil întregul nostru popor.
       Luptând, din capul locului, pe două fronturi, așteptând zadarnic ajutorul făgăduit de Rusia, ajutor care nu a venit decât foarte târziu, sub presiunea unui inamic de trei ori mai numeros și dispunând de o putere de foc de șase ori mai mare, armata română a fost nevoită să abandoneze aproape două treimi din teritoriul național și să facă zid de apărare la porțile Moldovei.
       În ciuda tuturor calamităților din iarna și primăvara anului 1917: ger aspru, epidemii de tifos exantematic și de febră recurentă care au făcut sute de mii de victime și în ciuda rațiilor de alimente foarte slabe, trupele române, reorganizate, mai bine dotate și dând dovadă de un înalt spirit de luptă, au ținut cu îndârjire pozițiile, pe aliniamentul Siret - Valea Șușiței - Măgura Cașin – Oituz - Cireșoaia - Vest Târgul Ocna. Din aceste poziții nimeni și nimic nu le-a putut clinti.
       O dată cu sfârșitul lui noiembrie 1916 au început să sosească și trupe ruse, multe, foarte multe, totalizând la sfârșitul lui iunie 1917, nu mai puțin de 57 de divizii și brigăzi, grupate în trei armate: Armata a VI-a rusă, de la Galați și până la sud de Mărășești, Armata a IV-a rusă, intercalată între cele două armate române (I-a și a II-a) și Armata a IX-a rusă, de la aripa dreaptă a Armatei a II-a române și până în Bucovina.
       Toate încercările inamicului de a străpunge frontul și de a-și croi drum spre inima Moldovei au eșuat, cu pierderi grele pentru el.
       Dar, tocmai în cursul celei mai crâncene bătălii, în care inamicul angajase 12 din cele mai bune divizii de care dispunea, se produce defecțiunea unor unități rusești atinse de virusul revoluționar. La începutul lui august 1917, în primele zile ale acestei bătălii, regimente întregi de infanterie rusă părăsesc pozițiile, lăsând propria lor artilerie descoperită și flancurile trupelor române sub amenințarea de a fi învăluite. Din ordinul Generalului Cristescu, comandantul Armatei I-a române, cetele de fugari sunt bătute cu tunurile. Dând dovadă de un eroism exemplar, regimentele române din diviziile: a 5-a, a 9-a, a 10-a, a 13-a, a 14-a și a 15-a infanterie contraatacă viguros, reocupă pozițiile părăsite de ruși și restabilesc situația.
       De la această dată, însă armata rusă intră rapid în descompunere, ”Revoluția din octombrie” fiind actul final al acestei descompuneri.
       Ucigând cu propriia-i mână pe Generalul Dukonin, șeful de stat-major al Marelui Cartier General rus de la Moghilev praporcicul (ajutor de sublocotenent), Krîlenko își asumă conducerea tuturor forțelor armate ruse. Din ordinul lui Lenin și al lui Troțchi, același Krîlenko începe imediat negocieri de armistițiu la Brestlitovsk.
       Comandantul forțelor ruse, pe frontul din România, Generalul Cerbaciev, refuză să recunoască autoritatea lui Krîlenko și nu participă la negocieri, dar îi este cu neputință să mai aducă trupele la ascultare. Ofițerii ruși sunt molestați de soldați care le rup epoleții. Mulți dintre ei sunt chiar uciși.
       După ce încunoștiințează guvernul român, Cerbaciev începe și el să negocieze un armistițiu. Ionel Brătianu îi scrie lui Clemenceau, expunându-i situația. În scrisoarea răspuns, Clemenceau spune că ”situația României îi stoarce lacrimi”, dar îi cere lui Brătianu să nu încheie armistițiu și să continue lupta. Cum?! Abandonați de toți, cu divizii germane, austro-ungare, bulgare și turce în față și cu un colos anarhizat, în spate...
       La 7 decembrie 1917, comandamentul român trimite pe Generalul Lupescu la Focșani pentru a negocia și pentru noi un armistițiu. În decursul tratativelor, Generalul Makensen manifestă înțelegere față de faptul că peste un milion de soldați ruși, în parte bolșevizați, dar în mare măsură, constituiți în bande anarhice, se aflau încă pe teritoriul românesc.
       De aceea armistițiul semnat la 9 decembrie 1917 a fost cu adevărat un armistițiu, nu ca și cel de la 23 august 1944, o capitulare fără condiții. Adversarii, de atunci, au rămas pe pozițiile pe care le ocupau în ajun, trupele române preluând și sectoarele care fuseseră ocupate de ruși.
       Lărgindu-și aripile și subțiindu-se în adâncime, 13 divizii române de infanterie și 4 brigăzi de călărași au ocupat întregul front: de la Marea Neagră și până în Bucovina, în interiorul țării rămânând 2 divizii de infanterie și 2 divizii de cavalerie, precum și rezerva generală a Marelui Cartier General, alcătuită din Divizia a 16-a Infanterie, creeată ad-hoc prin preluări de unități de la alte divizii, două divizii de vânători, constituite și ele în același mod și din Brigada de voluntari ardeleni. Cu aceste forțe din interior s-a trecut la dezarmarea și trimiterea dincolo de granițele țării a tot ceea ce mai rămăsese din cele 57 de divizii și brigăzi ruse. Acțiunea trupelor române a reușit atunci pe deplin, ea constiuind una dintre cele mai strălucite pagini din istoria militară a României.
       Românii au dezarmat nu numai unitățile ruse de pe frontul român, ci și pe acelea care se retrăgeau din Galiția și vroiau să-și croiască drum prin Nordul Moldovei cum a fost cazul la Spătărești, în apropiere de Fălticeni, unde 6 companii de grăniceri și un escadron de cavalerie au silit, prin luptă, la capitulare restul de peste 10.000 soldați ai Corpului 11 de armată al rușilor. Alt corp de armată rusă a fost dezarmat în regiunea Pașcani-Miroslăvești de către Regimentul 16 Infanterie român. La Galați, după lupte în care a intrat și artileria grea în acțiune, unități din Divizia a 13-a română au dezarmat două divizii siberiene și în plus și câteva batalioane de marineri ruși.
       Cu bandele răzlețe care devastau gările, prădau și ucideau, a fost treabă mai ușoară. Mai greu a fost la Iași unde efectivele române erau foarte mici și unde un anume Roschall, care fusese capul rebeliunii marinarilor de la Kronstadt instalase un puternic centru de agitație la Socola, în vederea detronării Regelui Ferdinand și a transformării României în republică sovietică. Cu un batalion din Regimentul 9 Vânători, maiorul Rasoviceanu a lichidat însă și întreprinderea bolșevică de la Socola...
       Prin revoluția rusă din 1917 nu a fost prabușit numai absolutismult țarist și lichidat regimul social-democrat ce-i succedase. Această revoluție a provocat și o mișcare de eliberare a popoarelor înglobate cu forța în Imperiul Țarist.
       Politica de deznaționalizare a Basarabiei pe care a dus-o regimul țarist în mod consecvent de la 1812 (rusificare, transplantare a unor sate românești în regiuni îndepărtate, colonizarea în Basarabia a altor neamuri, apăsări de tot felul) nu a reușit totuși să înăbușe conștiința națională a fraților noștri de dincolo de Prut. După revoluția din 1848, dar mai ales după aceea care a avut loc în Rusia la 1905, românismul basarabean se manifestă din ce în ce mai viguros. La 1913, ziarul ”Cuvântul Moldovenesc” care apărea la Chișinău, publică o serie de articole, demonstrând fără ocolișuri că Basarabia este pământ românesc.
       Dorința de separare a Basarabiei de Rusia a fost însă exprimată deschis cu ocazia primului congres al soldaților moldoveni, congres care s-a ținut la Odesa la 5 mai 1917.
       Adunându-se la Odesa, cu îngăduința noilor stăpâni ai fostului Imperiu Țarist și potrivit principiului de autodeterminare proclamat de Lenin, soldații și ofițerii moldoveni au rămas insensibili la toate îndemnurile maximaliștilor, care erau numiți încă bolșevici la acea vreme și nici asupra revendicărilor sociale nu s-au oprit prea mult, ci au afirmat sus și tare năzuința neamului, înscriind pe steagul lor ideea unității naționale a românilor.
       În alte adunări care au avut loc după aceea, adunări de studenți, de intelectuali, de obști sătești și de consilii județene, treptat-treptat denumirile de ”moldovean” și de ”moldovenesc” au fost înlocuite cu acelea de român și românesc.
       La Chișinău a luat ființă partidul național. La acest nou avânt al conștiinței naționale o contribuție însemnată au avut-o refugiații ardeleni din Chișinău, care au scos ziarul ”Ardealul”, precum și cadrele batalionului de voluntari ardeleni care asigurau paza depozitelor Armatei române din oraș și din îm prejurimi.
       Această redeșteptare națională nu a fost văzută cu ochi buni nici de conducerea bolșevică și nici de Rada uncraineană de la Kiev. Au avut loc ciocniri și încercări de a pune foc la depozitele românești.
       Între timp cei 989 de delegați ai comitetelor de soldați și de ofițeri, reprezentând 300.000 de militari din forțele armate rusești, întrunite la Chișinău de la 2 la 9 noiembrie 1917 hotărăsc autonomia politică și teritorială a provinciei dintre Prut și Nistru.
       Prin vot indirect sunt aleși 120 de deputați care vor constitui Sfatul Țării, un fel de dietă a Basarabiei în care toate naționalitățile conlocuitoare sunt reprezentate. La 4 decembrie 1917, cu ocazia ședinței constitutive, Sfatul Țării alege pe Ion Inculeț, un tânăr docent al Universității din Petrograd, președinte și pe Ion Buzdugan, un și mai tânăr locotenent, secretar. La 15 decembrie 1917 Sfatul Țării proclamă Republica democratică moldovenească și-l alege ca președinte tot pe Ion Inculeț.
       La acea dată, însă, numeroase bande bolșevice, bine organizate și dispunând de armament greu și chiar de trenuri blindate, năvălesc din nou în Basarabia, se regrupează și se substituie organelor locale, punînd în primejdie autoritatea Sfatului Țării care nu dispunea, ca forță executivă, decât de un număr mic de ”cohorte moldovenești”, dotate doar cu arme individuale. Cohortele moldovenești și Batalionul de voluntari ardeleni staționat la Chișinău fac tot ce le stă în putință pentru a ține piept bandelor care atacă sate românești, arestează, recurg la execuții sumare și fac imposibilă activitatea Sfatului Țării. Acesta din urmă nu-și mai poate ține ședințele. Deputații ”Blocului Moldovenesc”, facțiunea cea mai numeroasă se adună totuși în secret și hotărăsc să ceară ajutorul militar al României. Cererea este transmisă prin Ciugureanu, ministrul de mai târziu care organizează și un serviciu permanent de curieri.
       Ținând încă frontul, cu opt divizii în curs de demobilizare, după cum ne ceruseră puterile centrale cu care duceam tratative pentru obținerea unei păci, armata română nu dispunea decât de un număr minim de forțe pentru a interveni în Basarabia. Și totuși a intervenit conform planului întocmit de maiorul Ion Antonescu șeful decției de operații din Marele Cartier General.
       La 23 ianuarie 1918 Divizia a 11-a Infanterie (General Broșteanu) a trecut Prutul pe la Ungheni și pe la Leova, îndreptându-se pe două coloane spre Chișinău. Cu muzica în frunte, trupele Generalului Broșteanu, își fac intrarea în capitala Basarabiei fiind primite de populație cu un entuziasm de nedescris. In numele Sfatului Țării ele sunt salutate de Ion Pelivan care își încheie cuvântarea cu profetica frază: „Unitatea politică a tuturor românilor a intrat acum în faza de înfăptuire.”
       Divizia a 13-a Infanterie (General Ion Popescu-Sanitaru), divizie care se remarcase în mod deosebit, a trecut Prutul pe la Cahul, punând stăpânire într-un timp record pe tot sudul Basarabiei; cu sprijinul Flotilei de Dunăre.
       Legătura dintre aceste două divizii a fost asigurată de Divizia a 2-a Cavalerie (General Sinescu). Bolșevicii nu au depus rezistență înverșunată decât la Tighina, dar și aici, după un atac concentric sunt aruncați peste Nistru.
       Făcând siguranța flancului stâng al întregului dispozitiv, Divizia I-a Cavalerie (General Davidoglu) a eliberat nordul provinciei și a cucerit Hotinul, după o scurtă luptă, împingând prin detașamene de descoperire, bandele bolșevice, până în Pocuția și în Podolia.
       Astfel cu un efectiv de 34.000 ostași și cu susținerea a doar 32 baterii de tunuri și de obuziere ușoare, armata română a reușit să curețe Basarabia de bandele bolșevice, în mai puțin de o lună de zile, punând populația sub scutul ei, făcând să înceteze jafurile și omorurile și restabilind autoritatea Sfatului Țării care, la 27 martie 1918, lua hotărârea de care întreaga lume lua cunoștință că: ”Republica Democratică Moldovenească, în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu Mama Sa România.”
       Hotărârea aceasta a Sfatului Țării venea tocmai atunci când România îmbrăcase zăbranic de doliu și când tristețea cea mai amară își făcuse loc în inimi. Pacea impusă de puterile centrale nu se semnase încă, dar se știa ce ni se ceruse în castelul prințului Știrbei de la Buftea unde se duceau tratativele: să dăm Austro-Ungariei toate trecătorile și toate masivele muntoase ale Carpaților, să dăm întreaga Dobroge, bulgarilor și să ne zălogim avuțiile Germaniei și Austro-Ungariei.
       În astfel de împrejurări a fost aprinsă la Chișinău flacăra nădejdii care avea să ne încălzească inimile și să ne lumineze calea spre realizarea visului nostru de veacuri. Înainte de sfârșitul anului 1918, visul avea să se împlinească. La 1 decembrie 1918, România Mare era înfăptuită la Alba Iulia...
       De fapt, denumirea de Basarabia a fost dată Moldovei dintre Prut și Nistru de către administrația rusească, după 1812. Basarabia nu s-a numit la început decât ținutul meridional al provinciei care, de la Basarab I și până către sfârșitul domniei lui Mircea cel Bătrân, a aparținut Țării Românești trecând apoi în stăpânirea mușatinilor moldoveni. După ce turcii au cucerit Cetatea Albă la 1484 s-au instalat acolo tătarii. Domnii moldovei nu s-au împăcat, însă, niciodată cu gândul că această parte a țării lor să rămână în stăpânire tătărască, Alexandru Cornea, Aron-Vodă, dar mai ales Ion-Vodă cel Viteaz purtând războaie în acest scop.
       Moldova lui Ștefan și aceea a succesorilor săi nu a cunoscut decât două mari împărțiri administrative: Țara de Sus și Țara de Jos, în cuprinsul cărora au fost județele care au existat până la 1944 și două județe în plus: Cârligătura în Țara de Sus și Horincea în Țara de Jos. Pe Prut n-au existat cetăți de apărare, ci toate aceste cetăți au fost pe Nistru, unde domnii Moldovei au creeat și capete de pod dincolo de fluviu, capete de pod care au fost lărgite, cu timpul, până în apropiere de Bug. Multe localități situate de ambele părți ale Prutului poartă până astăzi același nume, iar cât privește amintirea lui Ștefan cel Mare, în nici o altă parte a României nu este mai vie ca în Basarabia. Răzeșii din Bălți, Soroca, Hotin, Orhei și din Lăpușna vorbesc despre el ca și cum l-ar fi văzut și l-ar fi întovărășit în expediții sau ar fi fost de față când marele domn a zidit biserici și mânăstiri.
       Prutul, care nu a fost hotar, se poate trece în multe locuri prin vad așa cum l-am trecut și noi în vara lui 1941, pe la Noua Suliță. După schimburi de foc la Dinăuți și la Doljoc, am ajuns în miez de noapte la Nedebăuți, de unde, înainte de a se lumina de ziuă, am pornit atacul asupra Hotinului. Când în salturi când târându-ne pe brânci prin miriști de grâu, prin câmpuri de sfeclă și prin lanuri de porumb și de floarea soarelui, cu flancul drept rezemat pe liziera pădurii Capilauca, am ajuns la locul zis la Patru Cârciumi, loc de popas pentru pretendenții la tron pe vremea războaielor căzăcești, dar și punct de plecare pentru atacul pe care l-a pornit Mihai Viteazul în vara anului 1600 asupra Hotinului. Forța de manevră și de învăluire a fost alcătuită în acțiunea de atunci din steagurile căpitanilor de călărași de Caracal și de Rușii de Vede. (n.n. Steag: cea mai veche denumire de unitate românească, numărând de obicei 100 călăreți. Căpitănia avea mai multe steaguri.)
       La 6 iulie 1600, după ce cucerise Hotinul, Mihai Viteazul putea da hrisovul în care se intitula ”Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei.”
       După 341 de ani, tot la începutul lui iulie, călărași provenind de pe aceleași meleaguri unde Mihai Viteazul își avusese steagurile și căpităniile se desfășurau, exact din același loc, în lanțuri de trăgători pentru a recuceri Hotinul. Țărâna multora dintre ei s-a amestecat cu aceea a strămoșilor de la 1600. Nu-l pot uita pe Caporalul Tache Ilie în Izbiceni care s-a prăbușit izbit de un glonț în frunte la un pas de mine. Abia împlinise 22 de ani...
       Cu gândul la el, cu gândul la ei, la toți cei care și-au dăruit tinerile lor vieți pentru pământul românesc și pentru dăinuirea neamului, să-mi fie îngăduit a încheia această evocare cu versurile lui Octavian Goga, poetul pătimirii noastre:

”Noi suntem flacăra pribeagă
Din neîmblânzita lor văpaie
Cu moștenirea noastră-ntreagă
Venim pe câmpul de bătaie.”

       Trăiască Basarabia românească!

*** *** ***
Despre Ion Valeriu Emilian şi activitatea sa:

       În cartea "Călăreţii Apocalipsei", Ion Emilian, cinsteşte menirea de soldat al neamului, având ca îndemn cuvintele lui Seneca scrise cu sânge şi lacrimi, acel “Vivere militare ist” adică numai ca militar trăieşti cu adevărat, principiu ce defineşte, întocmai viaţa omului, de proporţii urieşeşti: Ion Emilian.
       În cartea sa descrie cavalcada războiului dus împotriva Uniunii Sovietice, pe care l-a făcut urmând comanda generalului Ion Antonescu “Sodaţi, vă ordon, treceţi Prutul” până în Caucaz, de unde urmează tragica retragere până în ţară, de acolo după 23 August luptă alături de ruşi în Transilvania, front ce-l părăseşte şi se alătură nemţilor, pe care nu i-a trădat niciodată.
       Cartea de mai multe sute de pagini, i-a fost editată în limba franceză şi germană, pe când astăzi îşi aşteaptă publicarea şi în graiul acelora ce au jucat rolul principal în "Călăreţii Apocalipsei" de Ion Emilian.
       Acest om deşi avocat de meserie, a îmbrăţişat ca pe a doua sa Fiinţă cariera militară, nu s’a despărtit niciodată de gradul purtat pe front încât atunci când va muri, dorinţa lui a fost să fie scris pe cruce că sub ea îşi doarme somnul de veci, căpitanul Ion Emilian.

Ovidiu VUIA
       Exilul românesc şi-a manifestat valenţa creatoare şi prin presa timpului. Ziarul „Stindardul” fondat şi condus de Ion Valeriu Emilian, cu articole în trei limbi, română, germană şi franceză, a constituit mai mult de trei decenii o tribună de unde glasul celor plecaţi din ţară se făcea auzit pe toate continentele.
       Ţinuta publicaţiei era impecabilă la fel ca maniera şi comportamentul fondatorului ei. Ion Emilian a ştiut să-şi aleagă colaboratorii şi să trateze subiectele majore care frământau pe românii din ţară şi pe cei plecaţi.
Alexandru TOMESCU

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate