Adevărul ca Dogmă şi Dogma ca Adevăr

 

-Marin Mihalache-

 

Marin Mihalache

            "Ce are de-a face Atena cu Ierusalimul?” s-a întrebat cândva Tertullian. Răspunsul istoriei la întrebarea juristului și teologului păgân convertit la credință pe la anno Domini 200 a fost că profetismul şi mesianismul Ierusalimului şi raţionalismul Atenei au în comun covenantul teologic al apariției creştinismului ca religie. Ambele surse filozofice și teologice au stat la baza creării şi a maturizării doctrinei și a dogmei religioase creștine împreună constituind etosul gândirii şi al credinţei adoptate de Imperiul Roman după Sfântul Împărat Constantin cel Mare, imperiu care după căderea Romei, grație religiei creștine, a mai dăinuit cel puţin un mileniu. În acest răstimp, când puterea cezarului și nobilele aspirații şi virtuţi stoice şi aristrocratice romane s-au stins, izvoarele celor două mari tradiţii de gândire și credință au primit şi alţi afluenţi, curente de idei religioase, culturale și filozofice valoroase, care împreună și-au adus aportul la nașterea culturii şi a civilizației europene în evul mediu și în epoca modernă. Raţionalismul filozofic grecesc însuşit şi transformat de către Sfinţii Părinţi a stat la baza formării doctrinei și a dogmei religioase creştine. În contemplarea tainelor divine şi în construcţia monumentalelor sisteme de gândire teologică, Sfinții Părinți ai Bisericii nu se dovedesc mai puțin inteligenți ori educați decât filozofii și ideologii culturii seculare a lumii de astăzi. Numai că gândirea teologică, religioasă, mistică, mitopoetică este de altă natură, sorginte și esență decât gândirea pozitivistă, științifică, materialistă a omului modern. Create după chipul și asemănarea Logosului divin doctrinele religioase dogmatice ale Bisericii sunt în esența lor profund logice, raționale sau non-raţionale, dar de un raționalism care transcende reducționismul empiric, scientist și logica lineară. Inspirați de Duhul Sfânt, Sfinții Părinți au absorbit creativ în monoteismul iudaic raţionalismul filozofic antic grecesc, platonismul şi neo-platonismul evului mediu şi în spiritul mistic oriental l-au distilat într-o sinteză filozofică şi teologică, într-o viziune profetică și morală care au schimbat fundamental viața, gândirea și credința lumii în ultimile două mii de ani. Credinţa şi tradiţia creștină contemporană, Biserica apostolică, trec însă acum printr-o eclipsă a viziunii misionare, a rostului și rolului acestora în această lume. Urmând parcă în amurg după urmele zeilor antici și devenind tot mai anemic, apatic și indiferent, cu o tot mai slabă voinţă de manifestare, creștinismul a încetat practic să se mai opună atacurilor tot mai virulente ale relativismului cultural sau anti-cultural postmodern, a capitulat fără condiții în fața neopăgânismului postmodern. Întrebarea care rămâne este deci ce mai are Ierusalimul profetic şi Atena raţională după ce au dat naştere creştinismului de la Roma şi Constantinopol, creștinism care acum este pe cale de dispariție in locurile unde s-a născut, cu deconstructivismul de la Paris?

 

Conceptul de dogmă în genere, dogmaticul social, cultural, politic, religios, îndeobște au căpătat pe bună dreptate o conotație peiorativă, derogatorie, de închistare şi de stagnare. A spune despre cineva că este dogmatic înseamnă a-l considera inflexibil, arogant, dictatorial, oricum nu strălucit de inteligent. Nu de astfel de dogmatism despiritualizat se preocupă agenții deconstructivismului postmodern şi postcreştin. Astfel de dogmatism se descalifică de la sine, nu are nevoie de o armată bine echipată și specializată de intelectuali de elită să se ocupe de demolare. Deconstuctiviştii postmoderni sunt neo-marxiștii cu față cameleonic umanistă și cu o viziune anti-instituţională, anti-metafizică şi anti-transcedentală. Programul și visul lor este progresul cu orice preţ în marşul revoluţionar cultural și politic spre o lume descralizată,  cu o “religie fără religie”, fără tradiţie, fără dogme, fără instituţii religioase, fără revelaţie, fără Iisus. Deconstructiviștii știu și înțeleg destul de bine că există realități, taine, pe care nici religiile și nici știința nu le pot înțelege ori explica. Există întrebări fără de răspunsuri în termeni obișnuiți, omenești, realități inefabile, taine divine care nu pot fi exprimate altfel decât prin simbol, metaforă, însăşi prin conceptul de dogmă religioasă.  Realitatea imediată, viața ca atare sunt constituite din spirit și formă materială. Spiritul este forța dinamică, mișcarea, energia, iar forma reprezintă stabilitatea, cadrul prin care și asupra căreia acționează spiritul. Un spirit neîntrupat poate fi demonie, arătare, după cum materia fără spirit este lipsită de viață; iar când materia este lipsită şi de formă se dezintegrează, devine haos. Dogmele religioase reprezintă întruparea spiritului în formă, esenţa, etosul, stabilitatea sistemului, integritatea întregului. Dogmele devin astfel implicit prin însăşi spiritul, rolul şi constituţia lor și pietre de poticnire în calea ideii de progres în înţelesul hemeneutic deconstructivist. De aceea trebuiesc dizolvate, devalorizate, relativizate.

  

Deconstructiviştii postmoderni nu mai sunt marxiștii proletari fanatici şi brutali de ieri obsedați cu redistribuirea mijloacelor de producție ori orbiți ideologic, ci sunt intelectuali de elită în viața socială, culturală, filozofică și politică a lumii de astăzi. După eșecul social, economic și politic al revoluțiilor proletare, intelectualitatea neomarxistă s-a retras strategic să-şi continue revoluţia la adăpostul suprastructurii culturale, filozofice și mai ales religioase. Mișcarea ecumenică relativistă de deconstrucție culturală, de negare a revelației adevărului absolut și a celui istoric își începe misiunea prin mistificarea însăși a procesului de formare a canonului biblic, a doctrinei creștine în baza căreia s-a născut dogma. Umblând la rădăcina copacilor păduri de arbori milenari se vor prăbuşi de la sine. Doctrina şi dogma creştină n-au apărut din senin, ci au evoluat până la forma consacrată ca rezultat al unui îndelung proces de gândire, contemplaţie, rugăciune, prin  harul, inspiraţia şi puterea Sfântului Duh. Revelaţia divină, sămânţa evangheliei, doctrina şi dogma creştină au trebuit mai întâi să fie stropite cu sângele martirilor şi al mărturisitorilor de credinţă. În acest neîntrerupt sacrificiu cristic a luat naştere şi s-a dezvoltat şi un mod nou de gândire, de înţelegere a lumii, a tainelor divine. Noul Testament n-a fost scris printr-o decizie ori prin decret apostolic ca apoi pe baza acestuia să se fi format biserica. Noul Testament a fost scris în şi de către Biserica trăitoare a adevărului credinței prin inspirația Duhului Sfânt. Acel foc divin de la Pentecost şi fermentul spiritual pe care l-a declanşat explică şi faptul că la numai treizeci de ani după răstignirea şi învierea lui Iisus, Sfântul Pavel, apostolul neamurilor, adresează epistolele sale unor biserici deja existente, constituite în oraşele înfloritoare filozofic, religios şi cultural din jurul gulerului greco-roman mediteranian al Imperiului Roman, și apoi până la capătul pământului cunoscut până atunci, peninsula Iberică. Pe parcursul timpului Biserica tot prin puterea Duhului Sfânt a ales, a selectat, a clarificat, a canonizat doctrina religioasă, a pus și în scris învățătura și credința care erau în mare parte transmise pe cale orală şi parte integrală din practica zilnică de viaţă a credincioşilor.

 

Dogma nu este o invenţie intelectuală fictivă, este o sinteză teologică, este adevărul credinței sistematizat teologic, reprezintă quintesența adevărului tainic, revelat de şi prin Biserică. Dogma este expresia unui mod de gândire și viață în Duh, este arhetip al intelectului sensibil și al intuiției transcedentale. Dogma teologică este precum axioma matematică. Pentru a rezolva o ecuație, se pornește de la o premiză care se asumă că este adevărată și corectă. Tot așa se asumă că dogma fiind posibilă dincolo de spațiu-timp, prin logică, intuiție, deductie, inducție, rațiune, se încearcă să se verifice ori să se extindă adevărul ori ipoteza arhetipală originală în necunscutul metafizic urcând în înțelegere ca pe o scară din slavă în slavă. Convertirea credinței în dogmă și forța prin care dogma s-a întors în credință structurând-o poartă pecetea unui raport reciproc stabilit între lege și spirit ca manifestări ale aceleași lucrări de ridicare a omului din lume pe scara luminoasă a înduhovnicirii. Astfel dogmele religioase, crezurile apostolice, sunt mărturia, lucrarea şi prezenţa aceluiaşi Duh Sfânt care a lucrat în viaţa Bisericii primare şi continuă să lucreze și în viaţa bisericii de azi. Fără de această stabilitate doctrinală atribuită dogmei se poate cădea uşor sub tirania relativismului, ceea ce de fapt se şi întâmplă în lumea de astăzi. Pentru a se crea vad tendinţelor dogmatice fluide şi haotice ale postmodernismului, ca apoi să se poată tulbura cât mai uşor apele, trebuie ca piatra stabilă a dogmei creştine şi zăgazurile tradiţiilor religioase să fie mai întâi date la o parte.

 

“Lex orandi, lex credendi “ este principiul teologic creştin după care crezurile, canonul oficial biblic, dogmele, “dogmata şi kerygmata” sunt sinteze filozofice și teologice creative bazate ori profund influenţate de învățătura Sfintei Scripturi și de rugăciunile Bisericii descoperite de Sfinții Părinți în textele slujbelor bisericeşti săvârşite încă din primii ani ai creştinismului. Sinoadele ecumenice, Biserica universală, au încercat ca prin intermediul crezurilor, doctrinelor și dogmelor religioase să fixeaze în formă stabilă, de sinteză concentrată, uniformă, unitară învăţătura lui Iisus și a Bisericii pe linia credinţei apostolice. Codificarea și stabilirea canonului credinței dreptmăritoare, nu a fost un proces simplu, fără probleme şi obstacole, ci a durat sute de ani ca şi după aceea să nu fi acceptate uniform de toţi credincioșii. Dogma s-a născut din necesitate, din intuiție şi dintr-un instinct de conservare a adevărului în fața avalanşelor și a valurilor succesive de erezii care tindeau să măcine unitatea de gândire și de viață a Bisericii.  Ereziile, fiind cel puțin pe jumătate adevăr erau și sunt greu de detectat ori de rezistat de către mintea nepregătită filozofic și teologic a credinciosului chiar bine intenționat. În cele mai multe cazuri falsele învățături sunt mai ușor de acceptat de către de omul religios fiindcă ereziile, paradoxal poate, apelează mai mult la ceea ce este naturalistic, aparent logic, pe când adevărurile credinței adevărate sunt revelație mistică, dumnezeiască, taine pe care desigur mintea omenească nu le pe poate pătrunde numai prin logică și rațiune formală, lumească.  Există un process de continuitate și discontinuitate și în istorie și în procesul de gândire al omului, de interpretare și de înțelegere a realității. Este astfel mai ușor pentru mintea noastră formată după tiparele imperfecte ale acestei lumi să lucreze în termeni dialectici decât să se lase pătrunsă de adevărul divin, de natura harică și trinitară. Cu alte cuvinte, este mai comod să judecăm totul prin prisma cercului limitat și egoistic al unor relații dualiste, între noi și altceva sau altcineva, decât să ne lăsăm covârșiţi de lumina purificatoare a Logosului și să acceptăm primordialitatea în toate a gloriei lui Dumnezeu, trinitarian deci.

 

Doctrinele cristologice și trinitariene s-au maturizat și cristalizat dogmatic ca articole de credință ale Bisericii, adică ale credincioșilor nu ale fiecărui individ, în perioada de ascensiune politică a creștinismului, culminând cu Sinoadele Ecumenice de la Nicea și Calcedon. Începând însă cu vreo 500 de ani în urmă, dar accelerat și fără oprire în ultima sută de ani s-au făcut și se fac eforturi calculate de devalorizare a adevărurilor așa zis dogmatice. Se ignoră conștient faptul că dacă n-ar fi exist mai înainte gândire, experiență, trăire, credință religioasă care să stea la baza dogmelor, dogmele n-ar fi existat.  A fost însă și este nevoie de dogme religioase, de articole de credință, de adevăruri acceptate de Biserică pentru a se putea discerne, verifica și confirma dacă experiențele religioase, teofaniile, interpretarea  acestora de către credincioși și comunitate sunt autentice, reale, adevărate, inspirate de Duhul Sfânt, în spiritul Sfintei Scripturi și al Tradiției Bisericii.

 

Interpretând textul biblic revelat prin prisma Tradiţiei Bisericeşti care reprezintă lucrarea de mântuire a Duhului Sfânt în lume, este necesar ca oamenii de credinţă să ajungă la un moment dat la un consens cu privire la regulile unei bune şi cât mai corecte interpretari teologice a textului sacru. Încercând să înţelegem textul sacru, taina divină, ajungem la o limită a puterii logicii de a discerne şi evalua, la un hotar al raţiunii pe care trebuie să-l marcăm ca atare pentru a nu ne rătăci. Acest punct de referinţă, stabilit prin consens sobornicesc ne ajută să ne putem întoarce la realitate, să ne orientăm când facem pasul dincolo de acest hotar spre transcendenţă şi gloria divină. Acest popas contemplativ este necesar urcuşului duhovnicesc al inteligenţei omeneşti spre cunoaşterea adevărului care ne face liberi.

 

În conştiinţa Bisericii nu există un zid de separare între dogmă şi viaţa Bisericii sau trăirea religioasă. Dimpotrivă, una afirmă şi confirmă pe cealaltă, una nu poate exista fără cealaltă fără a se ajunge la aberaţie şi erezie. Biserica nu s-a grăbit să instituie dogma atâta timp cât nu a fost absolut necesar. Așa se explică faptul că însăși Sfintele Taine care sunt piatra de temelie liturgică a vieții bisericești apostolice și sobornicești nu sunt încă formulate dogmatic de vreun Sinod Ecumenic. Dar aceasta nu înseamnă că Biserica nu ar putea ajunge cândva la concluzia că dogmatizarea Sfintelor Taine este necesară atunci când de pildă promotorii ereziei relativiste așează în jurul Bisericii schelele și buldozerele intelectuale ale deconstrucției religioase. Aceste forțe ideologice care se declară în principiu “anti” sau “a-dogmatice” sunt de fapt foarte dogmatice în propriile programe și principii de gândire, propagandă și acțiune. De pildă dogma naturalistă oficială, anti-transcedentală, nu acceptă contraargumente nici măcar raţionale ori ştiintifice, ci arogant refuză aprioric orice idee realistă sau non-realistă de nuanţă ori inspiraţie religioasă considerandu-le „ab initio” aberaţii, iluzii şi absurdităţi. Dacă întradevăr acesta este crezul religios al unora, sau al multora, mai cu seamă a celor cu veleități intelectuale, cu pregătire academică și cu formare ori cu un sistem de gândire științific, fie acestora și la fiecare dintre noi după credința lor. Fiecare are dreptul să creadă sau să nu creadă, să aibă o convingere religioasă ori nu. Dar dacă există oameni care nu neagă darul rațiunii ci prin har, rațiune ori intuiție au ajuns la concluzia că prin credință au descoperit ori li s-a revelat și o realitate dincolo de limitele rațiunii, este nedrept să-i împiedici prin orice mijloace să-și urmeze viziunea. Nu este rațional și drept să-i forțezi să accepte deci decât dogma reducţionistă naturalist-ateistă propagată şi propovăduită astăzi prin toate mijloacele de comunicare.

 

Dacă nu există nimic în afara textului, incluzând a textului sacru, aşa cum propovăduesc apostolii deconstructivismului, atunci religiile, incluzând creştinismul nu sunt decât ficţiuni literare, fabulaţii, poveşti de adormit copii. Tot astfel, dacă nu există fapte aparte, miracole, adevăruri absolute, ci doar interpretari ale acestora, atunci sunt tot atâtea fapte şi adevăruri câte interpretări. Şi intepretarea cea care este îngăduită să fie predată în școli şi povestită copiilor care nu au adormit încă în fața telefonului inteligent, interpretarea care primeşte fonduri de finanţare şi cercetare, dreptul de „bun de tipar” şi de publicare şi distribuţie planetară, de a fi disiminată şi promovată prin mass-media este interpretarea deconstructivistă, ediţia autorizată, oficială, postmodernistă. Astfel, cine deţine mijloacele de comunicare cele mai puternice şi mai sofisticate în contextul în care totul este relativ are şi monopolul asupra noilor dogme profane ori neo-păgâne și naturaliste ale deconstructivismului. Admiţând că ar exista şi aşa zisa proiecţie antropomorfică de la Feuerbach cetire,  că religia nu ar fi decât „opiumul poporului”, că însăși credința religioasă n-ar fi decât un vis freudian al omului după paradisuri imaginare,  toate aceste argumente deconstructiviste nu reprezintă nici o dovadă ori garanție că Dumnezeu nu există, nici vreo dovadă logică și rațională că nu am avea altă alternativă verosimilă decât să acceptăm legați la ochi dogma naturalist-ateistă. Ce au Ierusalimul, Atena, Roma, Constantinopolul şi ce-a de-a treia Romă cu deconstructivismul de la Paris?  Faptul că propaganda unor revoluții nu se termină niciodată.

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate