ION VLAD

Sculptor

 
ION VLAD

       Ion Vlad s-a născut pe 24 mai 1920 în Feteşti, jud. Ialomiţa, în familia Petre şi Alexandrina Vlad, descendenţi a unor ardeleni care s-au stabilit în Bărăgan.
       A urmat clasele primare, gimnaziul și a absolvit liceul "Barbu Știrbei" la Călăraşi. Aici şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa.
       În 1939 se înscrie la Academia de Belle Arte din Bucureşti, unde timp de un an şi ceva este elevul maestrului Cornel Medrea.
       Părăseşte în 1945 Bucureştiul pentru Sighişoara, înscriindu-se acolo la Şcoala Liberă de Arte Plastice. I se acordă Premiul ,,Simu“.
       Ȋşi întrerupe studiile la Sighişoara şi revine în Bucureşti. Participă la un concurs şi Guvernul francez îi acordă în 1947, o bursă. Nu poate beneficia de bursă deoarece nu i se eliberează paşaport pentru Franţa.
       Se retrage la o mică fermă la Buftea, unde îşi face şi atelierul.
       Expune la Saloane, realizează lucrări de artă monumentală. De oficiali este socotit ,,formalist“, cu toate că prezentările critice sunt laudative.
       Pentru un timp este angajat profesor de modelaj la Institutul de Arhitectură ,,Ion Mincu“.
       În ’62 participă la Bienala de la Veneţia. Expune foarte mult în afara ţării la: Praga, Berlin, Alexandria, Cairo, Atena, Helsinki, Bratislava, Varşovia, Moscova, Budapesta. În 1964, primeşte ,,Premiul de Stat“.
       În 1965 părăseşte definitiv România. A trăit la Nisa şi a lucrat la Paris.
       Aici este sprijinit şi încurajat de Pierre Cardin, care-i comandă lucrări pentru spaţiul Cardin din Paris.
       Devine profesor titular de sculptură şi desen la Centrul American din Paris, iar în 1975 este numit profesor suplinitor de desen şi sculptură la Sorbona. Expune mult în Franţa, apoi în Belgia, Danemarca, Suedia, Norvegia.
       În 1980 îşi instalează un al doilea atelier la Nisa, iar până în 1991 îşi împarte activitatea între Nisa şi Paris.
       Capodopera sa ce mai de seamă este sculptura lui Eminescu de la Paris, turnată în bronz, la dimensiunea de 250 centimetri înălţime, amplasată în oraşul luminii chiar la centenarul naşterii poetului, iunie 1989.
       Este Membru al Academiei Române (1991)
       Se stinge din viaţă la Paris, pe 28 ianuarie 1992, în urma unei intervenţii chirurgicale. Este înmormântat în Cimitirul Montparnasse din Paris, alături de Brâncuşi.
       Drept omagiu pentru opera sa, în Feteşti a luat fiinţă Asociaţia Culturală "Ion Vlad" condusă de biograful lui Ion Vlad, Emil Druncea. O Asociaţie "Ion Vlad" s-a înfiinţat şi în oraşul german Salszgitter.

***

Scultorul Ion Vlad - autoportret

Sculptorul Ion Vlad - autoportret

 
MĂRTURII DE SOLSTIŢIU

       Azi, 18 iunie 1989, Centenarul "La Tour Eiffel", Centenarul apariţiei volumului "Le Fleurs du Mal" de Baudelaire, Aniversarea Apelului de la Londra al Generalului De Gaulle, La Fête des Pères, la Fête de la Musique, Pogorârea Sfântului Duh, Centenarul Morţii lui Mihai Eminescu şi dezvelirea Monumentului Eminescu, realizat de subsemnatul. Românii de pretutindeni, din lumea liberă, uniţi în cuget şi în simţiri s-au adunat în pragul Bisericii Române din strada Jean de Beauvais din Paris. Cel mai de preţ fiu al neamului românesc de totdeauna, sculptat în bronz, a ales exilul la Paris.
       Noi românii ne-am născut cu el în vine, şi-am crescut cu el în gând. Mamele ne legănau, îngânând uşor versuri de Eminescu, la ospeţe se cânta şi se plângea în acelaşi timp "Oh! mamă, dulce mamă", "Mai am un singur dor", "Pe lângă plopii fără soţ"...
       Pe coperta abecedarului, pe calendar, pe peretele clasei, era mereu prezent.
       Făceam curte fetelor cu versuri din Eminescu, recitam versuri de Eminescu la serbările şcolare... imaginea lui era lângă icoană.
       Adolescenţi în vacanţa mare lăsam să ne crească pletele şi vecinii ne întrebau dacă ne-am făcut poeţi. Era imaginea unică despre "un poet".
       La vârsta de 15 ani am fost recrutat de cohorta de cercetaşi să realizez pentru serbările cercetăşeşti din oraşul Călăraşi - Ialomiţa, afişe programe, şi astfel am luat primul contact cu un grup de băieţi deosebiţi, mai în vârstă decât mine şi cu preocupări superioare. Ȋi trec în ordinea intrării în viaţa mea: Dumitru Dădâtlat, Aurel Cerban, Vasile Culică, George Danubia, Jean Marinescu, Liuben Dumitru. Toţi poeţi remarcabili, având peste 20 de ani, mă fermecau cu limbajul ales, poetic mai interesant decât al profesorilor şi cu o cultură încă necunoscută de mine. Sedus pentru totdeauna am început să-mi pun la punct anumite cunoştinte, atât ca să am dreptul la cuvânt, CUVÂNT necunoscut în cartierul şi pe maidanul copilăriei. Ei mi-au lăsat în inimă bucăţi de aur, pentru care le rămân dator, etern. Prin ei l-am întâlnit, l-am cunoscut pe liderul lor, Panait Istrati, cu ocazia aceasta având impresia că mi-au dat un certificat de maturitate. Rara avis!?

Statuia Ştefan Luchian, sculptor Ion Vlad, situată în Parcul Ion Voicu, Bucureşti

Statuia Ştefan Luchian, sculptor Ion Vlad, situată în Parcul Ion Voicu, Bucureşti

       Iunie 1939 - sfârşitul liceului, luarea examenului de bacalaureat, instalarea la Bucureşti, admiterea la Şcoala de Belle Arte în Atelierul de desen al Prof. Dărăscu. Un prim premiu de desen mi-a dat nas, şi după un chef am scris mare versurile lui Crevedia pe zidul şcolii: "Să bem prieteni, căci cine ştie mâine / Când vor veni talente mari şi noi / Din trupa noastră ce va mai rămâne"...
       Asta a făcut scandal, dar a dat şi o altă dimensiune studentului de la Belle Arte.
       Cu banda de prieteni, Mitu Dădârlat, Culică, Nikita Stănescu, ne-am făcut intrarea la "Café de la Paix", unde prin Ion Velicu am cunoscut toţi îngerii căzuţi: Dimitrie Stelaru, Gabriel Pamfil, Ben Corlaciu, Constant Tonegaru, Alexandru Lungu, Mihai Grama şi alţii, şi alţii, majoritatea cu false hârti militare, în jurul unor halbe de bere, coşuri cu chifle gratuite la epoca aceea de război, câte o jumătate de ou şi borcane de muştar, aduse pe şest de Nea Zaharia, bătrânul nostru chelner, din fundul sălii, sub un ceasornic vechi şi mare, oprit din mers. Se încinge un chef zgomotos din nimica toată, începem să vorbim în versuri ca Agatârşii în admiraţia civililor. Numeam "civili" pe toţi ceilalţi, care nu aveau acest grăunte de nebunie, dar care totuşi ne suportau şi din când în când, la o aluzie ne trimiteau în rând.
       Şi astfel la Café de la Paix, în plin război, într-o eforie inconştientă viaţa noastră devenise un "banchet continuu", dar asta nu înseamnă că lucrul de atelier de peste zi s-ar fi oprit! Spun banchet în sensul lui Platon. Cuvântul era stropit nu de aghiasmă sau de ceai de sunătoare... totuşi în limitele respectului faţă de această cafenea literară, care a dispărut odată cu instalarea ruşilor. Deci se termină războiul, încetează cultul morţilor şi se instalează moartea culţilor.
       "Café de la Paix" devine o cantină populară. Pe de o parte eu terminam cu o diplomă Şcoala de Belle Arte, şi intram în viaţă cu o diplomă bună de nimic. Mulţi dispăruseră pe front, alţii au reuşit să treacă frontierele, lagăre şi să se instaleze în Occident, în lumea liberă.
       Foşti oameni bine, foşti şi fără viitor, se ascundeau în anonimat în oraşe de provincie.
       Tăvălugul nivelărilor, sau mai bine-zis al anulării valorilor, l-am cunoscut. Ne-am apropiat de oameni fenomenali şi incompatibili din generaţia precedentă de un alt nivel de cultură, trecuţi prin marile universităţi ale lumii, care ne interesau şi ne captivau şi pe care începusem să-i interesăm şi noi: avocatul curajos, ziaristul sociolog, eseistul poliglot Petre Pandrea, autenticii, profunzii, filosofi Sorin Pavel şi Petre Ţuţea, ultimul poate cel mai extraordinar vorbitor pe care l-a avut neamul nostru. Ȋn conversaţia acestor pegaşi vergaţi, la un pahar de vin, găseam mai multă filosofie decât pe băncile Sorbonei. La discuţiile lor scânteietoare şi interminabile, eram numai ochi şi urechi. Şi nu avean nici întrebare şi nici replică. Eram tineri, eram respectoşi.

Basorelief, Opera Română, sculptor Ion Vlad

Basorelief, Opera Română din Bucureşti, sculptor Ion Vlad

       Ţin să insist, spun că viaţa de atelier a profesorului meu, sculptorul Cornel Medrea, un venerabil tribun român, care oficia cu vocea joasă de senator, solemn şi grav, aducea ceva aparte în studiul lucrărilor de compoziţie literară ca Luceafărul, Făt Frumos, Orfeu şi altele.
       Istoria Artelor predată de Tzigara-Samurcaş, Prof. Naum sau criticile din jurnal ale lui G. Oprescu, nu erau satisfăcătoare, Petru Comarnescu şi blândul Ionel Jianu, prin presă şi Căminul Artei, ne-au deschis noi orizonturi, un alt fel de a privi şi iubi arta, aducând în lumină alţi artişti moderni şi ignoraţi sau, mai bine zis, neînţeleşi de ceilalţi.
       Petru Comarnescu şi Ionel Jianu au apreciat de la început şi au sprijinit permanent cariera mea de sculptor. Poeţii, filosofii şi oamenii de duh, au făcut să vibreze în mine şi alte coarde, decât pasiunea pentru forme şi culoare.
       Am avut şansa să frecventez pe fraţii şi confraţii Teodoreanu, Ionel şi Păstorel. Lui Păstorel îi plăcea să se prezinte Al. O. Teodoreanu, explicându-se: Alo, ca la telefon.
       Ȋntâmplarea a făcut să fiu apropiat, şi să fac parte un scurt timp din curtea marelui Sadoveanu şi-n acelaşi timp să merg destul de des la Mărţişor, reşedinţa meşterului, şlefuitorului de cuvinte, Tudor Arghezi. Mergeam des la el cu un grup de poeţi şi actori. Ȋi duceam bonuri de cartelă, zahăr şi ulei, la care nu avea dreptul în timpul prigoanei. Ambii, colosali şi diferiţi aveau aceeaşi mare dragoste pentru Eminescu. Toate conversaţiile cu ei au avut o mare importanţă pentru restul vieţii.
       Toţi aceşti oameni de cultură şi de duh, mi-au îmbogăţit inima şi cunoaşterea, dragostea şi respectul pentru frumos în sensul înalt şi sacru, curiozitatea de a cerceta în profunzime şi în largul lumii.

Douce France, sculptor Ion Vlad

"Douce France", sculptor Ion Vlad

       Mi-au insuflat dragoste pentru acest Paris în care trăiesc de un sfert de veac, acest Paris de două mii de ani capitala lumii, despre care Barbu Delavrancea, care îşi făcuse aici studiile, spunea:
       "Nous les Roumains, nous aimons l'Histoire de la France, et les contes de fées. Et la Fée c'est la France".
       Cu acest bagaj am sosit la Paris în 14 septembrie 1965, aducând şi un mic steguleţ românesc, roşu galben şi albastru, culorile naţionale.
       Cu anii, sub lumina verrierei din atelier, în acest oraş lumină, culoarea galben s-a albit, s-a decolorat. Steagul a devenit francez.
       Port întotdeauna în sufletul meu galbenul auriu al holdelor din Bărăganul în care m-am născut şi pe care nu-l pot uita.

*** *** ***

Eugen Ionescu, Mircea Eliade - sculpturi de Ion Vlad

Eugen Ionescu, Mircea Eliade - sculpturi de Ion Vlad

Young Tree, The Fountain of Maids - sculpturi de Ion Vlad

Young Tree, The Fountain of Maids - sculpturi de Ion Vlad

Medalia Eminescu - sculptură de Ion Vlad, iunie 1989

Medalia Eminescu - sculptură de Ion Vlad, iunie 1989


Despre sculptorul Ion VLAD şi opera sa:

       Ion Vlad a reprezentat şi reprezintă încă în sculptura noastră, un amestec ciudat de energie şi de disperare, de vitalitate şi de eşec, de construcţie monumentală şi de ruinare lentă a formei pînă în pragul disoluţiei. Un bun regizor al volumului gigantic şi al suprafeţei impresioniste, un contemplativ calm şi un expresionist ultragiat şi sangvin, un sacerdot al antropocentrismului şi un iconoclast în plină criză de răzvrătire, toate aceste personaje se găsesc simultan şi succesiv în sculptura lui Ion Vlad.

Pavel ŞUŞARĂ  

       Este extrem de dificil, ca să nu spun imposibil, ca în cîteva fraze să cuprinzi intensitatea şi dimensiunea artistică a unui sculptor ca Ion Vlad. Atît viaţa, cît şi opera lui au stat permanent sub semnul unei triade fabuloase: poezie-tensiune-aspiraţie. Fie că sunt portrete, fie că sunt bazoreliefuri, compoziţii şi grupuri statuare, lucrările lui sunt guvernate de o strălucitoare şi pasională frumuseţe. Nu într-un sens calofil, ci în sensul unei stăruinţe purificatoare de linii şi volume. Indiferent de materialul în care şi-a plăsmuit lucrările: bronz, ceramică, cupru, ghips, piatră, Ion Vlad le-a înveşmîntat în duhul iubirii, înaripîndu-le şi armonizîndu-le, cu graţia stilizată a spiritului grecesc sau cu pasiunea setei de nou.

Iolanda MALAMEN 

       Original, profund, cu meşteşug înalt, Ion Vlad ne-a lăsat peste 120 de sculpturi în ţară şi zeci de sculpturi în lume. Astfel, asemenea lui Brâncuşi, a dat seamă despre geniul artistic al neamului din care se trage.

Emil DRUNCEA 

Silvana COJOCĂRAŞU, Paris-martie 1995, la statuia lui Eminescu

 
 
 
 
       Eram prima dată la Paris, în martie 1995. Mă impresiona totul, bulevardele, clădirile, arhitectura, Sena cu podurile ei, catedralele, aerul orasului... Eram studentă în Luxemburg şi am venit la Paris pentru două săptămâni, pentru studiu în biblioteci şi bibliografie pentru lucrarea mea de Licenţă şi pentru concurs la Sorbona, de admitere la un DEA, sub conducerea profesorului Michel Autrand, autorul "Istoriei literaturii franceze".
       Când am ajuns la statuia lui Eminescu, eram atât de emoţionată, că nu puteam zâmbi pentru fotografie, iar unul din colegi mi-a spus "la future Eminesco" - şi aşa m-a "prins" lângă poetul nostru, în inima oraşului Luminilor, pe rue des Ecoles... E o "fotografie" a vieţii, pe care o retrăiesc şi azi cu aceleaşi sentimente.

Silvana COJOCĂRAŞU 

 
 
 
 
 
       Duminica 18 iunie 1989. Ne ducem împreună, Gloria cu mine la Biserica Românească, din rue Jean de Beauvais. Lume multă. Sfânta Liturghie ne adună, iar, în acest lăcăş care este al nostru.
       Spre amiază mulţimea aşteaptă dezvelirea monumentului Eminescu, darul sculptorului Ion Vlad, făcut memoriei nepieritoare a Poetului Românilor şi Oraşului Lumină.
       Aurel Răuţă vorbeşte conclusiv despre centenar. Părintele Constandache sfinţeşte statuia, care îşi va găsi locul definitiv pe rue des Ecoles, vecină cu College de France. Domnul Perissol, vorbeşte în numele lui Jean Tiberi, primarul celui de al V-lea arondisment parizian şi prim adjunct al lui Jacques Chirac, primar al Parisului: "Eminescu poet şi om liber, face parte din patrimoniul cultural al Europei. Acest cadou splendid ne onorează profund". Sculptorul Ion Vlad face istoricul zămislirii statuii.

Andrei PANDREA 

Aneta şi Alexandru Tomescu în faţa Bisericii Române Ortodoxe din rue Jean de Beauvais, Paris şi la Statuia lui Eminescu, opera artistului Ion Vlad, ridicată în 1989, la capătul aceleiaşi străzii, pe rue des Ecoles

Aneta şi Alexandru Tomescu în faţa Bisericii Române Ortodoxe din rue Jean de Beauvais, Paris şi la Statuia lui Eminescu, opera artistului Ion Vlad, ridicată în 1989, la capătul aceleiaşi străzii, pe rue des Ecoles

       Aşa cum cei mai mulţi oameni de cultură, care au luat calea exilului în timpul dictaturii comuniste, au fost izolaţi, ignoraţi sau interzişi şi Ion Vlad a fost dat uitării, cu toate că opera rămasă în urma lui era o mărturie evidentă a unui artist talentat.
       Imediat după revoluţie, dorinţele unora dintre ei de a-şi revedea ţara au fost înăbuşite, sub diferite pretexte. Aşa a fost şi cazul lui Ion Vlad. El a fost un supravieţuitor, în exil, gândurile lui străbăteau ca o obsesie Bărăganul copilăriei.
       Ȋn faţa statuii lui Eminescu din Paris, după ce am participat la Sfânta Liturghie la Biserica Română am simţit nevoia să îngenunchez şi să mă rog pentru toţi aflaţi în pribegie, care nu şi-au uitat ţara şi poporul străbun.
       Ne-am aşezat la picioarele lui; parcă eram ACASĂ.

Alexandru TOMESCU  


 
Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate