LIVIA NEMŢEANU-CHIRIACESCU

Avocată, istoric, poetă, scriitoare

 
LIVIA NEMŢEANU-CHIRIACESCU

       Livia Nemţeanu-Chiriacescu (Kiriacescu în actul de naştere) si-a făcut debutul literar ca elevă, cu poezia “Răzvrătire în Ardeal” publicată în ziarul Ardealul.
       A urmat cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, de unde a fost exmatriculată ca fiind membră activă în Organizaţia Tineretului Liberal.
       Se căsătoreşte cu Gil Mănescu, conferenţiar universitar la Facultatea de Drept, Secretar General al Tineretului Liberal din Partidul Liberal şi ministru subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe.
       Reuşeşte la admitere, sub nou nume, la Institutul de Arhivistică, Bibliologie şi Muzeografie, care la scurt timp a fost desfiinţat şi transferat la Facultatea de Istorie ca Secţia Arhivistică.
       Gil Mănescu a fost arestat şi condamnat la zece ani închisoare pe considerente politice. Este obligată să părăsească facultatea şi să se ascundă de urmărirea Securităţii, prin diferite oraşe ale ţării.
       Decretul de arestare a tineretului înscris în partidele istorice şi a soţiilor detinuţilor politici fiind anulat, a putut termina studiile în Istorie şi Drept.
       A lucrat ca bibliograf principal la Biblioteca Centrală de Stat, de unde la un an a fost dată afară, pe motiv că soţul Gil Mănescu este deţinut politic.
       După respingerea cererii de înscriere în Colegiul avocaţilor, a funcţionat ca jurisconsult stagiar la Intreprinderea de Sortare de piei din Ferentari, de consultant arbitral, consultant şef, unde a funcţionat până la reorganizarea Ministerului Muncii, când a ocupat postul de consilier juridic, apoi consilier şef, timp de peste 20 de ani.
       În anul 1968 s-a recăsătorit cu judecătorul Ioan Silviu Nemţeanu, care a demisionat neputând executa sentinţele impuse de partid (comunist) şi care a intrat consilier juridic.
       În 1970 li s-a născut unicul fiu, Herbert Caraiman Codruţ.
       În 1987 cu ocazia unei vizite cu familia în Canada, a refuzat să se mai întoarcă, stabilindu-se la Montreal.
       Este atrasă de călătorii, care au fost şi subiecte ale scrierilor sale. Prin activitatea depusă se remarcă în viaţa culturală din exil.
       În 2001 soţul moare în urma unei lungi suferinţe.
       Trăieşte în Montreal, Quebec.
       Opera şi activitatea:Colaborează în ţară la: Ardealul, Academia, Universul Literar, Luceafărul, Fapta, Poporul, Transilvania Noastră, Almanahul Femeia, Nea Elas, Universul Copiilor şi altele. Publică: “Răscoala din 1907”, Contribuţii bibliografice, E.S.I.P., Bucureşti, 143 pag., prefaţă de Mircea Tomescu / “Ochi de pisică”, poeme, Editura pentru literatură, Bucureşti,1969; 93 pag. / “Marele Pan”, poezii, Editura Cartea Românească, Bucureşti,1973, 120 pag. / “Amurgul Alb” versuri, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981, 103 pag.
       A fost propusă în 1977, membru în Uniunea Scriitorilor din România, acces care i-a fost blocat până în 1989 nefiind membră de partid.
       În exil colaborează la “Luceafărul Românesc”, “Doina”, “Tribuna Noastră”, “Pagini Româneşti” din Montreal, “Cuvântul Românesc” din Hamilton, “Litterae” din Toronto, “Dorul” din Danemarca. Publică: “Pământul dinlăuntru”, poeme, Editura Planeta, Bucureşti, 1999, 319 pag. / “Europa…în autostop” (vol I), călătorii, Editura Cartea Românească, Buc., 2001, 334 pag., 45 ilustraţii color. “Europa …în autostop (vol.2) şi restul lumii”, aventuri în călătorii, Ed.Cartea Românească, Buc., 2001, 349 pag., plus 72 ilustraţii color / “Tierra del Fuego – Fin del Mundo”, călătorii şi aventuri (2001-2005), Editura Muzeul Literaturii Române, Buc., 2005, 348 pag., plus 124 ilustraţii color / "Manuscrisul din tren. Jurnalul vieţii mele. Memorii 1930-1989" Ed. Paralela 45, 2010 / “De dragoste şi de moarte”, Poeme Ed. Paralela 45, 2010 / “Crucea cavalerilor de Malta” Ed. Paralela 45, 2010.

Episcopul INOCHENTIE MICU-KLEIN

       Unirea românilor din Transilvania cu biserica română a dus la formarea unei elite intelectuale.
       Această elită şi-a asumat un rol conducător nu numai în problemele religioase, ci şi în cele sociale şi politice.
       Persoana cea mai proeminentă din cadrul ei a fost Ion Inochentie Micu-Klein, episcopul Bisericii uniate de la 1728 la 1751.
       El a fost primul român care a ştiut să profite, în favoarea neamului său, de promisiunile făcute celor care au consimţit la unirea cu Roma.
       Deşi prin cele două diplome imperiale leopoldine din 1699 şi 1701 se promiteau, prin prima, preoţilor români uniaţi avantaje materiale la egalitate cu clerul catolic, iar prin a doua, şi mirenilor să iasă din statutul de "toleraţi" şi să se bucure de legile şi beneficiile ţării, această din urmă diplomă nu s-a aplicat niciodată.
       Trebuia ca Unirea - instrument de stăpânire politică - impusă ca un fapt extern, să se transforme în fapt intern, pus în serviciul propriilor nevoi, propriilor aspiraţii ale românilor.
       Micu-Klein s-a născut în 1692 la Sadu, sat de sub munţi, în vecinătatea Sibiului şi a Ţării Româneşti. S-a numit simplu Ion Micu. Provenea din mijlocul ţărănimii libere de drept, dar pe care şaşii şi ungurii - naţiuni privilegiate - îi împilau şi-i obligau chiar la prestaţii iobăgeşti. Fără îndoială că această situaţie şi-a pus amprenta pe lupta pe care el urma să o ducă până la sfârşitul vieţii sale. A umblat mulţi ani prin şcolile iezuite de la Sibiu, Cluj, Nagyszombat, apoi Tirnavia (în Cehoslovacia), de unde în 1728 este ales şi numit direct episcop, ca succesor al episcopului Patachi.
       Om instruit, cu studii la Roma şi Viena, conformist şi leal faţă de regimul imperial, Patachi a contribuit la promovarea unirii cu biserica romano-catolică, fără alte consecinţe decât cele prevăzute.
       Nu tot aşa au stat însă lucrurile şi cu episcopul Micu, cel care şi-a adăugat în momentul călugăririi sale şi numele de Inochentie urmând, potrivit obiceiului epocii, germanizarea numelui Micu în Klein.
       Unirea a fost pentru regimul austro-ungar o armă politică în lupta cu protestantismul (calvinismul) şi cu naţionalităţile multiple ale imperiului, adevărat conglomerat continuu de răscoale. >

Livia Nemţeanu-Chiriacescu acordând autografe la apariţia cărţii 'Manuscrisul din tren. Jurnalul vieţii mele. Memorii 1930-1989' Ed. Paralela 45, 2010

Livia Nemţeanu-Chiriacescu acordând autografe la apariţia cărţii "Manuscrisul din tren. Jurnalul vieţii mele. Memorii 1930-1989" Ed. Paralela 45, 2010

       Această armă politică destinată supunerii maselor devine în mâinile clarvăzătorului Inochentie Micu un mijloc în slujba emancipării politice a poporului român din Transilvania.
       Profitând de funcţia sa înaltă şi de calitatea de membru în dietă, obţinută în 1733, el iniţiază şi duce cu obstinaţie o îndrăzneaţă şi amplă luptă politică.cu celelalte neamuri ale ţării.
       El întocmeşte un întreg program politic pentru emanciparea socială şi politică a transilvănenilor. Astfel, el leagă conversiunea religioasă a ortodocşilor transilvăneni de acordarea drepturilor politice.
       Într-o societate dominantă de pactul unio trio nationum (ungurii, secuii, saşii), românii nefiind consideraţi decât toleraţi, Inochentie Klein, ca şi ceilalţi membri ai noii elite ardelene, crează şi impune recunoaşterea oficială a naţiunii române egală în drepturi cu celelalte naţiuni conlocuitoare. Iar această revendicare şi-o întemeia pe cea de-a doua diplomă leopoldină, care prevedea că şi mirenii uniaţi sunt în stările şi în rândul fiilor patriei. Cu alte cuvinte el subordona unirea, pe care o folosea ca o armă de luptă, revendicării naţionale.
       Astfel, funcţia de episcop se transformă şi ea în instrument de acţiune politică.
       Pretinzând, deci, aplicarea ambelor diplome leopoldine, el uneşte libertăţile şi avantajele pentru cler cu cele pentru "naţiunea" sa. Până la sfârşitul vieţii şi luptei sale, acestea vor rămâne inseparabile.
       Pentru ridicarea poporului se preocupă mai ales de şcoală, de cultură. Înfiinţează şcolile din Blaj şi intenţioneaa să ridice un seminar la Cluj. Sub el pleacă primii bursieri la Roma.
       La Viena îi cade în mână şi cumpără de la un anticar manuscrisul lui D. Cantemir: Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, pe care un negustor îl adusese de la Petersburg.
       De aici, numindu-şi şi el poporul "romano-valahicus", el arată că acesta nu este inferior celorlalte popoare nici în vechime, nici în calitate.
       Vechimea, romanitatea şi continuitatea în Transilvania încă de pe vremea lui Traian, alimentează conştiinţa de sine a poporului şi devin arme de luptă pentru ridicarea politică.
       El cere reprezentarea poporului român în dietă şi în toate instituţiile ţării, alături de celelalte popoare conlocuitoare. Cere loc de conslier în guvern pentru sine sau alt reprezentant. Blajul să fie declarat oraş, cu drept de a trimite deputat în dietă: Să nu se hotărască nimic de noi fără de noi şi în absenţa noastră, zice el. Cere, de asemenea, ştergerea legilor prejudicioase pentru poporul român şi religia lui.
       Înfruntă proteste, batjocuri, invective, altercaţii violente, dar nu cedează. Întâmpină rezistenţă acerbă, dar nu se resemnează. El este un luptător şi atacă din nou, ameninţă să părăsească unirea cu întreg poporul şi să treacă în Ţara Românească, lipsind astfel imperiul de plătitorii de dări. Ele constituiseră deja motivul unor emigrări masive.
       Această figură dârză, neînfricată, luptă şi cu armele diplomaţiei, dar şi cu cele ale pasiunii.

LIVIA NEMŢEANU-CHIRIACESCU, din cărţile sale

Livia Nemţeanu-Chiriacescu, din cărţile sale

       Fire războinică, asaltează temerar Curtea, toate forurile, toate personalităţile politice, gata să lupte chiar cu vărsarea sângelui său.
       Programul său de luptă a cuprins revendicări care vor apărea abia după o jumătate de secol în preocupările iluminiştilor revoluţionari.
       Ion Inochentie Micu e primul care cuprinde într-un ansamblu problema poporului român din Transilvania, stabilind obiectivele politice şi argumentele.
       El face saltul de la privilegiile clerului uniat la drepturile naţiunii. El deschide lupta contra asupririi naţionale.
       Unirea menită de regim să fie calea care duce la conştiinţa catolică şi supunere, el o transformă în calea către conştiinţa naţională şi emanciparea politică.
       Din instrument de dominare a popoarelor, el transformă unirea în instrument de ridicare politică proprie.
       În lipsa altui organism de luptă el foloseşte biserica.
       Este primul intelectual român luptător pentru îmbunătăţirea soartei iobăgimii, pentru ştergerea ei de pe faţa ţării, pentru egalitatea în drepturi a tuturor locuitorilor ei.
       El transformă Blajul dintr-un sat în centru politic şi cultural al românilor.
       El este precursorul ideilor istorico-filosofice ale iluminismului. Pe temeliile aşezate de el se va ridica şi Şcoala Ardeleană.
       El întemeiază dreptul poporului pe dovada că suntem cei mai vechi aici, cei mai numeroşi, purtăm sarcinile cele mai multe. Şi acestea au pătruns în conştiinţa celor mulţi şi au fructificat.
       Curtea alarmată de revendicările sale îl cheamă urgent la Viena.
       Înainte de plecare, episcopul a convocat un sinod mixt (preoţi, mireni, uniţi şi neuniţi), în faţa căruia a făcut a dare de seamă asupra acţiunii sale de până atunci şi a cerut încuvinţarea pentru continuarea ei.
       Sosit la Viena, şi cu asentimentul sinodului, el a încercat să-şi susţină revendicările. Dar, în locul reexaminării acestora, el se trezi în faţa unui şir de acuzaţii care aveau la bază informaţii şi denunţuri ale protestanţilor şi catolicilor.
       Fu acuzat că s-a convertit numai condiţionat, că a ameninţat cu părăsirea unirii, că a aţâţat ţăranimea împotriva domnilor şi i se dădu să înţeleagă că ar putea fi iertat numai dacă renunţă la acţiunile politice.
       Văzând că nu mai poate fi vorba de susţinerea revendicărilor sale şi nici măcar de o justificare a acţiunii intrepinse de el, Inichentie Micu luă drumul Romei, pentru a solicita sprijinul Papei. Acesta însă se găsea sub influenţa Vienei.
       Decepţionat, dar nu resemnat, Micu rămase la Roma, de unde a continuat să-şi exercite funcţia prin vicarul său subaltern Petru Pavel Aron, fără ca să înceteze lupta pentru ridicarea politică a poporului său.
       Dar Curtea de la Viena voia neapărat să-l înlăture şi pentru a evita riscul unor tulburări şi mai mari - căci românii cereau mereu reîntoarcerea episcopului lor şi ameninţau mereu cu răscoala - episcopul rebel trebuia silit să abdice "de bună voie".
       După 7 ani, după ce i s-a sechestrat averea personală şi i s-a sistat donaţia bănească, sub veşnica presiune, zdruncinat şi bolnav, el abdică în sfârşit "de bună voie" la 7 Mai 1751, continuându-şi restul zilelor în exil.
       A murit la Roma în 1768, dar puterea personalităţii sale s-a prelungit mult timp şi după sfârşitul său. Figura lui s-a ridicat printre arhanghelii acestui neam.

*** *** ***

 
BALADA EMIGRANTULUI

 
A sunat ceasul cel mai năpraznic
Ceasul care se chiamă Destin
Ceasul ce smulge parâma din bornă
Ceasul în care murim sau trăim

Ceasul acest’nu-l aude nimeni
Decât insul în pieptul căruia bate
Roţile-i sfarmă carnea pe oase
Sângele-i fierbe în adversitate

Plin i-e paharul. Turmele spaimelor
Galopează, gurile ecoului sparg.
Piatra e o forţă liniştită, pân-ce
Braţul furtunii o svârle în larg

Şi toate şi tot lasă-n urma-i pe veci
Precum pre sine-n brazde de urme
Fără să poată nici să se-ntoarcă
Nici funia timpului vreodată s-o curme

Şi vara de culoarea grâului
Şi iasomia de culoarea lunii,
Fascinat de identitatea obiectelor
Cu el însuşi, ca ţara cu străbunii.

Iată, braţele vântului răsucesc
Lunatica făptură, umbra ochiului lui,
Leopardul zăpezilor îi sare-n gât
Şi-abia mai vede-n ceaţă ochiul unei căţui

Într-acolo-i direcţia Timpului nou,
Dacă îngerii-l pot transgresa
Pe drumul tenebros pe care mulţi pornesc
Dar nici se-ntorc, nici ajung, doar câţiva

Peste abisul unei eternităţi
Pe deasupra abisului spre eternitate

 
Către o altă lume teribilă
Prea strâmtă pentru inima care se rupe de toate.

Dacă stâncile se deschid în faţa puhoiului,
Parantezele timpului imobilizat
Între frontierele a două durate nesigure
Se deschid greu în faţa celui damnat

Dar trebuie să treci de oglinzile sparte
Prin care sângele tău se prelinge,
Să te extragi din angoasele ce se umflă
Ca pânzele, ca un cancer peste meninge,

Şi din marea de lacrimi să te smulgi cu osârdie,
Vraja rea ce-a căzut ca un duh veninos
S-o rupi ca pe-o hlamidă ce te sufocă
Pentru ca jungherul fricii s-ajungă la os

A sunat ceasul cel mai năpraznic
Ceasul care se chiamă Destin
Ceasul ce smulge parâma din bornă
Ceasul în care murim sau trăim

Trăim pe de-o parte, murim pe de alta,
Naşterea-i grea, renaşterea-ndoielnică,
Dar cine şovăie pierdut e pe ştreang
Pierdută e clipa cu aurora prielnică.

Vom pierde gustul casei strămoşeşti
Dar şi cumplita junglă a fricilor de ieri,
Vom trece pe deasupra eternelor chemări
În abandonul altor uitate primăveri,

Noi, cei ce-ajungem să rupem zăgazul
Şi vântul şansei să ne ducă pe mal
Uitând furtuna care-nghite restul,
Nesăţioasă gură a zeului Baal.

Livia Nemţeanu-Chiriacescu cu soţul Ioan Silviu Nemţeanu in redactia ziarului Luceafărul Românesc, 1992

Livia Nemţeanu-Chiriacescu cu soţul Ioan Silviu Nemţeanu în redacţia ziarului "Luceafărul Românesc", 1992

*** *** ***


Despre Livia Nemţeanu-Chiriacescu:

       Se distinge în cadrul generaţiei noastre printr-o publicistică amplă, recenzii, reportaje, schiţe şi, mai cu seamă, poezie remarcabilă… care certifică amprenta unei depline maturităţi şi a unor variate modalităţi de expresie. Abordă cu aplomb rigoarea sonetului, preferând tonul elegiac. O stenică prospeţime: viguros liric, ci nu feminist. Senzualitate robustă a unor poeme, dar şi extatic, o adevărată artă poetică.

Tudor GEORGE
       Livia Nemţeanu-Chiriacescu obţine bune efecte în comunicarea metaforică, depăşindu-şi sinceritatea prin artă. …Poeta îşi depăşeşte feminitatea prin cerebralitate şi ia distanţă faţă de propriile ei mărturisiri. Acest fapt avantajează aranjamentul metaforic … şi nu deranjează emoţionalitatea.
Titu POPESCU
       Sunt călătorii, (n.n. Tierra del Fuego – Fin del Mundo) dar nu sunt note de călătorii. Sunt mai mult decât atât, căci pe fundalul lor se însăilează întâmplări ciudate, povestiri ce magnetizează cititorul şi îl atrag în hora personajelor care saltă fără oprire, ca la bătută. Textul e bine scris şi condus, într-un stil personal şi incitant. Autoarea foloseşte o limbă curată românească, cu cuvinte şi imagini poetice proaspete, neuzate. Vocabularul bogat, cu multe arhaisme, fără repetiţii, măreşte plăcerea cititorului care pare că-şi cufundă spiritul într-un cristal.
       Interesantă este şi construcţia pe două planuri a acestor scrieri, evidentă în Grecia şi grecii, în Egiptul, şi chiar pe mai multe planuri, ca în capitolul “Chile sălbaticul”. Sunt de reţinut peripeţiile neobişnuite, şocante, pe care hazardul le aruncă în fiecare din aceste texte, ca o mână răutăcioasă a destinului – fatum – de la care nu te poţi sustrage. În ultimul capitol survine un “accident” mortal, crimă sau sinucidere? dilemă la care poliţia intră în scenă.
Magda IONESCU-GHINEA
       După o activitate publicistică, ca poetă mai mult, constrânsă de cenzura comunistă din ţară, a emigrat în Canada, continuând în condiţii de libertate, să scrie poezii, cronici, schiţe, recenzii, articole politice şi istorice, memorii colaborând cu regularitate la presa exilului, precum şi la unele ziare apărute după 1990.
       Poezia ei este o împletire surprinzătoare a sensibilităţii feminine cu analiza neiertătoare a realităţii. Ea îşi descoperă în fiecare poezie scrisă, noi licenţe creative, versurile se împlinesc în regrete nemărturisite, împingând pe cititor în ispita memorării lor.
       Proza cu subiect de călătorie are un farmec deosebit, paginile de ficţiune alternează cu cele care corespund realităţii, atribuindu-le uneori valoare documentară.
       Articolele sale, cu cele mai variate subiecte sunt temeinic argumentate, avand un mod specific, elegant de exprimare, chiar şi atunci când predomină nota critică.
       Iată ce sincer se destăinuie scriitoarea la apariţia volumului 'Crucea cavalerilor de Malta': "Când scriu, singuratatea se depărtează de mine şi trăiesc într-o simbioză deplină cu cititorul. Nădăjduiesc ca receptivitatea lui să resimtă toate acestea ca pe un val de miresme când traversează o grădină într-o seară de vară."
Alexandru TOMESCU

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate