DUHUL ADEVĂRULUI

-Marin Mihalache-

Marin Mihalache        Nu există adevăr etern în afara Duhului Sfânt, Duhul Adevărului. Spiritul transcende timpul și spațiul, creația, realitatea obiectivă și sensibilă iar harul care de la Spirit purcede se pogoară peste lume precum razele soarelui care lumineză și încălzesc ființa întratât încât să nu o orbească ori să o mistuie cu para focului. Dincolo de vălul aparențelor, trans-fenomenal şi incomprehensibil arde o flacără veşnică, divină. Prin har şi inspiraţie omului i s-a dat darul să poată să cunoască în parte manifestări ale lumii vizibile și invizibile care apar şi dispar precum valurile oceanului. Ceea ce vedem la suprafaţă este doar încordarea, zbuciumul apei de a ieşi deasupra din străfund măcar pentru o clipă să vadă lumina. Dar dedesubt, sub valuri zace un vast mormânt fluid, un ocean de întuneric, un orizont dincolo de care nu vedem ci doar bănuim că există abisul și transcedentul. Cunoștințele despre ceea ce este la suprafaţă și cunoașterea adâncurilor nu sunt însă tot una. Cunoștințele omeneşti despre valurile vizibile care se ridică la suprafaţă şi coboară se face prin acumulări cantitative de date și informații la care se ajunge empiric pe baza observației și a cercetării realității obiective, a experimentelor ştiinţifice. La cunoașterea adâncurilor însă se ajunge prin lumina revelaţiei. Orbiți de întunericul din noi înșine de multe ori nu mai putem vedea soarele din cauza luminii și atunci ceea ce vedem ni se pare că reprezintă tot ceea ce există, adevărul însăși. Când însă ni se deschid ochii spirituali, când ceața incertitudinii se topește, realizăm însă cât de departe suntem de țărmul nemărginit al oceanului cunoașterii.

Nu putem ajunge de la cunoștințele despre lume la cunoașterea suprasensibilă, revelată, spirituală fiindcă intelectul, rațiunea omenească, fiind structurate și funcționând pe baza principiului antinomic, văd și lumea înconjurătoare și realitatea ca fiind constituite tot din contradicții și antinomii. Mintea astfel formată și educată refuză să accepte sau se lasă greu convinsă că ar putea exista și alte modele, arhetipuri de alta natură decât cele pe care mintea le recunoaște ca fiind reale. Astfel cosmosul, pământul, omul, lumea aceasta ni se par a fi doar praf stelar, agregate materiale, mușuroaie de materie coagulate pe harta cerească ca rezultat al legiilor gravitaţiei sau a altor legi care s-au creat singure. Ipoteza că ar putea exista un plan divin care să fi stat la baza unghiului, la temelia creației așezată pe stânca nefisurată a nemuririi, a Logosului divin, este inacceptabilă și pare cu totul neverosimilă pentru mintea omului modern. Adevărurile și cunoștințele oamenilor sunt limitate, relative, conceputale și discursive. Dacă omul cu raționalizările sale nu poate înțelege necuprinsele taine ale dumnezeirii aceasta nu înseamnă că tainele divine sunt iraționale ori nu există ci poate că sunt realități de altă natură, alta decât cea materială, obiectivă, adică realitățile percepute de om.

Adevărurile obiective, la care se ajunge pe cale raţională, deşi sunt de-a dreptul uimitoare şi de real folos, atât în esența acestora cât și prin însăși natura rațiunii și a judecăților omenești de valoare, sunt limitate și condiționate a și post prioric, sunt contingente și în genere contradictorii. Sunt limitate fiindcă exclud și nu cuprind dimensiunile metafizice și spirituale și plinătatea fenomenală a vieții însăși. Adevărurile omenești prin reducere la absurd sfârșesc prin a se nega pe ele însele, sunt antinomii, care nu pot fi împăcate decât prin ridicarea acestora la scara valorică a dimensiunilor transcedentale, divine „coincidentia oppositorum”. Unitatea contrariilor este asigurată și totodată este depășită valoric prin însăși surplusul pe care-l crează unitatea. Chiar ciclurile teză, antiteză și sinteză sfârșesc în repetiție și negare de sine „ad absurdum”, precum șarpele care își muşcă propria coadă până la extenuare și negare de sine dacă la un moment dat în acest process nu s-ar crea surplusul valoric. Astfel în ultimă instanță antinomiile se lasă depășite de forțele complexității și ale întregului, ale unității esențiale primordiale. Procesele fundamentale de care depinde însăşi organizarea şi ordinea universului se produc de fapt dincolo de orizontul panteist şi panenteist al spaţiului-timp, al materiei şi energiei, al vieţii şi existenţei conştientizate. Cunoasterea dualistă, obiectivizată nu duce la armonie și împăcare ci la alte contradicții și antinomii din care n-am putea ieși vreodată. De aceea și finalitatea existenței „sub specie aeternitatis” se desăvârșește în comuniunea de iubire a omului cu Dumnezeu, cu Absolutul divin, în care toate antinomiile se împacă, sunt transfigurate.

Adevărurile abstracte matematice, axiomele, legile știute și neștiute ale fizicii intuite, percepute, demonstrate, ori recunoscute de mintea omenească pot găsi de multe ori o aplicație practică. Dar mintea omenească nu este sursa legilor fizicii, chimiei, astrofizicii. Este doar receptorul, aparatul de detectare a undelor și energiilor pe care le interceptează, analizează, le transformă creativ în idei, imagini, viziuni, concepții asupra lumii și vieții. Izvorul tuturor celor văzute și nevăzute este Logosul, lumina increată, nepătrunsă, treimică. Tot ceea ce există, se manifestă or se transformă este energia cuantică, lumina care precum aurul se purifică până ajunge în retortele transfigurării la puritatea absolută, la lumină din lumina primordială.

Faptul că existăm poate fi considerat un dat de la care putem începe căutarea dar și la care ar trebui să ne întoarcem. A exista înseamnă a avea viață, suflare și în măsura în care respirăm putem fi de acord că există cel puțin un „modicul”, sâmbure de adevăr, de certitudine și încredere în veracitatea acestei premize. Dacă ne îndoim însă și de aceasta și asumăm faptul că însăși existența noastră nu este reală ci este o iluzie, vis, aparență, atunci nici moartea nu poate fi decât uitare metafizică, un vis mai lung al conștiinței. Dacă totuși acceptăm faptul că suntem treji şi lucizi, că nu am băut prea mult din apa stătută a letargiei, atunci trebuie să acceptăm faptul că existăm în timp, în fluxul fenomenal, unde totul este trecător și unde nimic nu este statornic. În această nesfârșită, implacabilă și covârșitoare curgere se deslușește din când în când și se separă la un moment dat vortexul existențial, entitatea ființială care oglindindu-se narcisistic în apa limpede a râului își aduce aminte de sine, devine conștient de propria existență.

Și totuși cel puțin până acum nu prea știm multe despre propria conștiință, despre această matrice neurologică și platformă psihologică miraculoasă prin care putem reflecta și înțelege parte din realitatea obiectivă și subiectivă. Când însă rațiunea omenească se smerește pe sine, își acceptă limitele inerente și lasă loc harului Duhului Sfânt să se pogoare în inimă și conștiință, prin energiile increate ale harului intrăm în relație de comunicare și comuniune, într-un dialog cu o realitate de altă natură, supranaturală, nevăzută pe care începem să o intuim și să simțim că există dincolo de spectrul vizibil, imanent, accesibil simțurilor și rațiunii omenești. Instrumentele știintei nu sunt făcute să detecteze, să măsoare și să analizeze energiile increate. Fiind de altă natură, de natură divină, astfel nu se pot aduce probe științifice care să dovedească empiric existența unei astfel de realități. Ar fi ca și când ai căra cu găleata soare în casă și fiindcă după ce ai terminat de cărat și n-ar fi mai multă lumină și căldură în casă ai ajunge indubitabil la concluzia că energia solară pur și simplu nu există. Și totuși este de netăgăduit că harul există și se manifestă ca o prezență vie în inima și conștiința a milioane de oameni din toate timpurile și din toate locurile, care primind harul își schimbă radical viața, văd lumea dintr-o altă perspectivă decât cea empirică și naturalistă.

Dincolo de realitatea fenomenală avem de multe ori revelația, intuiția și tresărirea că trebuie să existe ceva mai presus de noi, alte dimensiuni ale realității care nu depind de noi, de capacitatea noastră de înțelegere, o meta-realitate care dăinuie, care rezistă acizilor devoratori ai timpului, care răzbate la noi prin întuneric precum o lumină călătorind din eoni de dincolo de timp. Acest tip de realitate doar intuită de mulți dintre oameni se revelează totuși sub formă de viziuni, epifanii, manifestări fenomenale ale luminii harice, increate. Pentru cei care cred într-o astfel de meta-realitate, care au fost atinși la un moment dat de aripa sensibilă a îngerilor, adevărul cel mai covârșitor, de netăgăduit, este adevărul revelat, spiritual, sacru, nu este adevărul conceptual, rațional, filozofic, omenesc, oricât de logic, obiectiv și evident, ori validat științific ar fi acest adevăr.

Adevărul revelat în quintesenţa acestuia face sens, și deşi nu este nici raţional nici iraţional, dă un sens şi teleologie adevărului empiric, obiectiv. Fiindcă chiar dacă toate procesele fizice, chimice, biologice, psihologice sunt şi se desfăşoară exact aşa cum le descoperă şi le descrie la un moment dat ştiinţa, nu există totuşi o explicaţie plauzibilă de ce sunt așa și nu altfel, cine a creat sau cum au fost create legile după care funţionează acestea şi mai mult, ce sens are toată această organizare complexă a materiei, a vieţii şi a conştiinţei prin care am ajuns să cunoaştem şi lumea înconjurătoare şi pe noi înşine. Rostul cunoaşterii prin revelaţie este de aceea găsirea unui sens mai înalt existenţei însăşi, transcederea metaforică a limitelor inerente ale cunoaşterii empirice. Revelația divină nu are ca scop în sine sacrificiul intelectului pe altarul ignoranţei şi al oarbei credinţe, ci descoperirea sensului mai profund, ascuns, al tainelor a ceea ce există și se manifestă dincolo de realitatea imediată, aparentă.

Prin cunoașterea intelectuală, rațională, logică, se poate ajunge cel mult la un adevăr relativ, contingent, schimbător, niciodată la adevărul pur ori la vreo certitudine metafizică. Noi vedem și înțelegem doar ceea ce ne este familiar, condiționat, determinat și finit, nu ceea ce este infinit. Prin cunoașterea rațională noi nu putem să ne apropiem de absolutul divin, increat, de Esența Însăşi, după cum urcând pe o scară din ce în ce mai sus și mai aproape de soare este absurd să credem că vom ajunge vreodată să atingem cerul și soarele cu mâna. Omul este un proiect încă în construcție, un proiect care a fost început în timp, se manifestă istoric, dar se împlinește dincolo de timp, eshatologic. Spre Adevărul revelat, absolut, tindem fiindcă există deja o punte de legătură transcedentală, o relație spirituală între subiectul și obiectul cunoașterii, prin întruparea Logosului, și prin revelația Cuvântului lui Dumnezeu care luminează prin Duhul Sfânt Calea care duce spre Adevăr și Viață.

Dacă nu putem dovedi că Dumnezeu există ori nu există este totuși spre binele nostru să avem speranță, să credem că dincolo de înțelegerea noastră se pot întâmpla și minuni, după cum minune este însăși faptul că noi înșine existăm. Iar dacă doar aceasta este totul ceea ce putem admite și așteptăm, dacă rațiunea noastră sau mai bine zis raționalizările noastre, care nu sunt tot una, nu ne îngăduie să credem sau să ne imaginăm mai mult este poate mai firesc, mai logic și mai de folos oricum să avem speranță și credință, încredere în pronia cerească decât să trăim fără nici o speranță, să cădem în abisurile fără ieșire ale disperării, ale lipsei de sens, ale absurdului. Dacă universul este infinit ori dacă noi nici măcar nu ne putem închipui limitele ultime ale realității, și intuiția noastră ne este atât de oarbă, atunci pare mai rațional să acceptăm că există un fundament, o sursă, un grund al adevărului și a tot ceea ce există decât să credem că totul este neant, raționalizare care neagă aprioric însăși judecata și logica afirmației noastre despre ceva ce nu există. Bogăția și frumusețea lumii acesteia nu este numai de natură materială, există frumuseți pe care ochiul nu le poate vedea și mintea nu și le poate închipui

. Creația, istoria, lumea, viața în general trec ba prin traiectoria cerului prin seninul înstelat, ba prin turbulența timpurilor și a anotimpurilor, dar la urma urmelor adevărul care îndură este un foc divin care arde continuu, este lumina care era în întuneric și întunericul n-a biruit-o. Nu l-am putea vedea pe Dumnezeu, gloria Sa dacă El n-ar revarsă lumina Sa peste noi, dacă n-ar trimite razele Sale de soare să ne trezească dimineața din somn după o noapte de vis și întuneric. Tot așa cum n-am putea vedea soarele pe cer dacă lumina soarelui nu ne-ar lumina ochii, tot așa nu-L putea vedea pe Dumnezeu fără lumina Sa și lumina razelor sale care tot de la El purced. Când pătrunde în eonul lumii acesteia prin pogorârea energiilor divine, lumina se împarte și se desparte pentru a lumina și cele mai întunecate adâncuri ale ființei spre a o îndumnezeii și a o transfigura după chipul și asemănarea gloriei divine.

Creația în timp și spațiu, spontană ori prin proces evolutiv, lumea aceasta pe care omul pretinde a fi stăpân, sunt realități contingente, efemere, pot exista ori pot înceta să existe, nu reprezintă Necesitatea Absolută, Logosul increat, nu sunt Dumnezeu. De aceea nu sunt nici Adevărul, ci adevăruri relative, contradictorii, condiționate, previzibile ori aleatorii, dar vulnerabile și subminate de incertitudini. Nu putem trăi fără adevăr. Dar nici nu putem cunoaște adevărul absolut. De aceea este nevoie de credință, de încredere în pronia divină. Viața nu este un incident, nici accident ci providență, lucrare și conlucrare, sinergie între voinţa omenească și harul divin, în care omul propune și Dumnezeu dispune. Credința este chenoza, asceză a rațiunilor iubitoare suprasensible, este discernământ moral și judecată spirituală de valoare. Este suspendarea logicii și a limitelor inerente ale rațiunii pentru a transcende prin metalogică spre lumina increată a cunoașterii prin revelație.

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate