ION VIANU

Medic psihiatru, scriitor

 
ION VIANU

       Ion Vianu s-a născut în Bucureşti, pe 15 aprilie 1934. Este fiul criticului literar Tudor Vianu și al Elenei, născută Irimescu, fiica lui Ștefan Irimescu, medic, întemeietorul ftiziologiei din România.
       A urmat vreme de doi ani (1952-1954) cursurile Facultăţii de Filologie (limbi clasice) din Bucureşti, apoi s-a înscris la Facultatea de Medicină, absolvind-o în anul 1960, obţinând şi doctoratul în medicină la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila din Bucureşti
       Din anul 1964 a funcţionat ca preparator la Clinica Universitară de Psihiatrie din Bucureşti.
       A publicat "Intoducere în psihoterapie" şi "Stil şi persoană" (1975); cu această ocazie a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut (1976).
       Ȋn 1977 a fost nevoit să emigreze în Elveţia ca urmare a susţinerii publice a grupului Goma şi a "Cartei 77", inițiativa civică, de disidență, din Cehoslovacia.
       Ȋn Elveţa a lucrat în profesiunea sa de medic psihiatru.
       De la microfonul "Europei Libere" a realizat emisiuni, având ca subiect general, folosirea în România a psihiatriei drept formă de represiune politică.
       După Revoluţia din 1989 s-a implicat într-un mod foarte activ în denunţarea psihiatriei politice comuniste şi a scris articole cu conţinut politic în revistele "22", "Dilema Veche", în ziarul "România liberă", etc.
       Se întoarce în ţară după pensionare şi se dedică meseriei de scriitor cu care a cochetat încă din tinereţe, publicînd mai multe volume de proză sau eseistică.
       Opera în principal: "Introducere în psihoterapie", 1975; "Stil şi persoană", 1975; "Amintiri în dialog, Memorii" în colaborare cu Matei Călinescu, 1994, ed. II-a 1997; "Caietele lui Ozias", 2004; "Paramnezii", 2005; "Vasiliu, foi volante", 2006; "Blestem şi Binecuvântare", 2007; "Necredinciosul", 2008; "Investigaţii mateine", 2008; "Amor intellectualis", (2010).

***

Ion Vianu-24 ani, Student la Medicină

Ion Vianu, 24 ani - Student la Medicină

 
PSIHIATRIA ŞI NEGAREA EVIDENŢEI

       Am citit cu mult interes seria de articole anchetă publicate în cursul lunii iulie în ziarul "Tineretul Liber" şi consacrate psihiatriei, deşi trebuie să remarc că nu sunt de acord cu titlul general al acestor articole: "Psihiatri contra psihiatri". Ceea ce are însemnătate nu este confruntarea ivită în sânul acestei profesii, ci lupta de idei. Cu toate acestea voi spune de la început că nu împărtăşesc câtuşi de puţin părerea acestora dintre colegii mei, care se dezolează de existenţa a două asociaţii de psihiatrie în România. Este posibil o dominantă a năzuinţei către "unitatea de monolit" cu care a fost abundent intoxicată generaţia noastră şi de care nu sunt singurul a fi absolut sătul. Cred că este loc în psihiatria românească, pentru şi mai mult de două asociaţii de psihiatrie, deşi eu nu mă simt legat de Asociaţia psihiatrilor liberi al cărui membru corespondent sunt şi care cea dintâi şi-a proclamat, dorinţa temerară de a rupe cu un trecut lamentabil, dar nu întru totul lichidat.
       Din declaraţiile culese în cuprinsul anchetei sus amintite mi-a reţinut atenţia una, datorată celui care de aproape treizeci de ani a ţinut să conducă într-un mod aproape autocratic disciplina psihiatriei în România: am numit pe prof. V Petrescu. Ȋn numărul din 12 iulie al cotidianului amintit, domnia-sa spune textual: "psihiatria nu a fost utilizată în scopuri politice". Ȋn rândurile de faţă voi face câteva comentarii asupra acestei propoziţii.
       Dar mai întâi să spun că, de mulţi ani, de când trăiesc în Occident, sunt activ în rândurile Asociaţiei internaţionale împotriva abuzurilor politice ale psihiatriei (IAPUT). Ȋn această calitate am urmărit cu destulă atenţie situaţia psihiatriei sovietice şi marea dezbatere privind abuzurile politice comise de psihiatri în acestă tară. Este izbitor să se constate că în URSS ca şi în România persoanele care se găsesc în vârful piramidei academice şi organizatorice a psihiatriei se situează, în ciuda demonstrării existenţei abuzurilor, pe aceeaşi poziţie aparent de ne-apărat: în URSS nu ar fi existat, spun ei, internări psihiatrico-politice abuzive. Acest neadevăr este afirmat cu seninătate ca profesorii Babaian, Morozov sau de doctorul Ciurkin, psihiatrul şef din ministerul Sănătăţii al URSS - şi este semnificativ că pe el perestroika nu l-a atins, aşa cum s-a întâmplat în atâtea alte domenii ştiinţifice, tehnice şi politice: psihiatri vechi, rămân la cârma unei specialităţi, care din motive oculte, nu este supusă înnoirii.
       Anii petrecuţi în România - succesiv dejistă şi ceauşistă - ne-au obişnuit cu o trăsătură a "stilului comunist de lucru" (cum ar fi zis Lenin), aceea a negării - în ciuda evidenţei şi a bunului simţ - realităţii chiar atunci, când ea apare demonstrată, cu evidentă simplitate cu fapte.
       Ȋn numărul din 15 iulie al revistei "22" au apărut o serie de reportaje şi interviuri care demonstrează fără putinţă de tăgădă, existenţa abuzurilor psihiatrice din ţara noastră în trecutul apropiat, ca şi în cel mai îndepărtat. Oamenii care au avut de suferit, care au fost internaţi, uneori vreme îndelungată, alteori scurt timp, dar totdeauna fără niciun respect pentru drepturile lor civile şi morale, adesea din pură răzbunare a Securităţii şi niciodată în "interesul" lor au depus mărturie. Este oare posibilă o atât de cinică şi arogantă negaţie a acestor documente, nu numai fără nicio analiză a faptelor invocate, dar chiar fără explicaţie? Răspuns, da este, căci acesta a fost modelul de gândire pe care ni l-a propus timp de zeci de ani activistul comunist - şi se vede că lucrurile nu s-au schimbat încă îndeajuns în România, pentru ca acest model să fie definitiv compromis şi abandonat.
       Este adevărat că abuzurile, aşa cum le-am întâlnit, nu au fost altceva, decât manifestări ale arbitrariului general, ale abuzurilor multiple de putere, ale sistemului de ură, de delaţiune generalizată şi de represiune târâtoare care s-a manifestat în ţara comunizată. Dar nu este oare un adevărat truism să afirmi că răul general este alcătuit din suma relelor particulare? Fiecare trebuie să cureţe în propria lui ogradă şi această curăţenie trebuie să înceapă cu bilanţul mizeriei trecute. Cum ar putea psihiatria să înnoiască dacă nu recunoaşte cu luciditate şi hotărîre boala de care a suferit şi de care ar trebui să se vindece?

Ion Vianu, din cărţile sale

Ion Vianu, din cărţile sale

       Abuzurile politice ale psihiatriei în România, nu sunt, la urma urmelor, decât în număr limitat. Dar ele sunt un indicator al autoritarismului difuz, al unei maniere de diagnostic învechite şi mai ales al alianţei cu puterea atât de ne-medicală şi perversă în structura ei. Iată de ce este atât de important să recunoaştem şi să identificăm abuzurile şi să ne distanţăm de ele.
       Un argument pe care îl aud adesea şi care mă face să râd este că noi, aceia care vorbim despre abuzuri ne-am face vinovaţi de atitudini "anti-psihiatrice". Dar depinde şi cărei psihiatrii îi suntem noi opuşi.
       Dacă ai fi anti-psihiatru înseamnă denunţarea spitalo-centrismului nosografismului impins până la caricatură, neglijarea până la negaţie a metodelor psiho-socio-terapeutice, care au adus aiurea un val de aer curat în îmbâcsirea generală a vechii psihiatrii azilare - dacă toate acestea - şi pe deasupra denunţarea complicităţii cu poliţia şi cu Puterea (o putere în toate privinţele odioasă) sunt anti-psihiatrie, atunci putem să spunem, fără să ne jenăm, că da, suntem anti-psihiatri! Şi tot aşa nu ne vom lepăda de această apartenenţă dacă a fi anti-psihiatru înseamnă a te angaja pentru drepturile bolnavului mintal şi a tuturor celor care vin în contact nemijlocit cu psihiatria, a milita pentru deschidere şi pluralism în sânul acestei discipline, a căuta căi pentru depăşirea impasului ultra-conservator în care se grăbesc să ne dea note şi să distribuie calificative nu au nici puterea nici autoritatea morală spre a decide dacă suntem sau nu anti-psihiatri!

*** *** ***

Ion Vianu susţine conferinţa 'România fără Freud?',Institutul Cultural Român, miercuri, 24 octombrie 2007

Dr. Ion Vianu susţine conferinţa "România fără Freud?", Institutul Cultural Român, miercuri, 24 octombrie 2007

***

Dr. Ion Vianu împreună cu ambasadorul Jiří Šitler a depus un buchet de flori la placa comemorativă consacrată lui Václav Hável şi altor luptători pentru libertate şi democraţie din Parcul Izvor (13 iunie 2014).

Dr. Ion Vianu împreună cu ambasadorul Republicii Cehe, Jiří Šitler au depus un buchet de flori la placa comemorativă consacrată lui Václav Hável şi altor luptători pentru libertate şi democraţie din Parcul Izvor (13 iunie 2014).

***

Dr. Ion Vianu a primit la reşedinţa ambasadorului Republicii Cehe, de la elevii comunităţii cehe din Bucureşti medalia pentru rezistenţa activă contra regimului comunist şi solidaritate cu Charta 77 cehoslovacă (13 iunie 2014).

Dr. Ion Vianu a primit la reşedinţa ambasadorului Republicii Cehe, de la elevii comunităţii cehe din Bucureşti medalia pentru rezistenţa activă contra regimului comunist şi solidaritate cu Charta 77 cehoslovacă. Medalia pe care este inscripţionat textul „Şi datorită Dumneavoastră suntem liberi“ (13 iunie 2014).


Despre Ion VIANU:

       Ion Vianu a fost printre puţinii români care şi-au exprimat public solidaritatea cu Paul Goma, trimiţând o scrisoare deschisă de susţinere. Se întâmpla în 1977. Ion Vianu era medic psihiatru şi cunoscuse în spitale presiunile regimului. Nicolae Ceauăşescu nu mai accepta să se vorbească despre disidenţii politici şi dorea să-i scoată „nebuni“ pe toţi opozanţii. Ȋn 1977, Ion Vianu a emigrat în Elvetia, devenind un colaborator constant al postului de radio Europa Liberă.

Ovidiu SIMONCA  

       Tonul lui Ion Vianu e o raritate şi dă cărţii (n.n. "Amor Intellectualis") o curgere aparte, aleasă, aş zice, riscînd o preţiozitate, de dragul preciziei. Fiind vorba de nuanţe, de practica unor analize mai atente decît ne permitem cei mai mulţi dintre noi, lectura ei cere un ritm mai lent, mai ales în partea a doua, cînd adolescenţa convulsivă face loc dilemelor unei alte vârste. E o carte scrisă cu foarte multă grijă, despre dificila sarcină de a fi sincer, fără să răneşti şi fără să te răneşti.

Alina PURCARU  

       Registrul bombastic sau insidios al eului memorialistic exhibat nu există nicăieri în paginile cărţii lui Ion Vianu. Asistăm, în schimb, la o adevărată căutare a sinelui ascuns. "Amor intellectualis" rulează desfăşurătorul biografic al unui personaj constrîns social, penalizat ideologic şi frămîntat de însăşi vîrsta tînără la care se află. Biografia devine autobiografie prin modul sistematic şi în acelaşi timp subtil în care autorul recuperează sensul experienţelor traversate. Dramele din lagărul socialist, sinuciderea prietenului drag Mironi, ulterior trauma exilului constituie secvenţe destabilizatoare, de ruptură şi disoluţie a personalităţii. După ce le-a înfruntat în plin, autorul le va expune fără impudice văicăreli. Tonul este reţinut, sobru, maniera puţin pedantă. Şi aproape fiecare episod (considerat) relevant, numeroasele şi fugitivele secvenţe ale unor fapte în permanentă concomitenţă şi derulare sînt acum focalizate şi meticulos analizate. Practic, pe Ion Vianu nu trebuie să-l crezi pe cuvînt, fiindcă demonstrează; demonstraţia înseamnă argumentaţie rotunjită, iar rotunjirea nu e, la el, stilistic-sofistică, ci rezultatul unei meditaţii profunde la temă.

Daniel Cristea ENACHE  

       Ion Vianu, nu e doar una dintre cele mai lucide minţi contemporane, nu e doar unul dintre cei mai apreciaţi specialişti ai generaţiei sale. Ion Vianu a fost psihiatru în România comunistă, adică în România pesecuţiilor politice, unde însăşi psihiatria putea fi un instrument de teoroare... Ion Vianu a ales calea exilului în 1977, după ce s-a alăturat mişcării Paul Goma. Din ’90, a investit foarte mult în transportul pe ruta Elveţia – România, pentru că, de fapt, a investit mult în România.

Laurenţiu UNGUREANU  

       Dacă ai citit în ultimul timp, cel puţin o carte, sau mai multe din articolele scriitorului doctor Ion Vianu, întrebările, care apăreau în adolescenţă sau în timpul formării profesionale a generaţilor '60-'70, îşi găsesc acum un alt răspuns, - ca reflectate a realităţii, pe care nu o acceptam - plin de dăruire sufletească, măturisitor, admirator, vindecător. Iată cum justifică Ion Vianu într-un interviu din Adevărul, despărţirea din 1977 de tatăl sau: "Un maestru şi un model cultural a fost Tudor Vianu pentru mine, ca şi pentru prietenii mei. În primul rând pentru Matei Călinescu... Dar tatăl meu a rămas în ţară, noi ne-am exilat. Cine a avut dreptate? Nu ştiu. Cred, sper, că şi el, şi noi am procedat bine, deşi diferit. A fost şi pentru unii, şi pentru alţii un fel de-a ne apăra identitatea: el îndeplinindu-şi misiunea de a apăra cultura în condiţii vitrege, noi scăpând dintr-o strânsoare care ar fi sfârşit prin a ne gâtui, cel puţin moral".

Alexandru TOMESCU  


 
Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate