ATEISMUL CREŞTIN

-Marin Mihalache-

Marin Mihalache        Pe cât de precise ar fi sondajele de opinie şi statisticile din punct de vedere numeric și cantitativ pe atât de neverosimile şi eronate pot fi însă aceste sondaje și statistici sub toate aspectele calitative ale subiectului investigat, studiat sau monitorizat, mai ales în materie de religie. Iar dacă statisticile numerice sunt într-adevăr corecte atunci în lume ar trebui să fie mai mult de două miliarde de creştini, iar ateiștii declarați, cu mai mult de un miliard de indivizi, ajungând să constituie o a treia religie a lumii după islam. Dacă însă facem şi o analiză cât se poate de onestă a realității şi nu luăm în consideraţie şi numărul mare de creştini declaraţi, dar care de fapt sunt creştini doar cu numele, ateişti creştini ori creştini atei, atunci starea spirituală, politică, socială, culturală a lumii de astăzi devine cumva destul de transparentă şi explicabilă. Dacă este adevărat că lumea a scăpat în mare parte de ateismul militant comunist, atunci lumea s-a trezit în zorii unui alt soi de ateism, ateismul creştin, un sistem de gândire şi de viaţă social, cultural şi politic de nuanţă pseudo-umanistă, anti-transcedentală în care Dumnezeu fie că nu există, ori dacă ar exista nu ar mai avea nici un cuvânt de spus cu privire la mersul lumii acesteia. Ar fi cel mult tolerat până când omul găsește răspunsuri la întrebările încă nerezolvate. Credinţa ateismului creştin este că Dumnezeu este absent, că a murit, iar după moartea sa irevocabilă istoria este de acum condusă şi domninată de omul secular, eliberat de orice prejudecată religioasă ori supranaturală. Tradiţia religioasă ca atare este considerată a fi anti-progresistă şi deci o piedică în calea împlinirii omului. Trebuie de aceea prin orice metodă şi mijloace să fie demitologizată şi desacralizată. Creştinii atei îndeobşte se cred pe ei înşişi superiori intelectual faţă de creştinii de rând pe care-i consideră a fi doar nişte idolatrii pioşi care-şi găsesc în credinţă doar o oarecare consolare faţă de condiţia lor umană precară. În această perspectivă elitistă există poate un dram de adevăr în sensul că dacă în sufletul omului nu s-a aprins şi o scânteie divină, dacă nu s-a trezit o dorinţă arzătoare de înduhovnicire, creştinismul formal, căldicel, de rutină, al majorităţii este de fapt tot un fel de ateism, un ateism disimulat.

Există o învățătură veche despre cum se poate găti o broască. Astfel se pune mai întâi broasca în oala cu apă. Se încălzește apoi ușor apa și la început broasca se simte bine, este relaxată, fericită chiar. Se ridică apoi, încet, încet temperatura până când broasca nu mai poate sări din oala fierbinte. Aceasta pare a fi și ceea ce se întâmplă cu oamenii din lumea de astăzi care își pierd încet, încet credința fără să-și dea seama de aceasta. Mulţi se trezesc peste noapte dacă nu atei sau agnostici convinşi, atunci fie apatici, nepăsători, indiferenți, sceptici, cinici, nihiliști, până nu mai cred în nimeni și în nimic. Prinși în hățișul și labirintul unei astfel de viziuni, corupt de tirania relativismului radical, controlat de legi care nu au nimic de-a face cu ordinea firească, desproprietărit „de facto” ori „de jure” de minimul de drepturi legitime și persecutat prin igonorare și izolare, omul încearcă disperat să se salveze. Numai că omul încearcă să se salveze de unul singur, fără Dumnezeu și împotriva lui Dumnezeu, prin surogate ale elixirului chimic, viață emoțională și instinctuală necontrolată și orice altceva care să acționeze ca un paleativ ori sursă de fericire superficială și ieftină. Acest fel de salvare iluzorie practic îl robește pe om, îl face şi mai dependent de lucruri și de cei care astfel îi controlează destinul. „Homo homini Deus est”. Este întradevăr omul dumnezeul omului?

Păcatul nostru nu este că am fi prea confidenți, că am avea încredere prea multă în noi înșine, ci faptul că am înlocuit legile lui Dumnezeu cu legile și fărădelegile noastre, că am făcut din experiența proprie un fel de „scriptură”, de cod libertin, o cutumă universală, un drept al omului. Se descoperă tot timpul existența unor drepturi, unele legitime și justificate. Dar nu prea se grăbește nimeni, nici măcar Biserica și cei iubitori de bine pentru om să aducă de pe muntele datoriei civice, dacă nu de pe muntele sacru, și un cod al responsabilităților etice ale omului în lumea de astăzi. Omul este și trebuie să rămână și o ființă responsabilă, chiar dacă și-a pierdut aspirațiile și vocația transcedentală. Dacă nu acceptă legi care să vină de sus prin revelație, măcar să redescopere legile înscrise în inima și conștiința sa luminată dacă nu de duh sfânt măcar de rațiune. Omul, dacă este rațional, nu se poate lăsa învins și dominat de instinctele primare, obscure, oricât de seducătoare și câte satisfacții, plăcere hedonică și fericire ar produce, dat fiind că orice cetate divizată împotriva sa însăși, fără temelie morală și spirituală, nu poate dura, este sortită pieirii. Dovadă este praful de pe tobă și ruinele imperiilor lumii acesteia, a cetăților fondate pe nisip mișcător, nu pe stâncă eternă.

Am construit atâta timp pe nisip, iar când vine furtuna încercărilor templul speranțelor noastre deșarte își arată șubrezimea, zăbrelele de lemn uscat care nu trec proba focului. Pe astfel de nisip au fost puse bazele lumii ateist creștine care păstrează forma dar fondul este de altă natură, de natură atee, neopăgână. Nu sunt marxismul și neo-marxismul un fel de religii creștine materialist militante, profane? Nu este societatea seculară un fel de împărăție din care a fost izgonit Dumnezeu? O astfel de lume vrea binecuvântările cerești, drepturi, libertate și demnitate dar nu și pe Dumnezeu, creatorul și stăpânul adevărat al lumii. Vrem pace și iubire între oameni și neamuri, și aceasta este o dorință vrednică de toată lauda, dar nu vrem să auzim de Cel care este și ne poate binecuvânta cu darul iubirii Sale, care ne poate binecuvânta cu adevărata pace și fericire care întrec toate înțelesurile. Atât de departe sunt unii oameni de Dumnezeu, de relația de iubire cu divinul și absolutul, încât cred și speră din tot sufletul, cu toată ființa și puterea ca Dumnezeu să nu existe. Acești oameni urăsc și sincer le repugnă însăși ideea existenței unui Dumnezeu, sau a unei realități transcedentale, metafizice. Mulți s-au obișnuit cu ideea că nu există nimic în viață și după viață care să le tulbure apatia emoțională ori convingerile intelectuale. Teama lor este numai ca nu cumva Dumnezeu să existe. Au pus pariu pe această ipoteză și nu vor să piardă pariul în eternitate.

Ateistul creștin, creştinul formal, precum și ateistul declarat, militant, consideră că este necesară lupta împotriva răului, dar refuză să creadă că răul există ontologic, că există încuibărit în noi, în adâncurile psihicului omenesc, și că nu poate fi învins doar prin pacte și compromis, ci în primul rând cu mijloace spirituale și supranaturale, sorgintea răului nefiind numai ignoranța ci puterile, forțele nevăzute, demonice din locurile înalte. Ateistul creștin, dar mai ales ateistul militant vrea să se bucure de fericirile vieții, dar nu acceptă că valoarea adevărată și infinită a vieții se află în Dumnezeu Însuși, în comuniunea de iubire cu El. Ateistul creștin vrea libertate, dar nu acceptă ideea de responsabilitate și de sacrificiu ca baze ale adevăratei libertăți; crede în principiul egalității între oameni dar nu asociază acest principiu nobil cu necesitatea dreptății, echității și justiției pământești și metafizice; vrea democrație, dar nu și fundamentala virtute a iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui, virtute care generează adevăratul spirit democratic.

Ateistul creștin și-a pus toată speranța în știință, tehnică și industrializare, dar nu și-a însușit prea multă înțelepciune astfel încât să poată domina și să pună toate aceste mijloace numai în slujba vieții, libertății și demnității umane și nicidecum a autodistrugerii și înstrăinării spirituale. A obținut succese în lumea fizică, dar a uitat de sine și regresat moral și spiritual. Și astfel, prins fără apărare, i s-a cerut necondiționat să renunțe la propria personalitate, ca aliniat în marșul unui destin de turmă, comunistic, să poată să domine materia și istoria. Numai că materia și istoria au zdrobit cu tăvălugul și buldozerele forţei instinctuale, brutale și iresponsabile și ultima formă de rezistență trimițându-se morții ca dar atâtea carate de aur cenușiu, intelectual și atâția sfinți fără de nume, numai pentru crima de a fi încercat să rămână oameni. Ori chiar admițând că omul-robot ar chiar reuși într-o zi să domine istoria și materia, acestea din urmă fiind categorii și produse ale lumii naturale, drama esențială a omului rămâne tot una spirituală. Și astfel într-o lume suprasaturată de fascinația și lascivitatea hedonistă și consumatoristă, secularizată și hranită cu iluziile scientiste și cu anonimatul controlat al unei vieți artificiale din serele de sticlă și beton urbanistice, omul s-ar chiar putea trezi cu totul imun la ideea înduhovnicirii sale, și deci înstrăinat de adevărata sa condiție și vocație.

În ceața acestui amurg prelungit, este și normal să ni se pară că trăim într-un univers neguvernat de nimeni și fără un scop anume. Când viața nu este decât un șir de măști ale disimulării, moartea capătă aureolă de pustiu salvator, de liman, de sfârșit de drum așteptat mai ales de cei care nu mai au oricum speranțe escatologice. Pentru ateiști moartea apare ca pe o eliberare și revendicare a convingeriilor nihiliste. Mulți ateiști își chiar doresc sincer și așteaptă cu fervoare religioasă amurgul religiilor, ziua eliberării de sub tirania credinței și a legilor morale impuse de forțe implacabile, transcedentale. Însăși viziunea vieții fără nici o perspectivă escatologică și soteriologică, a vieții care se termină în țărână și cenușă de cremator ori apocaliptică este răspunsul dorit și preferat, acceptat fără agonie, cu stoicism și drept revendicare și gratificare eugenică finală.

Lipsit de atributele propriei sale personalități, devastat în intimitatea sa lăuntrică, frustrat de privilegiul unei posibilități de creativitate spirituală, omul abandoneză orice vis și idee de împlinire și se transformă într-un robot social util, dar profund nefericit de propria sa soartă. Pe scurt, el devine un ateu psihologic, pasiv și apatetic, un ateist creștin neutru și indiferent, dezamorsat de orice ideal, chiar dacă formal s-ar declara adeptul vreunui sistem de gândire și trăire spirituală, dacă ar practica litera vreunui crez religios sau moral, și chiar dacă în principiu și conceptual s-ar opune marxismului, neo-marxismului, ateismului disimulat sau secularismului utopic. Ateistului creștin este creștin doar în nume. Nu este nici ateu convins, dar nici credincios adevărat. Ateistul creștin urmează orb o disimulată formulă ideologică în interiorul căreia se ascunde o existență și o atitudine de viață fundamental profane. Așa se face că s-a ajuns la un compromis general încât nu există o separare clară între cei credincioși și cei necredincioși. Credincioșii trec prin noaptea sufletului, prin ispitele îndoielii, după cum și cei necredincioși devin de multe ori sceptici și neîncrezători chiar și în de propriile lor îndoieli.

Au devenit „déjà vu” lamentațiile profetice, impulsurile noastre psihologice de apărare, deplângând apostazia și decadența morală și spirituală, persecuția binelui și a oamenilor de bine de sisteme politice organizate ori din umbră, răul moral care macină la temelii civilizația și cultura lumii contemporane. Ce-i drept au mai fost poate timpuri tulburi și de cumpănă în istoria cunoscută a omului, poate și timpuri mult mai primejdioase și mai întunecate decât în secolele luminii, decât cele pe care providența divină a orânduit. Dar originalitatea etosului contemporan stă în aceptarea și promovarea la scară globală a moravurilor, apostaziei și blasfemiei pe care cei care au trăit în vremurile „bune” de dinainte de noi le considerau anatema. Deși se propovăduiește mai peste tot evanghelia profană sau sacră a iubirii și a solidarității (în afara sau împotriva lui Dumnezeu și a legilor sale morale dacă se poate), totuși niciodată ca astăzi omenirea n-a fost fragmentată parcă în atâtea crezuri, mentalități, clanuri și organizații de interese, și pe de altă parte majoritatea, masa damnata, turmele de oameni uitați, solitari, care trăiesc izolați sufletește precum niște insule plutitoare într-un naufragiu pe un ocean zbuciumat al fricii, anxietății, disperării și înstrăinării.

Astfel că fără de oameni care să mai creadă societatea nu mai este nici creștină, nici morală sau etică în sensul tradiţional, nici atât de interesată de salubritatea gândirii și a modului de viață a indivizilor săi. Astfel posibilitatea fericită a regăsirii unui echilibru social, cultural și religios este din ce în ce mai diminuată. Și astfel în starea de confuzie generală care domnește peste o lume luată prin surprindere de avalanşa stârnită de explozia informațională și de comunicare globală, o lume deci nepregătită să se apere în fața asalturilor tot mai întețite și insistente ale forțelor obscure, demonice, credința multora se răcește, deznădejea și apatia se adâncesc, iar dragostea „agape” ori „filia” se retrag din om lăsând locul lui „eros”, al instinctelor primare, animalice. Excluși de bună voie și nesiliți de nimeni de la banchetul deșertăciunilor mulți, toți mai mai mulți se simt dați la o parte, umiliți, ignorați, și pur și simplu inutili, ratați, nesemnificativi. Socotiți ca fiind în afara cetății, a elitei civice, a societății. Adevărul este că mai totdeauna au existat cumva astfel de stări și situații, că au existat mai tot timpul oameni neadaptați social, introverți, care trăiesc în lumea lor, în celula lor interioară spre sfințire ori în stiluri de viață împotriva naturii și a moralei societal acceptate. Diferența este însă că societatea în trecut fiind tradițional creștină ori religioasă și morală, cu o suprastructură socială, religioasă, culturală bazată pe legea divină, atunci exista o conștiință colectivă ca forma de rezistență spirituală și de control a instinctelor obscure, a pornirilor antisociale, producându-se astfel o redreasare și un echilibru moral și social atât de necesar pentru regăsirea armoniei și însănătoșirea sufletească și spirituală a acelei lumi.

Deocamdată însă, ateismul creștin este o stare de mijloc, „aurea mediocritas”, moderată, o cale poleită care lucește, dar nu este de aur, o formă a credinței adoptată de mulți oameni cu un anumit grad de evlavie și frică de Dumnezeu, dar nu cu sete de devenire și înduhovnicire, de transfigurare. În această stare există o anumită prezență sacră, dar nu dumnezeiască, divină în înțelesul profund al credinței. Este de fapt un fel de purgatoriu pe pământ, o capcană demonică așezată în pustiul lumii, în calea pelerinilor, a căutătorilor de aur adevărat, dar care dau crezare ispitei de a se opri din drum. Ajunși la această oază din deșert acești pelerini bine intenționați încep să simtă o anumită schimbare, o prezență sacră, luminoasă care seamănă cu starea de har dar de fapt nu este viziune angelică, teofanie, ci un rezultat al propriilor impusuri și impresii psihice generate de sensibilitatea religioasă născută a acestor credincioși. Astfel mulți oameni de bună credință se opresc la acest stadiu, la acest popas omenesc mulțumiți de ei înșiși, de faptul că nu mai sunt ca lumea de rând ori cea rezvrătită față de Dumnezeu. Participă la slujbe și ritualuri religioase, sunt generoși, merg în pelerinaje la sfintele locuri, venereză frumusețea Casei Domnului. Toate acestea sunt fapte de laudă și de cinste. Dar toate acestea se petrec doar la nivelul psihic, sufletesc, intelectual, emoțional, dar nu și la cel spiritual. Acești pelerini cu suflet bun și bine intenționati pot fi oameni îmbunătățiți, sensibili, cultivați religios, dar sunt numai la mijlocul distanței, al urcusului duhovnicesc. Până când în candela din noi nu se aprinde flacăra Duhului Sfânt și nu începe arderea transfiguratoare, metamorfoza spirituală, nașterea din nou, ajungem doar pe culmea dealului, vedem țara făgăduințelor dar nu avem parte de viziunea luminii taborice.

“Eli, Eli, lama Sabachthani”, strigătul tragic al lui Iisus omul de pe cruce a fost poate semnalul că Dumnezeu nu l-a părăsit pe om, doar s-a retras din lume pentru a-i lăsa omului loc de creștere, libertate deplină spre a se descoperi pe sine însuși, pentru a deveni înțelept, de se maturiza intelectual și spiritual. Dar pentru aceasta omul trebuie să îndure ca și când ar fi singur apoteoza tragică a suferinței și a morții. Dar dacă Dumnezeu nu l-a părăsit definitiv pe om, omul încearcă îndârjit, arogant și sfidător să elimine ipoteza existenței divine, să demonstreze că lumea poate exista și fără Dumnezeu, că miracolul creației poate fi explicat și fără nevoia unui Creator. De la vârsta arhaică a mitului la vârsta filozofic-metafizică și până la apariția pe scena istoriei a omului desacralizat, a omului care pretinde că nu mai are nevoie de Dumnzeu să explice mersul lumii n-au trecut decât câteva mii de ani, câţiva grăunţi de nisip în clepsidra veșniciei. În acest scurt răstimp lumea a trecut și trece prin perioade când părăsește sacrul și îmbrățișează profanul ca apoi să se reîntoarcă spășită iar la sacru. Astfel cine ştie dacă până la urmă excesele ateismului creștin nu vor crea o reacție adversă, de trezire a conştiinţelor creștinilor dovedindu-se astfel până la urmă a fi mai folositor omului în urcuşul său pe muntele Tabor al mântuirii decât formalismul religios hipocrit, căldicel, de rutină.

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate