EXISTENȚA LUI DUMNEZEU - ARGUMENTUL FILOZOFIC

-Marin Mihalache-

Marin Mihalache        Ființa, existența şi conştiinţa, persoana omenească, își au izvor în penumbra esenței divine, își au sorginte teandrică în Cuvânt, în Trupul Ḯnviat al lui Iisus, și prin aceasta în aborele etern al vieții, al iubirii tainice trinitare. De aceea a nega existența lui Dumnezeu, a esenței divine înseamnă a nega implicit propria noastră existență. Când însă omul încearcă să analizeze logic, să conceptualizeze, să gândească filozofic, abstract despre Dumnezeu, în mintea omenească rațională, dialectică, se produce sciziunea, separarea conceptuală, ajungându-se la paradox, la sofism, la îndoiala metafizică, la „a fi sau a nu fi” filozofic, la „Dumnezeu există” sau „nu există” teologic. Dar această reprezentare fictivă, contractorie, nu este bazată pe principiile realității divine, ci se datorește modului nostru de gândi conceptual și de a reprezenta dual lumea și datorită faptului că la suprafață și mintea noastră și lumea sunt concepute şi construite pe pilonii polarităților, a perechilor de opoziții compensatorii, pe interdependenţa neoplatonică numită „coincidentia oppositorum”. De câte ori încearcă să cuprindă și să înțeleagă infinitul, mintea omenească având access doar la informație între limitele matricei imanente, dualiste, și fiind nevoită să dea un sens lumii înconjurătoare, are tendința naturală de a-și reprezenta lumea ca pe un sistem dialectic, un neîntrerupt process al devenirii, un fluviu nesfârșit de contradicții și antinomii. Calitățile, virtuţiile, atributele dumnezeirii, contradictorii în percepția omenească, sunt în realitate perfect unite în esența ființei divine, a Logosului, a lui Dumnezeu, în Ḯmpărăţia Căruia tronează liniştea irenică eternă. Ḯntr-o anumită măsură, chiar și omul este capabil prin har, smerenie și iubire, să-și transcendă și să-și depășească propriile contradicții și conflicte raționale printr-o unire “non-rațională”, sacră, a acestor opoziții care există în propriul intelect precum şi în realitatea înconjurătoare imanentă.

În perioada când s-a format canonul biblic, inclusiv în era culturii filozofice raționaliste grecești, existența lui Dumnezeu nu era pusă la îndoială așa cum este pusă în perioada ateistă modernă. Dilema filozofică și religioasă a anticilor nu era că Dumnezeu ar fi existat sau nu, ci că lumea credea în prea mulți zei şi dumnezei cărora trebuiau să li se închine după nevoi. Însăși credința în Dumnezeu nu era concepută în termenii dacă Dumnezeu există sau nu ci dacă dumnezeul respectiv, personal, tribal ori naţional este efectiv, răspunde la cereri. Pentru un profet ar fi fost de neconceput să încerce să demonstreze existența lui Dumnezeu folosindu-se de argumente filozofice, ori să speculeze “ad absurdum” cum ideea și spiritul înțelepciunii divine au apărut în mintea şi inima sa. Conștiința omenească în acea perioadă istorică fierbea ca un vin nou, tulbure, era îmbibată cu har divin și bântuită de viziuni, epifanii și teofanii, de spiritul lui Dumnezeu care credeau şi simţeau ei că le luminau intelectul, gândurile, existența, astfel că nu era de conceput întrebarea dacă Dumnezeu exista ori nu, sau dacă omul credea ori nu filozofic în Dumnezeu. Când în textul sacru se vorbește despre lipsa de credință, nu se referă la tendinţa intelectului uman de a accepta în termeni logici și abstracți că Dumnezeu există, ci la lipsa de încredere a omului în promisiunile și ajutorul lui Dumnezeu, la faptul că mulți deși cunoșteau litera legii dumnezeiești trăiau și se comportau ca și când Dumnezeu n-ar fi existat. Iisus nu-i cearta pe cei necredincioși că nu înțeleg filozofic dogmele existenței divine, deși dogma are rostul său în istoria şi “iconómia” tainelor divine şi a credinței, ci că nu văd că Dumnezeu care se îngrijeşte și de florile câmpului ar putea lua aminte și de om. Paradoxal a fost şi rămâne totuşi faptul că, aşa cum spune şi Sfânta Scriptură, diavolul crede că Dumnezeu există, iar nebunul zice în inima sa că nu există Dumnezeu.

Un om care are credință adevărată, autentică, trăire spirituală întru desăvârșire, nu are nevoie de atâtea dovezi filozofice ori logice să-i afirme sau să-i nege convingerile sufletești. Nu că dovezile obiective și conceptele la care se ajunge pe cale filozofică n-ar fi importante, ci că adevărul revelat, lăuntric, self-evident, harul divin, sunt de altă natură decât adevărurile filozofice la care se poate ajunge pe calea rațiunii și a analizei intelectuale. De aceea, și pare poate surprinzător, dar dacă vom citi cu atenţie Sfânta Scriptură, nu vom găsi prea multe argumente filozofice ori logice, abstracte, care să susțină sau să întărească raţional posibilitatea existenţei unei realități divine, a lui Dumnezeu. În cartea sfântă existența lui Dumnezeu este mai degrabă evidentă, asumată, este o realitate palpabilă în sufletul omenesc, şi nu doar un concept ori subiect de dezbatere şi dizertație filozofică. Credinciosul care trăiește, simte și intuiește prezența vie a harului lui Dumnezeu, care se află în neîncetat dialog sufletesc, contemplație și rugăciune cu ființa și realitatea divină nu mai continuă în acelaşi timp să dezvolte argumente logice ori filozofice ale existenței ori non-existenței lui Dumnezeu. Când este cufândat profund în rugăciune sau contemplare a prezenţei divine orice întrebări sau conceptualizări i se par ispite, piedici în calea comunicării directe cu Dumnezeu. Există timp şi pentru analiza şi îndoiala intelectuală dar fiindcă aprioric în mintea celui care cercetează există deja acea apercepție numită credință, lumea este văzută din perspectiva celor care au ochi formaţi să vadă şi realitatea mistică, tainică, tot aşa cum mintea şi de ochiul celui care priveşte poate schimba natura realităţii de sub microscopul quantic.

Fără Dumnezeu, fără o inteligenţă creatoare, nu poate exista o lume inteligibilă și inteligentă. Inteligența este un semn că lumea materială, creația în genere au fost concepute de o minte, de o entitate superioară, că lumea a fost atinsă cândva de aripa inefabilă a unui duh nevăzut purtător ai unei raze de lumină din oceanul de lumină supremă. Dar acest argument cosmologic și teologic nu este îndeobște acceptat doar prin forța și efectele logicii. Pentru a accepta un astfel de argument este nevoie de un salt metafizic al gândirii, de o credință măcar în ipoteza de bază deistă și teistă că la baza ultimă, în substraturile fundamentale ale existenței se află o conştiinţă, un sâmbure esenţial generator şi germinator de viaţă, un soare ca esenţă de unde purced energiile solare prin razele sale. Ordinea și nivelul de complexitate și de organizare a lumii, frumusețea dumnezeiască a acesteia, valorile transcedentale ale conștiinței, experiențele religioase, epifaniile, teofaniile, viziunile spirituale ale ființei umane, crează totuși premizele unui înalt grad de probabilitate, dacă nu de certitudine, a „necesității” unui creator divin prin care să se explice măcar faptul că există ceva, există o lume, și noi, oamenii, capabili să înţeleagă faptul că deși ar fi fost tot atât de logic să nu existe practic nimic din ceea ce există. Deși a fost folosit ca un argument filozofic de bază împotriva ideii existenței lui Dumnezeu, pozitivismul logic și matematic este absolut corect: logica și matematica deși atât de precise și eficiente pe plan abstract nu au totuşi acces la existența în sine, la revelația divină. Calculat aritmetic și dedus logic, unu plus unu fac întradevar doi. În planul realității însă, în procesul existenței și al devenirii pe lângă suma abstractă se crează în timp și un surplus, o valoare, o calitate adaugată de care ecuația matematică și judecata logică abstractă nu țin seama. Oricât de perfecte ar fi din punct de vedere abstract fără adaosul valoric, calculele matematice și silogismele logice rămân cifre și litere moarte, din care lipsește misterul vieții. Valoarea, sentimentul religios și cel estetic, standardele sau idealurile morale, voința, iubirea, nu pot fi reduse sau cuprinse în termenii ecuației și al calculului matematic abstract, sau verificate empiric după criterii tendențiose și convenabil selectate de cei care nu au credință, nu cred nici în ei înșiși, sau poate cred prea mult doar în ei înșiși.

Tot astfel se poate spune și despre cei care se folosesc de argumentul ontologic să demonstreze filozofic ipoteza după care „existența nu este un verb”. Și argumentele acestor filozofi sunt în genere tot un exercițiu superficial al gândirii abstracte, o judecată a „rațiunii pure” și nu reprezintă în mod necesar o demonstrație a existenței ori a non-existenței realității absolute, obiective. Chiar filozofic vorbind, inferența existenței în genere din aceea a unei Ființe absolute și necesare apare logic pe cât se poate de plauzibilă, inteligibilă și legitimă. Dar de fapt criticii argumentului ontologic al existenței lui Dumnezeu s-ar putea să aibă dreptate atunci când susțin că există o contradicție de termeni, tautologie, atunci când spunem că „Dumnezeu există”. Însăși gândind, contemplând, rugându-ne, ori doar simplu pronunțând cuvântul „Dumnezeu” afirmăm intuitiv și prin implicație o realitate și anume prezența vie a Persoanei pe care o invocăm în taină și tăcere, a „Celui ce a fost, este și va fi”, astfel că după cuvântul „Dumnezeu” nu mai este nevoie de predicatul „există” pentru a o reprezenta, fiindcă existența lui Dumnezeu este subînțeleasă, fiindcă predicatul „există” nu mai adaugă, dar nici nu mai substrage din ceea ce Dumnezeu este de fapt. Când spunem „Dumnezeu nu exista”, avem însa de-a face într-adevăr cu o tautologie, o contradicție de termeni. Percepția noastră, conștiința despre întreaga existență, existența ca atare, necesită să fie demonstrată atâta timp cât conștiința noastră nu este absolută și se plasează voit în afara existenței în sine pe care o neaga conceptual aprioric, înainte de a avea o așa zisă experiență obiectivă ori subiectivă, empirică ori prin revelație, directă și nemijlocită a realității divine. Între esența și existența lui Dumnezeu nu există contradicții ireconciliabile așa cum există în interiorul ființei umane naturale, netransfigurate. Judecând existența lui Dumnezeu după criterii antropologice și antropocentrice, reprezentându-ne antropologic esența lui, ajungem inevitabil și logic la sofisme și paradoxuri. De aceea nu putem gândi, contempla și nu ne putem imagina nimic despre Dumnezeu fără să admitem aprioric faptul că Dumnezeu există. Ca ființe create, care existăm și avem o conștiința limitată, nu putem concepe esența, ori existența unei entități perfecte fără să admitem că Ființa Supremă, Dumnezeu, există ca Persoană. Ateistic nu este numai a nega existența lui Dumnezeu ci și a o afirma atâta timp cât îl reprezentăm pe Dumnezeu ca pe o ființă omenească superioară, proiectată imaginar la scară lărgită, şi nu pe Dumnezeu ca Persoana divină. Putem vorbi de existența unei ființe sau a unui lucru creat, a unei entități finite, chiar și despre existența unei forțe ori realități ultime, increate, infinite, dar nu despre existența ori non-existența Ființei, a Persoanei lui Dumnezeu, fiindcă dincolo de orice alte argumente, ar fi o contradicție, o confuzie între Esență și existență, între Soare ca esenţă și razele sale ca energii izvorând din Esență.

Dacă suntem convinși că mintea omeneasca este un simplu accident al materiei, un rezultat al hazardului și că nu există nici un sens în existență de ce totuși admitem drept necesare criterii raționale ori imperativ morale în comportamentul uman ori în mediul social în care trăiește omul, de ce nu lăsăm hazardul și absența oricărui cod moral ori de legi să domine existența și conștiința? Fapt este că psihicul omenesc în cea mai mare parte, cel puțin în starea sa lucidă, emite judecăți etice și de valoare, discerne ceea ce este adevărat de ceea ce este fals în baza unor arhetipuri, a unor criterii transcedentale care presupun anumite standarde de obligatii morale obiective pe care conștiința trebuie să le accepte și să le respecte aprioric.

Oricâte argumente morale, ontologice ori cosmologice s-ar găsi, pro și contra, despre existența ori non-existența lui Dumnezeu, un fapt rămâne greu de contestat chiar și de cei care nu cred și anume că ideea de Dumnezeu, dacă nu Dumnezeu Personal, au încercat și încearcă, au mișcat și mișcă sufletele, și a frământat și frământă mințile oamenilor din toate timpurile și din toate locurile. Și dacă majoritatea ființelor omenești, credincioase ori necredincioase, trăiesc doar o iluzie generalizată, așa cum vor să ne convingă apostolii noului ateism, atunci mai „Quixotic” par a fi totuși ateiștii și anti-teiștii care luptă precum cavalerul din nuvela medievală împotriva unei idei, a unei realități, precum cea divină, dar care ei cred sau sunt convinși că nu există. Dumnezeirea, infinitul divin, nu se pot deduce de ființe limitate pe baza caracteristicilor unei lumi finite; dar caracteristicile și proprietățile acestei lumi pot constitui semne și simboluri indicând calea, direcția spre o altfel de realitate, unică, fără asemănare, alogica, non-matematică, divină.

Un lucru pare totuși cât se poate de clar: dacă nu există Dumnezeu atunci lumea aceasta nu are nici un sens altul decât acela pe care i-l dau oamenii. Și după cum merg lucrurile în această lume nu pare verosimil și plauzibil că sensul lumii ar fi dat deocamdată de beneficiarii fericirilor din predica de pe munte. Chiar și un armistițiu general, un compromis irenic nu par iarăși a fi soluția filozofică ideală fiindcă oricât de multă pace și bunavoire între oameni ar exista la un moment dat, totuși mielul care paște pe pajiștile eleusíne nu prea poate să înghită în tihnă iarba de pe pășune dacă alături se află un leu, sau un lup in piele de oaie. Iar seara mielul se vede nevoit să doarmă doar cu un ochi închis fiindcă ochiul celălalt trebuie să privegheze. Măcar pentru liniştea şi tihna mieilor nevinovați, Dumnezeu trebuie să existe.

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate